Feeds:
Articole
Comentarii

 

 

Liderul Partidului Radical Sârb, Vojislav Šešelj, a stat în arestul penitenciarului de la Haaga timp de zece ani, fără să există vreo dovadă clară a vinovăției lui. Dincolo de faptul că reprezintă o ideologie a trecutului, că e un politician defazat și un păun al naționalismului de mucava, nu cred că i se poate imputa ceva serios. Între timp, acesta a făcut un gest pe cât de necugetat, pe atât de pueril și idiot: a dat foc în public steagului Croației, țară care a cerut în repetate rânduri condamnarea lui la închisoare pe viață. Presa occidentală a luat efectiv foc, cerât reîncarcerarea lui urgentă! Între timp, radicalii albanezi, care cu ajutorul NATO și-au încheiat treburile sângeroase în Kosovo, au pus ochii pe Macedonia. Au ucis cinci civili macedoneni, au ocupat un post poliție și au dezarmat niște militari în termen. Fleacuri, în opinia presei occidentale, care nu a dat niciun semn că ar fi oripilată de asemenea gesturi. La fel a fost și reacția țărilor occidentale, care prin toleranța lor suspectă girează și legitimează o formă militantă de extremism. Imaginați-vă orice alt premier european, în afară de Edi Rama, care și-ar permite să vorbească cu o nonșalanță debordantă despre necesitatea schimbării granițelor în sensul satisfacerii apetitului naționalist al unui popor! Faptul că Macedonia se află în pragul unui război civil, provocat exact de separatiștii care au fost încurajați și ajutați de NATO în 1998 în Kosovo, pentru presa occidentală nu reprezintă un subiect mai interesant decât incendierea unui steag de către un politician complet marginal. Ce demonstrează acest lucru? Că presa este, într-o proporție covârșitoare, aservită intereselor politice. Nu că n-aș fi știut-o până acum, dar modul în care se confirmă acest lucru este de-a dreptul frapant.

Și încă un eveniment simptomatic. În această zi de 24 aprilie, în care armenii celebrează 100 de ani de la genocidul comis de turci (au murit în jur de 1 milion de civili), președintele Serbiei s-a dus într-o vizită oficială la Erevan, pentru a-și exprima omagiul față de suferința teribilă a unui popor. În aceeași zi, președintele Albaniei s-a dus în vizită în Turcia.

Bun venit în Europa cea civilizată.

https://goranmrakic.wordpress.com/2015/04/24/europa-cea-civilizata-mda/

 

Kosovo

65

 

