Feeds:
Articole
Comentarii

8 (2)

sfantul-serafim-virita-cuviosul-5

 

“Va veni vremea cand Rusia va fi sfasiata in bucati. La inceput, o vor imparti, iar apoi vor incepe sa jefuiasca bogatiile ei. Occidentul va concura in toate felurile posibile la distrugerea ei si va da partea ei rasariteana, pana la o vreme, in stapanirea Chinei. Extremul Orient il vor acapara in mainile lor japonezii, iar Siberia o vor lua chinezii, care vor veni in Rusia; se vor face casatorii mixte, iar in final, prin viclenie si perfidie, vor lua teritoriul Siberiei, pana la Urali. Cand China va voi sa treaca mai departe, Occidentul se va opune si nu va permite.

Multe tari se vor intoarce impotriva Rusiei, dar ea va rezista, pierzand o mare parte din pamanturile sale. Acesta este razboiul despre care spune Sfanta Scriptura si proorocii ca va deveni pricina pentru unirea intregii omeniri. Oamenii vor intelege ca nu se poate trai asa pe mai departe, fiindca tot ce este viu va pieri, si vor alege un guvern unic, care va fi antecamera imparatiei lui Antihrist. Apoi vor incepe prigoanele asupra crestinilor; cand, in adancul Rusiei, vor iesi primele esaloane din orase trebuie sa se grabeasca cineva sa iasa intre primii, caci multi dintre cei ce vor ramane vor pieri.”

 

 

Va rugam mult sa aveti mare grija cum votati in noiembrie 2014, sa nu-i deranjam cumva pe stapanii coloniei noastre: Nutica de la Plescoi, Antonescu Gunoiul, Maior Slugoiul, Ponta Slugoiul…aveti de unde alege! Sa nu aveti nicio emotie cand priviti videoclipul postat mai sus si sa ganditi exact asa: “Suntem europeni, democratia este cea mai importanta, Statele Unite, Bruxelles si Ierusalim, nu exista niciun fel de sistem mafiot in Romania si tara noastra este pe drumul cel bun: suntem cele mai umile slugile de pe intreg continentul european!”

Batranii sa moara in casa de foame pentru ca nu au invatat ce inseamna democratia!

Nu conteaza cati romani mor de foame, majoritatea dintre ei fiind batrani care au muncit o viata intreaga, cel mai important este sa sustinem democratia, structurile euroatlantice si sa avem mare grija la discursul revoltat impotriva sistemului mafiot! Viitorul mafiot care o sa conduca colonia Romania, tot o sluga care se taraste plin de umilinta la picioarele Statelor Unite, Israelului si Spurcatei Uniuni, o sa ne aduca cu adevarat bunastare: vom avea salarii de 250 de euro! Realizati ce suma exorbitanta vom castiga: 50 de euro pe luna!? Cate paini ne putem cumpara lunar de 50 euro, ba ne mai raman bani si pentru trei cutii de lapte! Tot nu sunteti recunoscatori si murmurati pe la colturi?! Nu va aruncati la picioarele mafiotilor pentru cei 50 de euro? Clar, sunteti fascisti, extremisti, nazisti, teroristi, atentati la siguranta nationala a coloniei Romania si nu luptati pentru democratie!

 

Elena Udrea (Nuti de la Plescoi) - Fosta nevasta de tigan interlop (Dorin Cocos), amanta unui presedinte de stat, protejata de structuriile de informatii ale Romaniei: geanta Louis Vuitton – Black Saphire Edition, catarame din aur, pret aproximativ 23.000 de euro!

Alocatia unui copil din Romania: 42 de RON (9 EURO)

 

 

6

8

Personaje

 

Domnul Bumble – clasa politica din Romania

Oliver Twist – Bietul popor roman

Noah – Jandarmeria Romana

 

Fragment din cartea “Oliver Twist” – Revolta poporului roman

 

“—  Ştii tu, mă, săracule de la azil, continua Noah, incitat de tăcerea lui Oliver şi vorbind pe un ton batjocoritor, cu o prefăcută milă, asta e şi n-ai ce-i face şi mie-mi pare tare rău şi cred că tuturor le pare. Da’ acu ştii şi tu cum este, mă, săracule de la azil, maică-ta chiar era una din alea de-o puneau jos toţi care voiau.

—  Ce spui?, îl privi Oliver fulgerător.

—  Da, cum ai auzit, mă, săracule de la azil, numa’ cine nu voia n-o tăvălea, îi răspunse Noah cu condescendenţă. Şi dacă mai vrei să ştii, mă, săracule de la azil, afla că mai bine c-a murit, altfel ar fi trebuit să muncească mult şi bine în închisoarea Bridewell, ori ar fi fost deportata, ori ar fi atârnat în ştreang. Iar asta era cea mai sigură posibilitate.

Văzând roşu în faţa ochilor, Oliver sări ca ars, răsturnând scaunul şi masă şi, apucându-l pe Noah de gât, îl zgâlţâi cu atâta putere de-i clănţăneau şi dinţii din gură, apoi îi dădu cu sete un pumn, de-l trânti la pământ.

Cu o secundă mai devreme, el nu era decât băieţelul acela tăcut, cuminte şi obişnuit să fie repudiat de toţi. Dar acum, în cele din urmă, se trezise mândria din el.

învinuirile total neadevărate cu privire la mama lui moartă au făcut să-i clocotească sângele în vine. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, trupul lui era ca un arc încordat, ochii

îi erau scânteietori şi plini de fulgere; părea cu totul altul aşa cum stătea în picioare şi-şi ţintuia călăul las, care era trântit, cât era de lung, la picioarele lui. Oliver îl sfida cu o înverşunare de care niciodată nu bănuise că ar putea fi capabil.

—  Charlotte! Doamnă! Săriţi, mă omoară, bâlbâi Noah. Băiatu’ ăsta nou mă omoară! Ajutor! Ajutor! A-nnebunit Oliver! Charlotte!

La zbieretele lui Noah au răspuns pe dată Charlotte, ţipând tare, precum şi doamna Sowerberry, care ţipă şi mai tare. Printr-o uşa laterală, prima dădu buzna în bucătărie. A doua mai zăbovi o clipă pe scări până când se convinse că viaţa ei nu era în primejdie.

—  Creatura infama ce eşti, tipa Charlotte, apucându-l pe Oliver cu toată puterea ei, care acum era la fel de mare ca şi cea a unui bărbat bine antrenat. Ne-ru-si-na-tu-le, cri-mi-nal fără milă!

Şi cu fiecare silabă rostită, Charlotte îi mai trăgea câte un pumn lui Oliver cu toată puterea ei, ţipând la el, şi toate acestea numai pentru binele societăţii.

Să fiţi siguri că Charlotte nu avea un pumn prea uşor. Dar, pentru că toate acestea nu erau îndeajuns ca să potolească furia de nestăpânit a lui Oliver, doamna Sowerberry năvăli şi ea în bucătărie, îl apucă cu o mână ca să-l ţină, iar cu cealaltă îl zgâria pe faţă. Devenind avantajat de intervenţie, Noah se ridică şi începu să-i care şi el pumni în spate lui Oliver.

Dar acest exerciţiu era prea violent ca să dureze mai mult. Când au obosit şi nu l-au mai putut bate, cei trei l-au tras pe Oliver, care se zbătea şi tipa cât îl ţinea gura, în pivniţa cu cărbuni, încuindu-l acolo.”

 

 

Romania, anul 2013

 

” Ce baaa?! Indrazniti sa va revoltati impotriva mafiei masonice?! Sa iasa imediat Jandarmeria Romana in strada si sa le rupa oasele, baie de sange sa fie in mijlocul Bucurestiului, sa vina procurorii si sa inceapa cu dosarele penale, unde este SRI-ul?! Asa, a venit SRI-ul?! Bun, George Maior, mason vopsit la par si nasul lui Ponta, baietii nostri din mafie, sa iasa imediat in fata si sa atraga atentia asupra situatiei explozive din colonie! George Maior: “La protestele pentru Rosia Montana, au participat structuri extremiste!”

Asa George, bravo ma baiatule: baga groaza in lepadaturile alea care indraznesc sa critice mafia noastra! Jandarmeria Romana, ascultati aici ordinul: batuti cum trebuie, bagati in duba si arestati la sectiile de Politie! Facem noi ordine in colonia administrata de Washington si bancherii sionisti!

Incredibil, absolut incredibil prin ce situatie am trecut: vor sa intre in Parlament si sa lase mafia fara bani! Sa ajungem dracului in situatia sa nu ne mai putem permite un costum Armani de 15.000 de euro! Data viitoare ii impuscam…”

 

0

 

Dl Bumble (clasa politica)

 

Grasi ca niste porci, cu burtile revarsate peste cureaua pantalonilor, badarani, inculti, nesimtiti, laudarosi, fatarnici, corupti pana in strafundul sufletului, cu pretentii de intelectuali, slugile umile atunci cand se tarasc la picioarele Occidentului si Statelor Unite!

 

“Auzind grozăviile povestite de doamna Sowerberry şi de Charlotte, domnul Bumble rămase uimit şi gândi că era mai sigur să vorbească mai întâi prin uşă. Deci, ca un avertisment, dădu şi el cu piciorul în uşă, iar apoi îşi lipi gura de gaura cheii, strigând pe un ton grav:

—  Oliver!

—  Daţi-mi drumul!, îi răspunse Oliver dinăuntru.

—  Ştii cu cine vorbeşti, Oliver?, întrebă domnul Bumble.

—  Da, răspunse Oliver.

—  Şi nu ţi-e oarecum teamă de mine şi de vocea mea, domnule?, întrebă domnul Bumble.

—  Nu, răspunse Oliver cu tupeu.

Un răspuns atât de diferit de cel pe care se aştepta să-l primească l-a descumpănit cu totul pe domnul Bumble. Se dădu un pas îndărăt de la gaura cheii, se îndreptă de spate şi, mut de uimire, îi privi pe rând pe cei trei care asistau la această scenă.

—  Domnule Bumble, cred că-i cam nebun, zise doamna Sowerberry. Niciun băiat normal nu şi-ar permite să vă vorbească astfel.

—  Nu, doamnă, nu-i nebun, răspunse domnul Bumble după câteva clipe de gândire profundă. Carnea e de vină.

—  Ce spuneţi?, întrebă uluită doamna Sowerberry.

—  Carne, doamnă, cred c-am vorbit foarte clar, carne, răspunse domnul Bumble cu îngâmfare. Dumneavoastră i-aţi oferit-o, doamnă, nu-i aşa? Pentru unul ca el, n-aţi făcut decât să creşteţi un suflet şi o minte prefăcute, doamnă! Aşa v-ar spune toţi membrii consiliului parohial, care sunt oameni cu experienţa îndelungată şi cu multă ştiinţă de carte. Ce să facă săracii, doamnă, cu sufletul şi cu mintea? Oare nu-i de-ajuns că-i lăsăm să trăiască? Dacă pe băiatul acesta l-ai fi hrănit numai cu nişte fiertura de ovăz, îţi garantez eu, doamnă, ca un astfel de lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată.

—  Of, Doamne, Dumnezeule!, zise doamna Sowerberry ridicându-şi pios ochii către tavanul bucătăriei, dacă sunt darnica, tot eu sunt de vină!

Dărnicia pe care doamna Sowerberry şi-o manifestase faţă de Oliver nu constă decât în nişte ciozvârte şi zgârciuri care arătau foarte urât şi pe care nimeni n-ar fi pus gura să le mănânce. Deşi domnul Bumble o acuză pe nedrept de slăbiciune şi prea mult devotament, ea nu avea nicio vină, nici cu gândul, nici cu vorba şi nici cu fapta.

—  Da, spuse domnul Bumble când doamna îşi coborî ochii în pământ din nou, singurul lucru care cred eu că s-ar mai putea face acum ar fi să-l ţinem închis în pivniţa vreo zi sau două până-l loveşte foamea, după care îl scoatem de acolo, iar dumneata îl vei hrăni numai cu fiertura de ovăz până ce-şi va termina ucenicia. Cred că ştiţi că se trage din neamuri foarte proaste. Nişte căpiaţi, doamna Sowerberry! Moaşa şi doctorul mi-au spus că mama lui a trecut prin multe greutăţi şi necazuri, care pe o altă femeie ar fi dat-o gata de mult.

Auzind cam tot ce spusese domnul Bumble şi mai cu seamă vorbele despre mama lui, Oliver începu din nou să lovească cu putere în uşă şi o făcea cu atâta furie, încât vacarmul era de nedescris. Exact în acel moment sosi şi domnul Sowerberry, căruia i se explică în amănunt ce făcuse Oliver, exagerându-se totul în aşa hal, încât să-l întărâte pe acesta şi mai mult”

 

Romania, anul 2014

 

” – Stiti cine suntem?!

- Da, mizeriile de politicieni care ne talharesc tara de 24 de ani!

- Cum, ce ati indraznit a spune?!

- Da, da, toti sunteti niste mafioti ordinari, de la A la Z!

- Nu va temeti de puterea mafiei noastre masonice?! Nu va tremurati de frica cand auziti de procurorii care ne slugaresc pe noi si serviciile secrete care fabrica dosare la ordin?! Nu va ingheata sufletul in voi cand judecatorii sistemului mafiot va vor baga la inchisoare?!

- Nu, ne dorim un singur lucru: sa va deportam din Romania!

- Da, stati asa!

….

- Stiti cine sta in dreapta noastra?!

- Da, tribul khazarilor din Israel, cei care le-au furat identitatea evreilor!

- Nu va este teama de preaputernicii stapani ai coloniei noastre? Nu ascultati ordinul cand va spun sa scuipati pe Sfintii Inchisorilor si toti Sfintii Martiri ai Neamului Romanesc?! Nu va aruncati la picioarele lor ca sa cersiti indurare?!

- Le dam un sut in c…r si ii alungam din tara! Glorie Eterna Maresalului Antonescu si Armatei Romane! Traiasca Legiunea si Capitanul!

- Clar, gata, ne-am dat seama de ce fac asa: au turbat de la mancare! Of Dumnezeule, Doamne, ne-am chinuit sa le dam 200 de euro pe luna, sa aiba droguri si prostitutie la colt de strada, sa-i alerge tiganii interlopi cu sabia pe strada, ungurii sa le fure Ardealul, khazarii sa-i puna sa scuipe pe Neamul Romanesc, si priviti rasplata animalelor turbate: se revolta si raspund cu tupeu!

Cat am fost de milosi cu ei cand trebuia sa-i lasam ca in Coreea de Nord: 50 de euro pe luna si sa manance scoarta de copac! Of, of, ce serpi veninosi am crescut la san atatia ani de zile! Ne-am rupt bucatica de la gura, le-am cumparat amantelor un amarat de Bentley de 200.000 de euro ca sa aiba ei de mancare si acum au revolutii in cap! Am cheltuit doar 50.000 de euro intr-o vacanta amarata prin Belize, ca ultimii oameni de pe pamant, radeau mafioti ceilalti  ca ei aveau insule private si noi stateam intr-un amarat de hotel evaluat la cinci stele, si ei vor sa ne alerge pe strazi! Ce inseamna sa le dai de mancare porcilor din colonie…!”

 

 

„Operaţiunea antiteroristă”, cum numeşte Kievul încercarea de a prelua militar estul Ucrainei, controlat de separatiştii proruşi, a ajuns, joi, până în Slaviansk, unul dintre bastioanele Rusiei în această ţară. Mai multe blindatele ucrainene au pătruns în Slaviansk, confruntările soldându-se cu „până la” cinci morţi şi un rănit, potrivit ministerului de Interne. Preşedintele rus, Vladimir Putin, a condamnat operaţiunea forţelor pro-guvernamentale şi a avertizat Kievul că „vor fi consecinţe”. La scurt timp după, Moscova a anunţat că lansează noi manevre militare la graniţa cu Ucraina.

Forţele militare ucrainene continuă să preia controlul unor oraşe sau regiuni din estul ţării controlate de separatişti proruşi. După „eliberarea” – în formularea ministerului de Externe de la Kiev – unor localităţi din jurul oraşului Slaviansk, trupele ucrainene au înaintat, joi, şi au ajuns cu blindatele în bastionul separatiştilor.

Vehiculele au trecut pe lângă un avanpost în flăcări al rebelilor, despre care militanţii au declarat pentru AFP că a fost incendiat de ei înşişi. Deasupra blindatelor, survola un elicopter militar ucrainean. Martorii relatează că s-au auzit focuri de armă.

Un militar ucrainean a fost rănit, în noaptea de miercuri spre joi, într-un asalt al militanţilor, în apropiere de Slaviansk, a anunţat Ministerul Apărării, precizând că viaţa soldatului nu e în pericol.Potrivit sursei citate, a fost vorba despre o tentativă de a fura armament dintr-o bază militară din Artemvisk. Aproape 100 de separatişti au deschis focul, folosind „arme automate, mitraliere şi grenade”. „Atactorii au fost respinsşi şi au suferit pierderi importante”, a declarat preşedintele interimar, Aleksandr Turcinov.

UPDATE 15:40 Gazprom, producătorul rus de gaze naturale, le-a trimis ucrainenilor de la Naftogaz o notă de plată de 11,4 miliarde de dolari, sumă care reprezintă penalităţi pentru încălcarea contractului de livrare de gaze. Mai exact, partea ucraineană este penalizată de ruşi pentru că ar fi cumpărat anul trecut doar o treime din gazele naturale asumate în contractul lor: 13 miliarde de metri cubi, din totalul de peste 41.

UPDATE 14:40 Comisia Europeană, prin purtătorul de cuvânt al Înaltului Reprezentant Catherine Ashton, face apel la părţile ucraineană şi rusă să implementeze Acordul de la Geneva, mediat săptămâna trecută de SUA şi UE: „În mod regretabil, ultimele evenimente par să arate că nu toată lumea este dispusă să pună în aplicare acest acord”, a spus Michael Mann. Întrebată dacă CE considera operaţiunea antiteroristă a guvernului de la Kiev ca înscriindu-se în termenii Acordului de la Geneva, Mann a răspuns: „Avem încredere deplină în guvernul ucrainean că va implementa termenii acordului. Am văzut semnale pozitive în acest sens. Recunoaştem dreptul Ucrainei de a lua acţiuni legitime pentru a-şi apăra integritatea teritorială şi suveranitatea”.