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
23 aprilie 2015
CHEMARE LA ACTIUNE!
Stimați cititori: Vă invităm la o acțiue civică de apărare a familiei. Contactați-vă deputatul/deputații aleși în circumscripția voastră pentru a le solicitaRESPINGEREA prin vot a propunerii legislative privind reglementarea „parteneriatului civil” pentru cuplurile alcătuite din persoane de același sex sau de sexe diferite.
Sub această denumire se ascunde de fapt legalizarea „căsătoriei” între persoane de același sex. Propunerea a fost respinsă cu mare majoritate la Senat, iar acum este dezbătută la Camera Deputaților (decizională). Iată aici detalii despre propunerea legislativă:  http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=14867
Propunerea va fi dezbătută la Comisia Juridică și apoi în plenul Camerei. La Comisia de Drepturile Omului a primit aviz negativ.
Ce trebuie să spuneți la discuția cu deputatul dvs.? Vă dam mai jos câteva idei și motive de respingere, pentru a vă GHIDA în discuția cu deputatul vostru. Pentru cei care doresc să știe mai mult, Memoriul detaliat adresat Parlamentului pe acest subiect de câteva zeci de ONG-uri profamilie, inclusiv AFR, Pro-Vita si alte organizatii profamilie proeminente si credibile din Romania, poate fi găsit aici: http://www.provitabucuresti.ro/docs/lobby/partciv/MEMORIU%20LEGAL%20PL%20part%20civ%202015.pdf 
Cum luați legătura cu deputatul? Puteți lua legătura cu deputatul sau deputații folosind datele de contact de la rubrica ACȚIONEAZĂ de pe website-ul Asociației „Părinți pentru Ora de Religie”: http://www.oradereligie.ro/actioneaza/
Când trebuie să o faceți? Preferabil la finalul acestei săptămâni. În general vineri și sâmbătă deputații au program la cabinetele parlamentare, dar vă încurajăm să îi contactați și telefonic, înainte, ori de câte ori acest lucru este posibil. Vă rugăm să ne scrieți despre cum a decurs întâlnirea! Mulțumim și spor la treabă!
ARGUMENTE PENTRU DISCUȚIA CU DEPUTATUL DIN CIRCUMSCRIPȚIA VOASTRĂ: Domnule deputat / doamnă deputată,
Vă contactez pentru a vă solicita să respingeți prin votul dvs. Propunerea legislativă privind reglementarea parteneriatului civil (înregistrată ca Pl-x 340/2015) și având ca inițiator pe deputatul neafiliat Remus Cernea. Propunerea a fost deja respinsă de Senat. Iată câteva dintre motivele pentru care vă solicit acest vot:
1. Cel mai grav dintre viciile proiectului de lege privind „parteneriatul civil” este pretinsa nevoie de a recunoaște „o formă alternativă de familie” întemeiată pe parteneriatul civil. Inițiatorul forțează adoptarea unor prevederi aflate în contradicție flagrantă cu Codul Civil și Constituția. Prin acestea, statul se obligă să ofere protecție specială familiei întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea acestora precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.Nu există familie formată în afara căsătoriei! Crearea de reglementări paralele cu cele ale instituției căsătoriei ar fi nu doar un viciu legislativ, ci ar duce la subminarea unor valori esențiale în societate, prin echivalarea familiei cu o relație lipsită de obligații și bazată doar pe interesul obținerii de facilități fiscale și locative. Sub acest aspect, vă rog să cercetați în ce măsură propunerea legislativă amintită este constituțională.
2. Legea este scrisă „cu dedicație” pentru homosexuali, întrucât, practic, pentru cuplurile heterosexuale parteneriatul este inutil, drepturile stipulate aici găsindu-se între cele conferite de căsătorie în Codul Civil.
3. Privind la experiența altor țări, apare clar că parteneriatele civile nu sunt un scop în sine, ele având rostul de a face încetul cu încetul acceptabilă ideea de „căsătorie” între persoane de același sex. Propunerea de lege trebuie deci privită în acest context: în nicio țară unde acestea au fost instituite, legislativul nu s-a putut opri aici, el fiind supus unei presiuni imense pentru a răspunde tuturor revendicărilor de reglementarea „căsătoriei” și adopției de copii pentru homosexuali.
4. Interesul copilului, primordial în legislația privind familia, este complet neglijat prin ignorarea situației juridice a copiilor născuți în timpul parteneriatului și prin aceea că, descurajând o formă mult mai stabilă de conviețuire (căsătoria) în favoarea uneia volatile și confuze (parteneriatul), adoptarea unei atare legi ar expune copiii la riscul monoparentalității. Mediul optim pentru creșterea și educarea copiilor este cel familial, cu părinți căsătoriți. Într-o societate în care deja ponderea nașterilor în afara căsătoriei a ajuns la 31%, ar fi o gravă eroare stimularea acestei situații, în loc să se facă eforturi pentru corectarea ei.
5. Nu există nicio nevoie obiectivă pentru această lege, întrucât în România dreptul la căsătorie nu este unul discriminatoriu. Egalitatea în drepturi şi nediscriminarea, invocată ca temei al acestui tip de „familie în afara sferei căsătoriei” nu poate presupune şi egalitatea de statut familial. Definiţiile sociologice, antropologice, biologice şi psihologice ale familiei pleacă de la premisa diferenţeiesenţiale între bărbat şi femeie, fără de care familia nu se poate fundamenta. Rolurile de bărbat şi femeie – respectiv de tată şi mamă – şi statutele asociate presupun capacităţi, atribuţiuni, sarcini, domenii diferite în cadrul spaţiului familial. Cu alte cuvinte, femininul şi masculinul sunt categorii exclusiviste, care îmbracă forme deosebite de existenţă, nu numai din punct de vedere biologic sau psihologic (atestate în planul naturii umane, supraevaluat astăzi), ci şi social, cultural şi religios.
6. În contradicție cu afirmațiile din expunerea de motive a propunerii legislative,NU există nicio obligație a statului românde a oferi cuplurilor coabitante (hetero sau homo) protecție egală în fața legii cu cea oferită familiei.Dimpotrivă, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului menționează bărbatul și femeia uniți prin căsătorie ca temei pentru familie. Întreaga legislație cade exclusiv în seama legiuitorului național, a cărui obligație este aceea de a respecta valorile culturale, religioase și morale ale societății. De altfel, definiția naturală a familiei în România a fost reiterată relativ recent, în 2009, prin noul Cod Civil.
Iată de ce vă solicit să respingeți propunerea legislativă privind „parteneriatul civil”, ca fiind ideologică, total ne-necesară și profund dăunătoare unei societăți și așa zbuciumate de o lipsă acută de repere.
Doresc să menționez că votul dvs. va fi monitorizat în vederea alegerilor legislative din toamna anului viitor. Vă mulțumesc!