Comisia a confirmat, de asemenea, că au loc în acest moment consultări cu statele membre privind impactul economic al trecerii la al treilea nivel de sancţiuni împotriva Rusiei, respectiv sancţiunile economice şi comerciale. Despre sancţiunile de până acum, Putin a admins joi că ele au afectat economia Rusiei, însă nu „critic”.gandul.info

Un baraj al separatiștilor a fost incendiat și focuri de armă au fost trase la intrarea în Slaviansk, bastion al insurgenților din estul Ucrainei unde militanții proruși vorbeau de un asalt ucrainean, conform unui jurnalist AFP prezent la fața locului, transmite AGERPRES.

Militanții proruși au spus că ei au incendiat barajul, bătând în retragere, în timp ce un elicopter survola zona. Un membru al forțelor proruse a afirmat că a văzut mai multe vehicule blindate ușoare ucrainene de cealaltă parte a barajului.

Potrivit AFP și Reuters, cinci blindate ușoare ale armatei ucrainene au forțat barajul separatiștilor în nordul orașului Slaviansk.

Anterior, personalul civil din primărie “a primit ordinul de a evacua clădirea”, a declarat Stela Koroșeva, purtătoarea de cuvânt a liderului separatist local Viaceslav Ponomarev. Ea a adăugat că “bărbații înarmați care asigură apărarea primăriei rămân pe poziții”.

Potrivit Ministerului de Interne ucrainean, citat de Russia Today, cel puţin cinci militanţi pro-ruşi din Slaviansk au fost ucişi în schimburile de focuri. Un poliţist a fost rănit. Baricadele ridicate de separatişti au fost distruse.

Russia Today citează locuitori din Slaviansk care au scris pe Twitter că forţele separatiste au dat foc la anvelope şi încearcă să oprească înaintarea infanteriei ucrainene. Poliţia anunţă la megafoane că urmează să înceapă o operaţiune armată. Locuitorii sunt rugaţi să rămâna în case, grădiniţele şi şcolile sunt închise. Singurele magazine deschise sunt cele care vând apă şi alimente de bază.

Unul dintre liderii separatiştilor din oraş a declarat pentru Interfax că o persoană a murit în urma schimburilor de focuri, iar o alta este rănită, informaţii ce intră în contradicţie cu ce a raportat Ministerul de Interne de la Kiev. Tot acesta spune că nu mai poate lua legătura pe mobil cu oamenii săi de pe baricade, pentru că, probabil, releele GSM au fost sabotate de forţele Kievului.

Slaviansk este un oraş cu circa 150.000 de locuitori, devenit un fief al separatiştilor pro-ruşi din regiunea Doneţk. Trupele ucrainene au început să sape tranşee la periferia oraşului, lângă şoseaua care face legătura cu Doneţk.

Guvernul de la Kiev a anunţat, înainte de începerea operaţiunilor de la Slaviansk, că trupele ucrainene au respins un atac al separatiştilor asupra unei baze din Artemvisk, la sud de Slaviansk, pe acelaşi drum spre Doneţk. Un soldat a fost rănit în timpul asaltului a circa 70 de separatişti pro-ruşi asupra bazei, a anunţat ministrul de Interne, Arsen Avakov. El nu a oferit date despre victimele din rândul atacatorilor.

Corespondentul BBC în Ucraina notează că, în paralel cu operaţiunile din Slaviansk, la Horlivka au loc funeraliile politicianului Vladimir Rîbak, răpit şi ucis de pro-ruşi în aceeaşi regiune Doneţk. BBC scrie că atmosfera este una foarte pesimistă printre liderii pro-ucraineni din regiune. Unul dintre oficialii locali i-a spus corespondentului britanic că se teme că “ceva groaznic se va întâmpla” cu Ucraina în următoarele trei săptămâni.

Separatiştii deţin controlul în peste zece oraşe din estul Ucrainei. Într-unul dintre acestea, Mariupol, port la Marea Azov, forţele ucrainene au reuşit să elibereze clădirile administrative ocupate de pro-ruşi, informează BBC, cu menţiunea că informaţia nu a fost confirmată din surse independente.

În primă fază, operaţiunile “antiteroriste” ale Kievului în Slaviansk şi Mariupol au eşuat. La Slaviansk, militarii şi-au abandonat blindatele în mâinile protestatarilor, pe 16 aprilie, după confruntari soldate cu morţi. La Mariupol, trei protestatari pro-ruşi au fost ucişi pe 17 aprilie.

Acum se desfăşoară a doua fază a operaţiunilor armatei ucrainene, etapă care a fost iniţiată imediat după vizita la Kiev a vicepreşedintelui SUA, care a asigurat guvernul ucrainean de sprijinul american. http://www.cotidianul.ro/

ion-coja

 

 

O veche vorbă românească, pe care o găsim și la alte neamuri, spune că în tot răul e și un bine. Ea face serie cu alte vorbe precum nu-i dracul chiar atât de negru sau rău cu rău, dar mai rău e fără rău. Ultima, ciudată rău, nu m-aș mira să nu aibă echivalent în alte limbi. E firea omului pretutindeni aceeași, care face din speranță izvor al vieții! După unii teologi, pierderea speranței ar fi păcatul cel mai mare. Ne-a vindecat de acest păcat „misiunea” cristică, deschizându-ne ochii minții și baierele sufletului asupra șansei de a ne mântui, șansă cu care ne naștem fiecare… Mântuirea sufletului fiind, probabil, „instituția” cea mai democratică, deschisă și accesibilă chiar oricui, oriunde și oricând. Fără nicio restricție de ordin social, economic, estetic, intelectual, etnic etc. Mântuirea, adică salvarea scânteii nemuritoare care ne în-sufleț-ește, ne însoțește de la naștere întru vecie, urmând ca noi, fiecare, să decidem, să alegem, cărei eternități ne încredințăm, căci sunt două: o eternitate a luminii și o eternitate a întunericului. Mai mult de atât ce ne putea oferi bunul Dumnezeu? Nu poate fi imaginată o „ofertă” mai generoasă, mai rodnică pentru rostul omului de a fi întruchiparea Domnului! De a fi și el Creator de valori și de a fi răspunzător pentru faptele sale.

Bunul Dumnezeu este „răspunzător” de toate cele ce se întâmplă în lume, în lumea cea mare și în lumea cea mică, adică în viața fiecăruia dintre noi. În chip asemănător Tatălui, purtăm și noi răspunderea faptelor noastre și va fi să dăm socoteală atunci când va fi să se aleagă hotarul peste care vom păși fără de întoarcere: hotarul luminii și al vieții veșnice sau hotarul întunericului și al morții desăvârșite. Fiecare dintre noi încearcă să vadă, să recunoască mâna Domnului în tot ce ni se întâmplă! Iar când descoperim coada pe care și-a vârât-o între noi Ne-fârtatele, găsim de fapt confirmarea aceleiași intervenții supreme! Are Dumnezeu motivele sale ca să-l accepte printre oameni pe cel mai perfid dușman al Omului. Nu ne sunt clare aceste motive, dar ele există! Este evidentă funcționarea lor! Chiar dacă înțelegerea noastră este limitată și sfârșește prin a conchide că nebănuite și neștiute sunt căile Domnului!

Să încercăm să le înțelegem totuși, dar să nu disperăm dacă deseori perplexitatea este starea la care ne aduce spectacolul lumii, această lume minunată în care suntem deopotrivă actori și spectatori, jucători și suporteri, într-un joc ale cărui reguli suntem nevoiți să le descoperim singuri, pe parcursul meciului.

De mai mulți ani, destul de curând după explozia de optimism și speranță din decembrie 1989, noi, românii, trăim cu sentimentul că Dumnezeu a uitat de noi, ne-a întors spatele și ne-a lăsat la bunul plac al tuturor răilor de pe lumea asta. Ni se întâmplă o mulțime de ne-mai-întâmplate până acum și mai toate ne lovesc fără cruțare, fără menajamente, fără să ne lase răgazul de a ne trage sufletul măcar! Nu scăpăm bine de un necaz că ne potopesc altele, mai multe, mai dureroase. Tot mai acut trăim sentimentul prăbușirii și distrugerii fără leac de îndreptare, de revenire, de remontare. Tot mai mulți sunt românii care își strigă deznădejdea, iar cei mai mulți dintre noi și-o tac. Li se pare inutil efortul… Cui să ne plângem? Cine ne mai ascultă? Nimeni! Domnul și-a luat ochii de pe noi, ne-a lăsat pradă izbeliștilor! Nu ne-a rămas decât să pricepem că ne luăm astfel răsplata cuvenită pentru păcatele noastre cele multe și grele… Numai limba românească, numai graiul străbun nu se leapădă de noi, iertându-ne de toate cele făcute și nefăcute cu păcat şi ne îmbie, de Învierea Domnului, cu vorba de mai sus: în tot răul e și un bine, fraților! Din răul care s-a săvârșit când Iisus a murit pe cruce, un rău de s-au cutremurat tăriile cerului și ale pământului, un rău și un păcat decât care nu-ți poți imagina unul mai mare și mai dureros pentru omenime, acum știm bine ce mare a fost binele astfel descoperit și dobândit: credința în Iisus Hristos! Credința în Dumnezeu cel adevărat, Tatăl Fiului! Descoperirea Sfintei Treimi! Hotar între începuturi confuze și împlinire lămurită!

Și am făcut zi de praznic, de sărbătoare, din răul cu care oamenii l-au răsplătit pe Binefăcătorul lor. A trebuit să ne simțim cum nu se poate mai vinovați ca să putem iubi apoi fără rest, fără încetare. Fără răul, fără durerea, fără umilințele îndurate an de an în Săptămâna Patimilor, nu ar fi fost convingătoare și mântuitoare pentru Om trecerea lui Iisus pe pământ, printre noi! Cuvintele și pildele sale. Lucrarea sa nu ar fi rodit. Drept care mă întreb: Doamne al milelor și al cinstitei judecăți, care să fie binele de care avem noi parte azi? Noi, românii! Binele de care avem parte azi, adică în anii, deja atât de mulți, de după decembrie roșu? Roșu de atâta sînge nevinovat!… Oare vom fi vreodată iertați pentru acel sânge?

Mă întorc la limba română… Nu cunosc altă limbă care să-i țină pe vorbitorii ei atât de aproape de Dumnezeu, în contact permanent și nemijlocit cu Domnul! Și limba română ne ține aproape de Dumnezeu atunci când ne îndeamnă să nu uităm binele de care Dumnezeu ne face parte în orice moment, la orice răscruce a vieții, la orice necaz sau cumpănă, ca individ sau neam. Și asta pentru că în tot răul e și un bine! În tot ce ni se întâmplă e cineva responsabil cu Binele, care-și lasă pecetea. Care-i, deci, binele de care avem parte azi? Azi, când părem potopiți de toate belelele și relele din lume? Deplângem cu toții mai ales șansa mare pe care am avut-o și pe care am pierdut-o: România avea în 1990 un potențial economic care o situa printre economiile cele mai dinamice, mai performante! Nu intru în detalii. Dau un singur exemplu: portul Constanța, lărgit să fie încă de atunci al doilea port din Europa, era gândit pe măsura unei economii care aspira și ea la unul dintre primele locuri din Europa. Aveam o armată de ingineri, tehnicieni și muncitori calificați, câteva milioane, care erau capabili să pună în valoare potențialul economic și tehnic dobândit după 50 de ani de privațiuni! 50 de ani am strâns cureaua, noi, românii, ca să ajungem la potențialul economic care ne singulariza printre celelalte țări așa zis comuniste şi nu numai. Când am ajuns să ne bucurăm că datoriile sunt plătite, că alții ne sunt datori, că am intrat în rândul țărilor prospere, că putem întoarce foaia istoriei, putem deschide un nou capitol în Istoria Neamului, capitolul abundenței și al performanței la nivel planetar, taman atunci lucrurile au luat o turnură complet neașteptată, aducându-ne în situația de azi, de neconceput în 1990! Imposibil de imaginat de mintea vreunui om, român sănătos, dar nu și de mintea diabolică a celor care au fost strategii dezastrului post-decembrist!

Mă întreb, așadar, care mai poate fi binele din răul imens provocat Țării de așa zisa revoluție/reformă? Care să fie, așadar, aspectele pozitive, reversul salutar al medaliei calpe bătute în decembrie 1989? Desigur, fiecare facem un exercițiu de imaginație atunci când regretăm că nemerncii ne-au distrus Țara. Și ne imaginăm fiecare o Românie alta decât cea de azi. O Românie fără șomeri, fără cerșetori la fiecare colț de stradă, cu pensionari care-și trăiesc în demnitate vârsta înțelepciunii, o Românie întemiată pe recunoașterea și cultivarea competenței profesionale, acea Românie la care să te uiți ca la soarele de pe cer!

Dumnezeule mare, oare există vreun motiv să ne pară bine că acea Românie de vis rămâne mai departe o fantasmă, o nălucă pentru mintea năucă a unor români incurabil de optimiști? Mi-e teamă că da!

Mă bucur, de fapt, mă bucur că da! Avem motive să identificăm un revers pozitiv al eșecului nostru. E de ajuns pentru asta să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă România își valorifica potențialul economic, după ce începea să culeagă roadele celor semănate vreme de 50 de ani, ani de privațiuni și suferințe de tot felul? Ce s-ar fi întâmplat cu o Românie în care suferințele și privațiunile ar fi ajuns amintire, subiect de literatură, de istorii pentru nepoți, să nu uite de unde am pornit, oricât de sus vom fi ajuns? Și care-i binele din faptul că „nu am ajuns sus” totuși? Care-i câștigul de pe urma dezastrului post-decembrist? Un câștig la care, nemernicii care au trădat și vîndut Țara nu s-au gândit?! Simplu de aflat acest revers la care mă gândesc tot mai mult cu recunoștință, murmurând în sinea mea Mulțumescu-Ți, Doamne!

Oameni buni, România noastră ar fi fost din ce în ce mai puțin a noastră! O Românie prosperă ar fi devenit, după regula jocului planetar, o țintă a emigrației economice, a emigranților din țările sărace ale lumii, a emigranților nefericiți și nenorocoși, care bântuie pe fața Pământului mânați de foame, de sărăcie, de lipsa speranței. România devenea un „El Dorado” pentru milioane de afro-asiatici, cohorte nesfârșite de oameni fără patrie, mulți dintre ei și fără Dumnezeu, ne-ar fi năboit ca un „Tsunami uman” imposibil de controlat, de stăvilit! Las pe fiecare român să dezvolte singur imaginea acestei Românii suprapopulate de alogeni nedoriți, căci contextul internațional de după 1990 nu ne-ar fi permis să legiferăm pentru a ne proteja de o asemenea invazie. E drept, avem și azi parte de alogeni nedoriți, căzuți pe capul nostru după 1990, dar numărul acestora nu este prea mare. Iar ăștia au venit să fure, să se pricopsească prin corupție și jaf! De îndată ce se vor institui în Țară legi corecte și guverne capabile să le aplice, borfașii care se dau azi investitori strategici își vor lua zborul spre alte zări.

Da, am pierdut potențialul industrial pentru care, vrând-nevrând, s-au sacrificat milioane de români! Dar ne-am păstrat potențialul genetic, zestrea biologică. Ne-am păstrat intactă șansa de a ne apropia de mult visata Românie a românilor, a tuturor românilor și numai a românilor! Ideal de neatins, știu bine, dar spre care avem datoria să tindem, chiar dacă asimptotic. O Românie a tuturor românilor și numai a românilor este o imposibilitate, practic vorbind, dar și teoretic, însă ea trebuie să existe în mintea noastră și în mintea naționaliștilor de pretutindeni pentru a întări rezistența noastră la globalizare, la politica de metisaj rasial și etnic pe care o urmăresc cu program și cu mari eforturi forțele răului din această lume!

Dumnezeu a lăsat policromia de nații și rase ca pe o podoabă de cel mai mare preț a Lumii. Diversitatea Creației divine, inamică uniformizării și depersonalizării atât de plăcută Ne-fârtatelui, include și această componentă: diversitatea de stiluri și chipuri generate de diversitatea etnică și rasială care a încununat desfășurarea istoriei universale. Această cunună trebuie ferită și prezervată. Sunt false valorile în numele cărora se face propagandă pentru nesocotirea specificului rasial și etnic al comunităților umane istoricește constituite. Nu sunt de la Domnul! Nicio religie nu susține această strategie de anulare a diversității, a unicității ființei umane, a unicității culturii și spiritualității fiecărei etnii. De aceea avem suprema datorie ca români să ne păstrăm ca români! Să fim români atunci când va sosi ceasul supremei Judecăți finale! Căci la acea judecată chemate vor fi neamurile, limbile pământului, iar nu persoanele! Mântuirea va fi a Neamului, mai presus de cea a individului! Din această perspectivă privind ce s-a întâmplat și ce nu s-a întâmplat după 22 decembrie 1989, avem motive să spunem cu toată încredințarea Mulțumescu-Ți, Doamne!

Un alt necaz care ne-a lovit după 1989 îl constituie exodul românilor spre Occident! Din cauza prăbușirii economiei, din cauza șomajului galopant, milioane de români au plecat în lume să-și afle un rost! Mulți dintre români au plecat nu de nevoie, ci de voia lor, împinși de dorința de a-și măsura forțele, de a-și verifica potențialul creator și pe alte meridiane, în condiții de concurență mai aspre, așa cum este pe placul celor care se nasc cu temperatment și calități de luptător, de întreprinzător. Într-un fel sau altul, Țara a fost părăsită de români dintre cei mai performanți, mai capabili, mai utili. Câteva milioane! Fără să discut sub toate aspectele acest fenomen care ne-a întristat pe toți voitorii de bine ai Neamului Românesc, mă întreb direct, fără alte introduceri: care este reversul pozitiv al acestei veritabile hemoragii, ce poate fi bun în această abandonare în masă a vetrei strămoșești?

Trec peste faptul că majoritatea românilor plecați dau semne, semne reconfortante, că vor reveni în Țară şii constat că marele câștig de pe urma acestui „rău” este că românii, plecând în Occident și trăind acolo ani de zile, au avut astfel ocazia să se compare, să se confrunte cu „concurența” planetară, la nivel global. Au avut ocazia să constate astfel că nu suntem deloc ultimii din lume ca potențial uman de efort creator, de efort fizic și intelectual, artistic, așa cum unii sceptici de serviciu au încercat, generații la rând, să ne bage în cap cum că în Occident toți sunt niște supermani, niște mari specialiști, niște mari caractere, în comparație cu „prăpădiții de români”. Au mers românii cu sutele de mii „la fața locului” și au constatat mai întâi că nicăieri în străinătate nu umblă câinii cu covrigi în coadă, că nicăieri străinul nu te crește, nu-ți vrea binele! Ești bun pentru străin, în țara lui, numai cât îi poți fi de folos.