Aurel Rogojan

 

Văzând atâtea contraziceri, zbateri, stângăcii şi ignoranţă în reacţiile oficiale ale autorităţilor în chestiunea raportului “Globalizing torture”, îţi vine când să râzi, când să plângi.

Sa râzi de comicul situaţiei create de contradicţiile de logică elementară din declaraţiile europarlamentarului (PNL) Norica Nicolai, preşedintele fostei comisii parlamentare de anchetă referitoare la închisorile CIA din România, şi să plângi, ori să deplângi amatorismul luării oficiale de poziţie a Ministerului Afacerilor Externe.

În cazul doamnei Norica Nicolai există circumstanţe… Să le spunem, cu îngăduinţă, atenuante. După atăţia ani, nu mai are controlul coerenţei şirului şi nici al numărului declaraţiilor ce i-au fost “smulse” de presă, pe neprăgatite, la întrebari ale căror capcane nu le-a sesizat şi cu răspunsuri date spontan şi fără ragazul de gândire asupra impactului fiecărui dat cu părerea.

În cazul ministrului Afacerilor Externe, însă, ne apare evidentă necunoaşterea situaţiei operative din teatrele de operaţiuni ale războiului informaţional în problema “închisorilor CIA”.

Preşedintele Statelor Unite ale Americii a recunoscut şi confirmat legitimitatea metodei excepţionale de detenţie în fortăreţe zburătoare, ea fiind reglementată ca atare şi uzitată în condiţiile unui război asumat, în care SUA au avut aliate alte cca. 90 de state. Mai mult chiar, preşedintele american a adus şi mulţumiri publice partenerilor din alianţă care au acceptat “escale tehnice” fără să manifeste curiozităţi, care oricum nu ar fi fost satisfăcute în toate detaliile.

Statul român era membru al “alianţei împotriva terorii”, realizată de G.W. Bush, după celebra teză “Cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Aeroporturi din România şi facilităţile militare aferente acestora au fost puse la dispoziţia partenerului strategic, fără pretenţia ca Poliţia de Frontieră şi Vama să scotocească prin containerele garsoniere din pântecul imens al avioanelor.

Avioanele străine pe teritoriul altor state sunt entităţi teritoriale ale statelor sub al căror pavilion sunt înregistrate şi la bordul lor autoritatea legală o reprezintă comandantu. Niciun stat nu poate fi ţinut responsabil de cele ce se petrec în aeronavele sub pavilion strain, mai cu seamă când acestea nu sunt aeronave de linie şi nu transportă pasageri.

Inspecţiile la sol ale aeronavelor străine, potrivit reglementărilor naţionale şi internaţionale, vizează în principal “documentele şi manualele aeronavei, licenţele echipajului de zbor, starea aparentă a aeronavei, precum şi existenţa şi starea echipamentului de siguranţă obligatoriu din cabină”.

Aşa că precizarea din comunicatul MAE, că “scopul escalelor în România ale zborurilor nu a avut nimic în comun cu posibile transporturi ilegale de prizonieri pe teritoriul României”, nu este decât un risc asumat.