Întâmpinați deseori cu ostilitate, românii au devenit imediat „folositori”. În țări cu șomaj endemic, fără leac, românii și-au găsit repede ce să facă, unde să muncească. S-au descurcat de minune! Au dovedit altora, dar mai ales pentru ei înșiși au dovedit, o calitate umană neobișnuită, pe care n-o afli pe orice meridian. După 24 de ani de confruntare cu străinătatea, cu străinătatea cea mai performantă: Occidentul, românul are motive să nu mai fie timorat nicăieri pe această planetă! Se simte în stare să facă față oricărei solicitări, în orice ambianță socială!

Faptul că ești român constituia la începutul anilor 90 un handicap. După 24 de ani, în ciuda celor care au cheltuit miliarde de dolari pentru a ne discredita mai departe, faptul că ești român devine, de la o zi la alta, tot mai mult un certficat de profesionalism, de onestitate, de loialitate în relațiile umane!

I-au trebuit Occidentului ani buni ca să nu mai facă confuzia dintre români și țigani! O confuzie bine manipulată, provocată de neprieteni deopotrivă din țară și din afară! La fel, pentru prima oară după mai bine de o sută de ani, propaganda maghiară anti-românească este în scădere drastică de credibilitate. Europa descoperă și se convinge tot mai mult că românii sunt unul dintre popoarele cele mai mari și mai importante din Europa. Dar mai ales descoperă că românii nu au parte de politicienii pe care i-ar merita!

Toate la vremea lor însă!, pare că ne spune Cineva din Înaltul Cerului. Va fi fiind vreun câștig și din faptul că suntem guvernați prost, de o gașcă de nemernici, sperjuri și vânzători de neam. N-ar fi prima oară în istorie când dintre asemenea „suflete pierdute” se va ridica pedepsitor cel sătul la un moment dat de nevrednicia din preajma sa, precum ex ossibus ultor! Așadar, să nu ne grăbim să nutrim speranțe deșarte, dar nici să nu ne pierdem cu firea când viața ne pune la încercare.

Să ne bucurăm atunci când, când și când, mai pricepem câte ceva din planul divin al Istoriei și vedem că Dumnezeu nu ne-a uitat! Pricepem că avem pentru ce să-I fim recunoscători, noi și urmașii noștri, pentru toate astea rostind un smerit și însuflețit

Mulțumescu-Ți Ție, Doamne! http://www.art-emis.ro/

Bozgori

 

 

Între „eroii”, dar nu şi „martirii” războiului civil din Tranilvania, botezat impropriu Revoluţia de la 1848, fabricaţi de istoriografia maghiară, alături de cei 13 generali executaţi de Curtea vieneză pentru încălcarea jurământului militar, se află şi generalul Jozef Bem (foto), sau, în forma maghiarizată, Bem Jozsef.

Cine a fost generalul Bem? Polonez de naţionalitate, născut la 14 martie 1745 la Tarnow, urmează o carieră militară obişnuită, lipisită de strălucire. Aceasta, până in timpul evenimentelor din primăvara anului 1848, când – la 14 martie – preia conducerea mişcării antihabsburgice de la Viena, trădând legământul militar şi tronul imperialilor.

Mişcarea revoluţionară din capitala Imperiului Austriac va fi curând înfrântă, iar generalul Jozef Bem fuge în Ungaria, cuprinsă şi ea de rebeliune, şi intră în solda guvernului lui Kossuth Lajos, care îi încredinţează comanda trupelor „revoluţionare” maghiare şi secuieşti din Translvania. ÎN PLAN POLITIC, RESPONSABILUL PENTRU GENOCIDUL CONTRA ROMÂNILOR ARDELENI RĂMÂNE KOSSUTH LAJOS; EXECUTORUL FIDEL AL ORDINELOR DE DECIMARE A POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI A FOST ACEST JOZEF BEM, CARE LE-A CERUT OSTAŞILOR SĂ LUPTE „VITEJEŞTE” CU CIVILII (PESTE 40.000 DE MORŢI), SĂ ŞTEARGĂ DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI PESTE 300 DE SATE ROMÂNEŞTI, SĂ DISTRUGĂ BISERICILE ROMÂNEŞTI ŞI SĂ LICHIDEZE INTELECTUALITATEA ROMÂNĂ!

În rest, a fost un comandant mediocru şi fără noroc. Deşi, la Dej, îl înfrânge pe feldmareşalul austriac Anton von Puchner şi va ocupa Sibiul şi Braşovul, în dreptul lui nu putem consemna decât înfrângeri: în toate confruntările cu armata de ţărani şi târgoveţi a lui Avram Iancu, înfrângerea de la Ocna Sibiului în bătălia cu armata austriacă, eşecul în confruntarea cu ruşii, la Albeşti (Sighişoara) şi – în fine – dezastrul militar al „revoluţionarilor” maghiari, la Timişoara, din 9 august 1849, unde trupele ungureşti au fost spulberate de cele austriece şi ruseşti.

Capitularea ungurilor a avut loc patru zile mai târziu, la Şiria (Arad), în data de 13 augut 1849, iar cei 13 generali, tot atât de pur etnic maghiari precum slovacul Kossuth şi polonezul Bem, au fost judecaţi şi executaţi pentru înaltă trădare.

Nu şi generalul Jozef Bem, care şi-a luat din vreme tălpăşiţa şi a fugit taman în… Imperiul Otoman! Acolo s-a converit imediat la islamism şi a devenit înalt demnitar turc sub numele de Amurat Paşa. Ne întrebăm ce schimbări de orientare ar mai fi avut şi pe acolo şi în slujba cui s-ar mai fi pus pentru o soldă mai substanţială acest mercenar înnăscut, dat fiind faptul că la scurtă vreme după aceea a avut loc războiul Crimeii, dacă nu s-ar fi întâlnit cu „doamna cu coasa”, la 10 decembrie 1850, la Aleppo (astăzi Halab), în Siria…

Aşadar, acesta este profilul biografic şi moral al personajului care e transformat într-o personalitate de prim rang a istoriei Ungariei din secolul al XIX-lea. Un trădător învederat, gata să slujească orice cauză, dacă era bine retribuit, un criminal de război în timpul disensiunilor interetnice din Transilvania de la 1848-1849…

În perioada dualismului austro-ungar, la Târgu-Mureş, lui Jozef Bem i-a fost înălţată o statuie, încă o dovadă că sprijinul acordat de aristocraţia maghiară era scump plătit de Curtea imperială de la Viena, inclusiv prin acceptarea de a fi amplasate monumente întru cinstirea foştilor duşmani ai imperiului.

Despre soarta acesteia, după Primul Război Mondial, dar şi despre faptul că nici secuii nu aveau prea multe motive să regrete dărâmarea ei, dat fiind modul dispreţuitor şi arogant în care îi tratase generalul Bem, aflăm dintr-un articol apărut în bilunarul „Mureşul”, organul Partidului Naţional Român, Anul III, Nr. 4 – Târgu-Mureş, din 10 februarie 1924, p. 2-3:

„SĂCUII ŞI GENERALUL BEM

În piaţa oraşului Tg.-Mureş [Piaţa Trandafirilor - n.n.] sta înainte de 1918 statua lui Iosif Bem – de naţionalitate polon, care nici nu ştia ungureşte -, general în armata revoluţionară maghiară din 1848-1849. În revoluţia noastră dela finea [sfârşitul - n.n.] anului 1918 s’a demontat statua, fiindcă era simbolul unei puteri care a dispărut pe veci de pe aceste plaiuri. Soclul a stat încă, până acum câteva luni, când primăria a îndepărtat şi această ultimă rămăşiţă din trecut. Şi la demontarea statuei ca şi la a pedestalului, presa noastră minoritară ţipa şi înjura sau simula durerea…

Oare de ce? Căci motive istorice nu avem nici noi, nici „săcuii” ca să se menţină statua numită. Poate că o fi învins el trupe austriece: Nouă însă ne putea impune [impresiona - n.n.] Bem cu atât mai puţin, cu cât oştirile trimise de el contra românilor totdeauna au fost bătute: de două ori fiind conduse de maiorul Hatvani, apoi cele de sub comanda colonelului baron Kemeny Farcaş ca şi „voinicii” conduşi de însuşi Pavel Vasvary – rămas şi el pe câmpul de luptă de la Fântânele -, tot atâtea oştiri trimise de generalul Bem contra moţilor lui Iancu, pentru ca apoi de abia să se reîntoarcă din acestea căţiva oameni, cari să vestească dezastrul.

Dar nici săcuii nu credem să aibă motive pentru deplângerea îndepărtării monumentului…!

Pentru a dovedi şi aceasta, publicăm în extras un ordin de zi al lui Bem, dat cătră săcui:

‘Curtea marţială, care s’a înfiinţat pentru a judeca pe aceia care şi’au trădat steagul, conducătorul şi camarazii prin fugă laşă de pe câmpul de luptă, a adus judecata. Şi la judecata s’a pronunţat în aşa fel, că au ar trebui să împuşc în casă săcuii, sau să aplic bastoane cu sutele [subliniere originală, sublinierea generalului Bem - n.n.]. Prima nu o voesc, căci cred că cine e pătruns de spaimă poate face încă serviciu bun patriei sale şi libertăţii, dacă trece peste frica-i de femeie bătrână ca pe vite etc..

Dat la cartierul general din Bistriţa, la 5 Iunie 1849.
Iosif Bem.’