Serviciile speciale, a nu puţine state, au practicat şi mai practică răpiri şi extracţii ale unor persoane în colete “valiză diplomatică”, fără a fi nevoie de alte avioane decât cele de linie – pasageri sau cargo.

O declaraţie de-a dreptul stupefiantă a făcut domnul Teodor Meleşcanu, directorul Serviciului de Informaţii Externe. Afirmaţiile potrivit cărora “(…) am făcut inspecţii inclusiv la anumite aeroporturi, care fuseseră menţionate. Că este vorba de Băneasa, că este vorba de Aeroportul Kogălniceanu, chiar de aeroportul din Timişoara, nu am văzut niciunde o locaţie care să fi putut să fie folosită în acest sens (…)” nu pot decât să genereze o altă problemă, mult mai gravă.

Prin cele afirmate, Domnia Sa ar accepta că nu are prea mare încredere în CIA şi, mai mult, din moment ce a ordonat inspecţiile, a suspectat-o că ar fi desfăşurat operaţiuni clandestine pe teritoriul României. Atunci, halal parteneriat! Cu cine s-a gândit directorul SIE că ar fi cooperat CIA, dacă a pus potera să-i caute urmele?!

Raţiunile pentru care Administraţia SUA, în cadrul căreia preşedintele deţine prerogative excepţionale în materia directivelor executive de reglementare şi aprobare a operaţiunilor clandestine (atenţie, nu secrete, ci clandestine!), a recurs la procedurile de detenţie şi interogare extralegale a persoanelor cărora li s-a aplicat statut de prizonieri nu au fost repudiate de niciun stat aliat din NATO şi nici din mai larga coaliţie antiteroristă internaţional.

După cum nu credem că cineva va protesta împotriva recentei decizii a Washingtonului, de a autoriza folosirea dronelor pentru uciderea “U.S. Persons” despre care există motive să se creadă că sunt “lideri de operaţiuni” ai grupării Al-Qaeda sau membrii unei “forţe afiliate acesteia”, chiar dacă nu există informaţii care să indice că ar fi implicaţi într-un complot în curs de desfăşurare, ce vizează atacarea Statelor Unite („www.nbcnews.com”).

Nu este lipsit de importanţă a observa că “legitimarea” acestei specii a asasinatului este “post factum”, deoarece există situaţii anterioare în care au fost ucişi în atacuri cu drone presupuşi membri ai reţelei Al-Qaeda, cetăţeni americani care nu au fost acuzaţi ori condamnaţi în SUA.

Din moment ce preşedintele SUA a confirmat şi adresat mulţumiri, orice străduinţe inabile de a combate afirmaţiile liderului aliatului strategic nu pot decât să fie suspectate de o laşă dezicere.

Nota bene:

(1) La un moment dat, o “anchetă jurnalistică“ a ziarului “Ziua”, nu are importanţă acum sorgintea documentarului rezultat în urma solidei şi profesionistei “investigaţii”, a dezvăluit atât de multe şi interesante lucruri despre subiect încât s-a crezut că cineva a simţit nevoia să se elibereze de apăsătoarea povară a tainei…

Arhiva electronică a ziarului nu mai este disponibilă. Poate că în colecţiile bibliotecilor se află vreun exemplar al numărului respectiv. Ca fixare în timp, momentul dezvăluirii este prin 2005, când se aruncau pe piaţă păcatele sistemului ticăloşit.

(2) Directiva executivă a preşedintelui SUA la care ne-am referit este un document public.

http://www.cotidianul.ro/inchisorile-cia-in-romania-niciun-adevar-nu-poate-fi-ascuns-260347/

 

54

Urmele CIA și gogoșarii murați de pe Batiștei

Bucureștenii aflați în plimbare și nu numai aceștia (orice persoană în trecere pe strada Batiștei până în 2012) aveau ocazia  să admire secretul CIA devoalat recent în Der Spiegel de fostul președinte Ion Iliescu. Mânat de nostalgia tinereții revoluționare când călca pragul fostului ARLUS (Asociația Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică astăzi sala ARCUB) din imediata apropiere a ambasadei SUA, Iliescu s-a gândit că nu ar strica să dea puțină culoare furiei germane împotriva NSA.