Concluziune: nici pentru români, nici pentru săcui – deşi din motive diferite – nu a fost de dorit menţinerea statuei, cu atât mai puţin a soclului, depoiat de ea. Prin urmare, Primăria crede a fi purces de astădată conform dorinţei unanime. Primar, Dr. A. Dandea”. De prof. Alexandru Ciubîcă (Târgu-Mureş). danielvla.wordpress.com

Cuviosul-Marturisitor-Arsenie-Papacioc.jpg

 

 

Sfinţia voastrã, prin ce se defineşte Biserica Ortodoxã?

Arhim. Arsenie: Chiar cuvîntul ortodox înseamnã dreaptã credinţã, dreaptã slãvire pentru Adevãrul pe care l-a propovãduit Hristos, cum ne-a învãţat Hristos, de aceea a şi rãmas, cu mila lui Dumnezeu, aceastã titulaturã: Ortodoxie; adicã credinţa dreaptã: “orthos” înseamnã drept, “doxa” înseamnã credinţã – pe greceşte.

Deci Adevãrul: “Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa” ; şi noi respectãm Adevãrul care este Hristos, n-am schimbat nimic în practicã, s-au stabilit şi poziţiile dogmatice prin Sinoadele Ecumenice, şi am respectat lucrul acesta. Acestea s-au fãcut şi împreunã cu catolicii de astãzi; ei s-au despãrţit, dar la 787 (Sinodul VII Ecumenic, pentru apãrarea Icoanelor) noi am fost împreunã; mai departe nu ne putem da dupã fiecare bãtaie de vînt.

Ce înseamnã dogma creştinã?

Arhim. Arsenie: Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.

Sfinţii Pãrinţi spun cã în afara Bisericii Ortodoxe existã erezii, schisme şi adunãri ilegale – aşa le caracterizeazã. Ce pãrere aveţi?

Arhim. Arsenie: Nu spun nici o noutate; existã, ştim cã existã.

Vã întreb acest lucru pentru cã acum nu prea se mai folosesc aceşti termeni, ci confesiuni creştine, culte creştine, biserici nedepline, biserici surori. Este o greşealã acest lucru?

Arhim. Arsenie: Din momentul în care este schismatic sau eretic, este o greşealã, sigur cã da.

Faptul cã se folosesc aceşti termeni? Pentru cã, de exemplu, ştiţi cã se practicã cãsãtoriile mixte; una este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu un schismatic sau un eretic şi alta este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu cineva dintr-o bisericã mai mult sau mai puţin nedeplinã.

Arhim. Arsenie: Ei bine, sigur cã …e alta aia, e alta aia. În sfîrşit, vorbim de Ortodoxie; de ce facem discuţie în plus? Nu îmi place cuvîntul acela bisericã nedeplinã.

Nu este bine? Puteţi sã ne explicaţi.

Arhim. Arsenie: Cum adicã, bisericã nedeplinã; adicã este în continuare sã se împlineascã?

Teologii ecumenişti, dintre ortodocşi, spun cã dacã s-au depãrtat de Ortodoxie mai mult sau mai puţin, este mai mult sau mai puţin nedeplinã.

Arhim. Arsenie: Este o rãtãcire termenul acesta; lasã sã înţelegi cã se vor împlini cu timpul, dar poziţia lor este determinatã: aşa vor rãmîne.

Care poziţie?

Arhim. Arsenie: Poziţia lor ereticã sau schismaticã.

Ce înseamnã erezie?

Arhim. Arsenie: Despãrţire de dogmele creştine, chiar şi de o singurã dogmã.

Şi schismã?

Arhim. Arsenie: Indisciplinã faţã de ordinea consacratã a Bisericii; neascultarea este început de pãgînãtate.

Unii teologi ecumenişti, dar ortodocşi, spun cã erezie se referã doar la arianism. Este adevãrat?

Arhim. Arsenie: Asta era erezia de atunci, dar erezie ar însemna şi la Nestorieni, la cei care nu recunoşteau pe Teotokos, pe Maica Domnului care este Nãscãtoare de Dumnezeu; erezie era şi aceea sã nu recunoşti 2 firi ale Mîntuitorului, neîmpãrţite şi nedespãrţite, neschimbate şi neamestecate. Tot erezii sunt toate.

Care sunt consecinţele ruperii de Bisericã şi formãrii schismelor şi a ereziilor?

Arhim. Arsenie: Scopul principal, grozav cînd a creat Dumnezeu omul, l-a creat singur numai pentru El ca sã fie în Împãrãţie împreunã şi, sigur, pentru pervertirea pe care a adus-o Adam, a venit Hristos şi a restaurat neamul omenesc; Hristos nu a venit sã anihileze, ci sã transfigureze, şi ne-a adus mai mult decît a pierdut Adam, adicã putinţa de a fi dumnezei dupã Har, de a şti sã iubim vrãjmaşii, şi o serie întreagã de alte lucruri.

Consecinţele sunt cã se abat de la ce a zis Mîntuitorul, nu se vor mîntui; nu-i uşor. Este în primejdie mîntuirea lor, aceasta ar fi consecinţa cea mai mare; afarã de aceasta, încurajeazã filozofia ateistã, pentru cã, socotesc ei, avem libertatea de a interpreta şi de a face cum credem; va sã zicã, sunt consecinţe foarte grave privind respectivii la Judecata de Apoi, adicã mîntuirea omului.

S-au interpretat la infinit şi se vor interpreta: drumurile, cãrãrile care duc spre mîntuire şi este numai una: aceasta pe care o ţinem mai departe fãrã nici un fel de schimbare şi chiar cu rîvnã şi cu trãire Biserica Ortodoxã. Biserica este cea care patroneazã drumul spre mîntuirea noastrã cu orice chip, în stilul ortodox, aşa cum s-a fixat la Sinoade privind dogmele respective.

Sfinţia voastrã, care sunt cauzele apariţiilor schismelor şi ereziilor? Pentru cã se invocã motive sociale, politice, geografice, istorice, cã n-au fost la Sinoade etc.

Arhim. Arsenie: Diavolul îndeamnã tainic inimile celor ce au concepţii amestecate privind adevãrul mîntuitor; acesta este motivul principal. Motivele sociale, politice sunt puse ca sã momeascã, sã spunã cã tu nu eşti cu istoria. E vorba de Adevãr ! Nu-i vorba de timp, de istorie. S-au rupt dupã sute de de ani! Şi nu s-au rupt oricum, va sã zicã cu interes; aceastã stare de mãreţie, de mîndrie a Romei sã fie mai deasupra decît Constantinopolul. Suprema valoare e Adevãrul!

Sfinţia voastrã, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 – care este un rãspuns la o chemare a Papei sã vinã ortodocşii la Biserica Catolicã – condamnã papistãşia ca erezie în special datoritã învãţãturii Filioque; la fel şi Pãrintele Iustin Popovici spune despre romano-catolicism cã este o erezie, ca şi despre protestantism. Ce pãrere aveţi?Arhim. Arsenie: Nu ne pronunţãm pentru cã repetãm lucrurile.

Pentru cã au ieşit din rãspunderea canonicã, respectiv dogmaticã, au modificat cu filioque Crezul: spun cã Sfîntul Duh purcede şi de la Fiul cînd, e limpede, spune Mîntuitorul: “de la Tatãl purcede”; nu spune: şi de la Mine. Mai întîi de toate, este o problemã de dogmã, deci cum pot sã spun eu altfel, cînd s-a stabilit cu jertfe mari Adevãrul.

Apoi au început sã adauge primatul papal, sã adauge infaibilitatea papalã, sã adauge indulgenţele, sã adauge purgatoriul; fac Liturghia cu azime, nu cu pîine dospitã, care este legea Mîntuitorului, El a fãcut artos, nu a fãcut azimã; Imaculata Fecioarã iarãşi este o mare greşealã: cã s-a nãscut Maica Domnului fãrã pãcat.

Şi pe urmã, au bãgat un lucru foarte grav, care se strecoarã, dar este foarte grav din punct de vedere strategic şi din punct de vedere al luptei: “Scopul scuzã mijloacele” – te omor cã aşa spune religia mea; exact cum spune în Talmud: “Dacã vezi un creştin pe margine de prãpastie, dã-i vînt înãuntru.”; este o obligaţie religioasã la ei.

Ei nici n-au Proscomidie. S-a pus problema cã noi, ortodocşii, avem cultul morţilor.

Acuma, ce facem cu morţii?

Noi avem cultul morţilor, avem Proscomidie, unde îi pomenim cu mare evlavie, mult timp, îi punem în Potir, în sîngele lui Hristos: “şi iartã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici”; va sã zicã tot Hristos îi iartã prin Liturghiile pe care le facem, asta poate salva morţii.

Pãcatele nu le poate ierta decît Hristos; El este singurul care poate sã ierte pãcatele. Ei au creat purgatoriul sã dea un rãspuns la întrebarea ce facem cu morţii şi, într-o formã raţionalã, ard acolo cît ard pentru pãcatele pe care le-au fãcut şi automat se mîntuie; ei, nu-i aşa!

Apoi mi-a schimbat Sfînta Cruce, forma Sfintei Cruci, care este motivatã, Sfînta Treime: Tatãl, Fiul şi Sfîntul Duh; îşi fac crucea altfel: cu toatã mîna şi de la stînga la dreapta numai ca sã fie altfel decît a fost, ceea ce înseamnã o ambiţie şi, din punct de vedere strategic considerat, aducînd o noutate, mai repede îţi faci prozeliţi.