Fie că aveai treburi juridice la Înalta Curte de Casație și Justiție, fie că pur și simplu erai în trecere pe lângă cocheta bisericuță de pe strada Batiștei colț cu General David Praporgescu, era aproape imposibil să nu te întrebi ce caută acolo paznicii înarmați ai sereiului, îmbrăcați în combinezoane maronii.

Vizavi de biserica Batiștei, pe terasa de la parterul unei clădiri cu geamuri de sticlă opace, își mâncau liniștiți salata excelentă de gogoșari murați (după rețetă basarabeană), zi de zi, o gloată de avocați, inculpați, grefieri, mai toți martorii din dosarele ICCJ, dar și revoluționarii asociației 21 Decembrie de peste drum. Sub contrafilajul camionetei cu număr american, parcată strategic chiar în fața locașului dumnezeiesc, foarte aproape de fostul sediu al Ambasadei SUA la București.

Aceeași salată minunantă era savurată și de angajații birourilor CIA, din blocul turn cu geamuri opace, după ce parcurgea vreo 6 etaje cu liftul pentru alimente. Asta pentru că liftul obișnuit pentru persoane, nu oprea la acel etaj decât pentru angajații dotați cu niște cartele speciale, o chestiune care nu i-a putut opri pe ziariștii curioși să arunce o privire la tablourile lui George Bush împrăștiate pe pereții holurilor de la intrare. Credeți sau nu, în aceeași clădire cu CIA, activa și o redacție plină ochi cu jurnaliști sportivi.

Concubinajul pașnic dintre ziariștii, cetățenii și spionii CIA mâncători de salată din gogoșari murați a fost tulburat în luna februarie 2007 de niște tineri drăcoși ce încercau să fotografieze clădirea. Evenimentul s-a lăsat cu niște pumni în ceafă și picioare în fund primiți/primite de fotografii de ocazie chiar de la ocupanții camionetei americane parcate în fața bisericii, contrafilorii, dar și de la paznicii români în combinezoane. Isteria SRI cum a fost numit episodul nu a făcut multă vâlvă în presă, dar a lăsat urme în intersecție. Astăzi, în buricul capitalei, pe Batiștei colț cu Praporgescu puteți admira în voie un indicator tipFotografiatul interzis, cât roata carului, exact ca cele puse de comuniști în apropierea unităților militare.

http://www.avertisment.net/fotografiile-fostului-sediul-al-cia-la-bucuresti/

 

1 4 2 3

 

 

Lagăre de concentrare de tipul celebrei închisori de la Guantanamo, dar finanțate de Uniunea Europeana, in Ucraina, Romania, Bulgaria, Lituania si Polonia!Doua astfel de lagare au fost cucerite de militiile din Novorossia care au publicat pe internet un material video, afirmă russsiatoday.ro.

„Guantanamo, in apropiere de Donetsk. Aceasta inchisoare militara este de fapt un lagar de concentrare nazist ucranean neterminat, intr-un sat din Zhdanovka, construit pentru persoanele acuzate de regimul pro-american de la Kiev de separatism si terorism. In aceasta inchisoare au gost gasite documente potrivit carora constructia a fost finantata de catre Uniunea Europeana. Formal, acest lagar a fost proiectat sa fie centru de detentie pentru imigrantii ilegali. Cladirile au fost amplasate pe terenul unor unitati militare. Noi am recuperat doua astfel de complexe in satul Zhdanovka, din regiunea Donetsk. Din cate cunoastem noi, sunt 20 de astfel de centre de detentie pe teritoriul Ucrainei. (…) Nu sunt centre de detentie pentru imigranti ilegali in Europa civilizata. Sunt inchisori NATO ca cele deja existente in Romania, Bulgaria, Lituania sau Polonia. Nu este prea greu sa includem aceste facilitati pe lista inchisorilor pentru prizonieri de razboi. Aceste lagare sunt Guantanamo-ul Europei de Est.”

http://www.nasul.tv/incredibil-militiile-din-novorossia-afirma-ca-ar-fi-descoperit-lagare-tip-guantanamo-langa-donetsk/

MIDEAST ISRAEL PALESTINIANS

 

Două treimi din populația lumii este religioasă, însă în Europa de Vest procentul scade la sub o treime, arată un studiu realizat de Gallup International pe un eșantion de 64.000 de persoane din 65 de țări, studiu citat de The Telegraph.