Crucea este un lucru care are o semnificatie la noi, Sfînta Treime: toatã înãlţimea, toatã lãţimea şi toatã adîncimea; ei nu se gîndeau la o semnificaţie, pentru cã nu-i nimic fãrã o semnificaţie în Biserica noastrã. Trist este cã ei au început de-o bucatã de vreme sã fie cu totul conştienţi cã au dreptate şi îşi motiveazã dreptatea; mistificã adevãrurile istorice.

Au avut şi Papi: Papa Martin la Sinodul VI Ecumenic, Ipolit, de asemenea, Patriarh la Roma – au fost mucenici, deci au motive sã rãmînã în Ortodoxie, în Adevãrul iniţial. Ortodoxia nu este un titlu, este un Adevãr! Acest Iustin Popovici nu cruţa nimic şi nu fãcea diferenţe prea mari de termeni de exprimare cînd este vorba de Adevãr pentru cã Mîntuitorul a spus: “o iotã, o cirtã dacã schimbaţi”, nu vã veţi putea mîntui, “mic se va chema în Împãrãţie”; adicã nu se va putea mîntui. Ceea ce înseamnã cã acest mic, care este de fapt mare, este ceea ce fac ei. http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

dsc_2921

 

Părintele John Behr subliniază într-una din conferinţele sale („Becoming human”) un aspect teologic esenţial privitor la modul în care Hristos, prin moartea Sa, împlineşte Proiectul Preasfintei Treimi de împlinirea a omului şi al creaţiei. Mai precis, tot ceea ce Dumnezeu a gândit despre om şi vocaţia sa în Univers se desăvârşeşte în Sâmbăta cea Mare, atunci când Hristos este coborât de pe Cruce şi aşezat în mormânt.

Această realitate o subliniază foarte clar slujba din Sâmbăta cea Mare: „Ziua de azi mai înaite o a închipuit cu taină marele Moise zicând: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea; că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată, aceasta este ziua odihnei, întru care S-a odihnit de toate lucrurile Sale, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morţii; după trup odihnindu-Se şi la ceea ce era iarăşi întorcându-Se, prin învierea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică, ca un singur bun şi iubitor de oameni” (Triod, Sâmbăta cea Mare, Slava stihirilor).

Practic, odată cu punerea în mormânt a lui Hristos, Proiectul dumnezeiesc de a face pe om se împlineşte. Tot ceea ce a gândit Dumnezeu despre om atunci când l-a creat se împlineşte pe Cruce, atunci când Hristos, împăcat cu Sine şi cu noi spune: „Săvârşitu-s-a (In. 19, 30)”. După ce Pilat arată mulţimii pe omul împlinit zicând: „Iată Omul” (In. 19, 5), Hristos pătimeşte toate până la Cruce, moarte şi mormânt ca să împlinească destinul total al devenirii omului, al împlinirii proiectului uman, aşa cum L-a gândit Dumnezeu dintru început.

În cartea Facerii, atunci când este zidit omul, ni se arată că faţă de toate creaturile făcute de Dumnezeu prin Cuvânt, omul este singura făptură creată prin faptă de Dumnezeu, prin sfat dumnezeiesc, prin deliberare, într-un complex proces, care nu s-a încheiat imediat după zidire, ci rămânea deschis împlinirii. De aceea, nu ni se spune în Cartea Facerii că iată făptura umană era „Bună Foarte”, aşa cum se specifică în dreptul fiecărei fărtuiri zidite de Dumnezeu până la om. Lipsa acestei constatări arată că prioectul omului era în desfăşurare, în devenire. Nu era încheiat.

Toate făpturile zidite au fost aduse la existenţă prin cuvânt: „Să fie” şi „a fost”. În cazul omului lucrurile se inversează. Numai dacă omul spune „să fie” este om cu adevărat. Adam a ratat această devenire/desăvârşire nerămânând în ascultare de Dumnezeu. Adică, în loc să spună „fie mie Doamne după cuvântul Tău”, el a făcut voia sa, s-a instalat în autonomia existenţei, în cadrul limitat al vieţii trăite prin „facă-se voia mea”. Această eşuare a lui Adam a limitat desăvârşirea fiinţei umane. A fost ratată ţinta de împlinire a omului, de devenire a lui, de desăvârşire, de a fi dumnezeu creat (Ps. 81, 6), asemenea Fiului dumnezeiesc.

Această ratare a făcut ca fiinţa umană să înceapă un parcurs dureros al existenţei, care sfârşea în moarte. Astfel, în loc ca lutul însufleţit de la Facere să devină om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a ajuns făptură înstrăitată de Creator, robită fricii de moarte şi care trăieşte monoton până la mormânt, sosotindu-şi viaţa doar în limitele anilor cuprinşi între naştere şi moarte.

Practic, odată cu căderea protopărinţolor noştri, „Ziua odihnei” nu s-a mai împlinit. Dumnezeu nu se putea odihni de toate lucrurile Sale, atâta vreme cât piscul creaţiei Sale, omul, cel care în mod liber trebuia să-L aleagă şi să-l dorească ca Dumnezeu pentru sine şi pentru întreaga creaţie, a eşuat. Eşuarea omului a însemnat neodihna Lui Dumnezeu până ce nu va vedea împlinită deplin opera Mâinilor Sale.

De aceea, încă de la Facere, şi chiar mai înainte de ea se hotărăşte întruparea Fiul lui Dumnezeu, care v-a duce la capăt opera de împlinire a proiectului uman, acela de a „deveni om”. Modul în care Hristos împlineşte proiectul uman este paradoxal. Paradoxul constă în aceea că Hristos nu se sfirmă ca om după logica devenirii umane propusă de societate. El realizează adevărata fiinţă umană în răspărul viziunii obişnuite despre viaţă. Astfel, legea biologică a instinctului de apărare a vieţii cu orice preţ este schimbată de Hristos prin logica oferirii totale a vieţii pentru împlinirea ei desăvîrşită (In. 12, 25). Mai exact, prin Hristos, omul câştigă adevărata viaţă prin moarte, căci Hristos „cu moartea pe moarte călcând” a biruit moartea făcând stăpână viaţa. Omul se împlineşte nu atunci când îşi salvează viaţa, ci atunci când, precum Hristos, îşi oferă viaţa celorlalţi.

Practic, de la Hristos, drumul omului de a deveni fiinţă umană împlinită este acela de a învăţa să moară, de a preface viaţa de după naştere în pământ pentru ca apoi, să o câştige înnoită prin Duhul Sfânt, aşa cum psalmistul spune mai întâi: „Lua-vei duhul lor şi în ţărână se vor întoarce” şi apoi: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 30-31). Adică, numai dacă învăţăm să murim, vom putea învia. Ne vom împlini adevărata vocaţie de om în Universul creat de Dumnezeu.

În Sâmbăta cea Mare, Hristos se aşează în mormânt mulţumitor că toate S-au împlinit după cum le gândi-Se dintru început. Acum ziua a şaptea, Ziua odihnei, se împlineşte desăvârşit. Adevăratul Om în relaţie desăvârşită cu Dumnezeu se realiza în Trupul Său omorât şi aşezat în mormânt. Aceasta este ziua odihnei. De aceea, în faţa acestei Taine „să tacă tot trupul omenesc şi nimic pământesc în sine să nu gândească …”, aşa cum cântă heruvicul Sâmbetei celei Mari.

Odihna lui Hristos în mormânt este calea şi sensul împlinirii făpturii umane şi totodată încheierea şi împlinirea desăvârşită a actului creaţiei. De aceea, suntem invitaţi să trăim din mormânt viaţa, adevăratul început al vieţii noastre, al vieţii nemuritoare, aşa cum Sfântul Ignatie Teoforul medita în tim ce era dus la martiriu: „Voi deveni fiinţă umană!”.http://www.ortodoxiatinerilor.ro/

Sfîntul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminţia lui Levi, ucenic al Sfîntului Apostol Petru şi fiu iubit al aceluia întru Sfîntul Duh, pe care îl pomeneşte în scrisoarea sa, zicînd: “Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon şi Marcu, fiul meu“. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire şi prin baia Sfîntului Botez. Sfîntul Marcu a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întîi cu Sfîntul Petru, de care a fost pus şi episcop. Ei au călătorit împreună pînă la Roma, unde a scris Sfînta Evanghelie după rugămintea credincioşilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfîntul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, aşa cum i-a spus Sfîntul Petru prin cuvinte.

Deci plecîndu-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pămînt cu oamenii, dar mai întîi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzînd-o şi citind-o, a încredinţat că este adevă-rată şi a poruncit tuturor s-o citească şi să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfîntul Marcu de către Sfîntul Apostol Petru, mai întîi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întîi a fost episcop în Alexandria şi binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părţile acelea ca Livia şi Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idoleşti, le-a luminat cu lumina – sfintei credinţe şi le-a adus la Hristos. Şi pretutindeni făcînd minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mîinilor pe capul episcopilor şi a celorlalţi clerici; apoi a învăţat pe mulţi oameni o viaţă atît de îmbunătăţită, încît şi necredincioşii se minunau foarte mult şi-l lăudau.

Pentru că povesteşte Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea şi Nechifor Xantopol, amîndoi scriitori vrednici de credinţă ai istoriei bisericeşti, că slăvitul între evrei cu înţelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfîntul Petru în Roma, a fost înştiinţat despre creştinii cei ce au fost în Alexandria şi în tot Egiptul, de către Sfîntul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care şi aceasta: “Unii ca aceştia – adică creştinii – bogăţiile cele vremelnice şi toate averile lor îşi lasă şi nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pămînt. Şi ori în ce loc sînt, ei au deosebite şi cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie şi cu curăţie îşi săvîrşesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decît numai prooroceştile citiri acolo se ascultă şi cu cîntare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dînşii ies de prin cetăţi şi lepădînd toate grijile cele lumeşti petrec în cîmpii, în grădini şi în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toţi oamenii, ştiind că însoţirea cu cei ce nu se potrivesc cu viaţa, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrînarea şi omorîrea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dînşii nu mănîncă, nici nu bea pînă seara, iar alţii pînă a patra zi nu gustă nimic; alţii în tîlcuirile şi înţelegerile Scripturii fiind mai iscusiţi şi cu acea duhovnicească hrană a gîndirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputînd a se sătura, nu-şi aduc aminte pînă la a şasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănîncă carne şi nimic din cele mişcătoare, ci numai pîine şi apă, sare şi isop. Acestea erau la dînşii desfătările.

Sînt între dînşii şi din partea femeiască, care s-au deprins cu o viaţă ca aceasta, între care multe au îmbătrînit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie şi cucernicie. Şi în înţelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci şi trupurile îşi sfinţesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălăşluirea înţelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Şi acei care doresc sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu şi patul cel neîntinat şi fără de moarte, din care se naşte rodul cel ce niciodată nu moare, luînd tîlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrîni ai lor, caută în ea duhovnicească înţelegere şi tainele cele ascunse, socotind că Scriptura este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineaţă se scoală la doxologia lui Dumnezeu şi la rugăciune, la cîntare şi la ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alţii cîte şapte săptămîni petrec în post desăvîrşit. Această zi este la dînşii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoţii şi diaconii săvîrşesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toţi aceia este mai întîi şezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfîntului Evanghelist Marcu şi despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întîi întru Duhul Sfînt şi în preda-niile apostoleşti. Astfel Sfîntul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părţile Egiptului, avînd scaunul său în Alexandria, unde s-a şi sfîrşit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfîntului Evanghelist Marcu, Sfîntul Simeon Metafrast scrie aşa: “În acea vreme, cînd Sfinţii Apostoli s-au împărţit prin toată lumea, Sfîntul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părţile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist şi păzitor al dumnezeieştilor canoane ale Sfintei Apostoleştii Biserici. Sfîntul Marcu mai întîi a propovăduit Evanghelia Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în tot pămîntul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia şi în Pentapoli. Pentru că toţi cei din părţile acelea au fost netăiaţi împrejur, împietriţi la inimă şi închinători la idoli, plini de toate necurăţiile şi slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetăţile, satele şi la răspîntii zideau capişti, idoli şi fermecătorii şi toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat şi a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învăţătură a lui Hristos şi făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproşi îi curăţa şi duhurile cele necurate şi cumplite le îngrozea prin cuvîntul dumnezeiesc. Şi mulţi cu acea apostolească propovăduire şi facere de minuni, luminîndu-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi pe idoli împreună cu capiştile le-au lepădat şi sfărîmat şi s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Acolo întîi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfînt, să se ducă în Alexandria Farului şi să semene acolo sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetăţuie mică ce se numea Faros, în care pe un stîlp foarte înalt se aprindea în toate nopţile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătîndu-le calea spre liman.

Deci, Sfîntul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osîrdie se sîrguia să meargă ca spre nevoinţă acolo şi, sărutînd pe fraţi, le-a zis lor: “Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci fraţii lui l-au petrecut pînă la corabie şi mîncînd cu dînsul pîine, s-au despărţit de el, zicînd: “Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi rînduiască cale bună”. Plecînd de acolo Sfîntul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria şi ieşind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion şi, intrînd prin porţile cetăţii, i s-a stricat papucul. Văzînd aceasta, apostolul, a zis în sine: “Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!” Apoi, văzînd pe cizmar dregînd încălţăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosîndu-i papucul, din întîmplare şi-a străpuns mîna stîngă cu unealta sa şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întîmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul şi a zis în sine: “Bună a făcut Domnul calea mea!” Şi era dureroasă rana de la mîna cizmarului şi mulţime de sînge curgea. Iar Sfîntul Marcu a scuipat pe pămînt şi, făcînd tină din scuipat, i-a uns rana, zicînd: “În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!” Şi îndată i s-a tămăduit rana şi i s-a însănătoşit mîna.

Cizmarul, văzînd o putere ca aceea a acelui bărbat, cum şi curata şi îmbunătăţita lui viaţă, care se cunoştea din privire, a zis către dînsul: “Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea şi rămîi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mîncăm pîine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurîndu-se, a zis: “Domnul să-ţi dea pîinea vieţii celei cereşti”. Apoi luînd omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrînd Sfîntul Marcu în casa lui, i-a zis: “Binecuvîntarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraţilor”. După rugăciune au stat să mănînce, vorbindu-şi cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfînt: “Părinte, cine eşti tu şi de unde este în tine cuvîntul acesta atît de puternic?” Răspuns-a Sfîntul Marcu: “Eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ţi-L voi arăta pe El ţie”. Zis-a omul: “Aş fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Şi Sfîntul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos şi a-i arăta din prooroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: “Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada şi Odiseea şi cîte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfîntul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, şi îi arăta lui că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Şi a crezut omul cuvintele Sfîntului Marcu, văzînd semnele şi minunile lui şi s-a botezat el şi toată casa lui, şi o mulţime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut şi din zi în zi s-a înmulţit numărul credincioşilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dînşii, şi huleşte zeii lor şi opreşte a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el şi-l pîndeau să-l prindă.

Sfîntul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon; cum şi alţi şapte diaconi şi pe alţi unsprezece clerici pentru slujba bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli şi a petrecut doi ani, unde a întărit pe fraţii cei ce erau acolo, punîndu-le în cetăţile cele de primprejur episcopi, preoţi şi clerici şi iarăşi s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe fraţii cei ce se înmulţiseră cu darul şi în credinţa Domnului, care şi biserică şi-au zidit acolo lîngă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta şi, plecîndu-şi genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecînd în acea biserică vreme îndelungată. Iar creştinii s-au înmulţit, batjocorind pe elini, şi pe idolii lor îi ocărau.

Înştiinţîndu-se elinii, stăpînitori ai cetăţii, că Sfîntul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă şi zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire şi orbilor vedere. Deci îl căutau pe el şi negăsindu-l, scrîşneau din dinţi şi strigau cu mînie în capiştele lor cele necurate şi la jertfele lor cele idoleşti, zicînd: “Multă nevoie ne face vrăjitorul şi fermecătorul acela!” Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paştilor şi, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci şi patru ale lunii aprilie, în care şi la elini se săvîrşea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfîntul Evanghelist Marcu tocmai săvîrşea în biserică dumnezeiasca slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necuraţii, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii şi prinzînd pe sfînt, i-au pus o funie de grumazul lui şi-l tîrau, zicînd: “Să ducem pe boul acesta la locul boilor!” Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Hristos Mîntuitorul, zicînd: “Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!” Şi fiind tîrît sfîntul pe pămînt şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sîngele lui.

După ce a înserat, necuraţii elini au aruncat pe Sfîntul Apostol Marcu în temniţă, pînă ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopţii, uşile fiind încuiate şi străjerii dormind înaintea uşilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, s-a atins de apostol, zicîndu-i: “Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinţilor celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împre-ună dănţuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău şi moaştele tale pe pămînt vor fi păzite!”

Văzînd această vedenie, Sfîntul Marcu şi-a întins mîinile sale în sus zicînd: “Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinţii Tăi m-ai rînduit! Rogu-mă Ţie, Stăpîne, primeşte cu pace sufletul meu şi nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicîndu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dînsul în chipul acela, cînd era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce şi de îngropare, şi a zis către dînsul: “Pace ţie, Evanghelistul Meu!” Iar Sfîntul Marcu a răspuns, zicînd: “Pace şi Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!” Şi s-a dus de la dînsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniţă o mulţime de cetăţeni şi scoţînd pe sfînt afară, i-au pus iarăşi funia de grumajii lui şi iarăşi îl tîrau peste pietre ascuţite, zicînd: “Să tragem boul la ocolul boilor!” Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi se ruga zicînd: “În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”

Acestea zicînd, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulţimea necuraţilor elini, vrînd să ardă trupul sfîntului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele şi-a ascuns razele sale şi s-a făcut tunet înfricoşător, a căzut cutremur mare şi ploaie cumplită, pînă seara, iar poporul a fugit de frică, lăsînd trupul sfîntului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri şi au ucis pe mulţi. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: “Fericitul zeu Serapid, în ziua sa a făcut toate aceste lucruri înfricoşătoare”. Iar oamenii cei binecredincioşi mergînd, au îngrijit trupul sfîntului şi l-au dus la locul unde îşi făcea rugăciunile sale şi cîntările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormînt de piatră şi săvîrşeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintîi sfînt al Alexandriei, nimic mai cinstit şi mai scump avînd decît sfintele lui moaşte.

Sfîntul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfîrşit în Alexandria Egiptului, în douăzeci şi cinci de zile ale lunii aprilie, stăpînind Nero în Roma, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 300 other followers