În fruntea țărilor cu cei mai mulți locuitori care se consideră credincioși se află Thailanda, cu un procent de 94%. Aici doar 1% dintre locuitori s-au declarat atei. Urmează două țări cu populație creștină – Armenia și Georgia – și Marocul. La polul opus se află China – aici 61% dintre locuitori se declară atei, în timp ce doar 7% sunt credincioși. În topul ateismului urmează Japonia, Suedia (59% atei) și Cehia (45% atei).

Studiul demonstrează că religia nu înregistrează un recul in lume: două treimi dintre subiecții cu vârste de sub 34 de ani se consideră credincioși, în timp ce la celelalte categorii de vârstă procentul celor ce se consideră religioși este în jur de 60%. ”Vedem că numărul persoanelor care se consideră religioase este într-adevăr unul mare. Mai mult, tendința tinerilor este de a fi din ce în ce mai credincioși și putem considera că numarul celor care se văd astfel va crește constant”, arată autorii studiului.

Rezultatele studiului arată că persoanele credincioase sunt majoritare în toate categoriile sociale. Procentul celor credincioși este însă mult mai mare în rândul celor cu educație și venituri mai precare.

Europa de Vest este regiunea cu cel mai mare procent de atei din lume. Aici credincioșii reprezinta 43%, aproape la fel ca în Oceania (44%). Franța, țară laică prin constituție, se încadrează în medie, cu 40% dintre subiecți declarându-se religioși. Situația se modifică profund în Marea Britanie, Spania, Germania, Olanda sau Suedia, unde numărul ateilor este covârșitor.

Regiunea cea mai religioasă este Africa, cu 86% dintre subiecți declarându-se credincioși. În fruntea clasamentului se afla Marocul, cu 93%, urmat de Algeria, cu 90%, și de Kenya, cu 86%. Africa este urmată de Orientul Mijlociu, unde media credincioșilor este de 82%. În Europa, țările cu procentul cel mai mare de credincioși sunt Armenia, Georgia, Polonia, Macedonia și Kosovo. Urmeaza România (77%), Serbia (72%) și Grecia (71%). Vecinii bulgari au un procent al credincioșilor de doar 52% – cel mai mic din rândul țărilor majoritar ortodoxe. Studiul nu include Ungaria.

Studiul Gallup este realizat după cel al Pew Research Center care estima că islamul va deveni religia cu cei mai numeroși adepți din lume în jurul anului 2100. Acest ultim studiu mai arăta că ateismul va suferi un declin în întreaga lume, mai puțin însă în Europa de Vest. NapocaNews

http://www.aparatorul.md/europa-occidentala-e-atee-dar-in-2100-va-deveni-islamista/

98

Dintotdeauna au existat situatii in care apar probleme de ordin moral. Societate umana fiind in continua transformare, problemele cu care ne confruntam sunt diferite. Situatiile care apar ne obliga sa reflectam si sa intelegem noile situatii, astfel incat actiunile noastre sa fie juste. In ultimii zeci de ani stiinta s-a dezvoltat intr-un mod nemaipomenit. Intreaga umanitate se transforma intr-un mod extrem de dinamic, perioada in care o noua descoperire este accesibila unui numar mare de oameni diminuandu-se din ce in ce mai mult. Unul dintre domeniile cele mai importante, care ne vizeaza pe toti in mod direct, este biologia si medicina. Descoperirile din domeniul geneticii sunt cele care au in prezent cea mai mare influenta in aceste doua domenii. Cercetarile intense ale structurilor care compun materialul ereditar au permis geneticienilor sa inteleaga mult mai bine mecanismele care coordoneaza functiile organismelor si modul de transmitere a datelor care ofera trasaturile specifice unui organism.

In fata acestor noi posibilitati de a actiona se cere gasirea unor noi frontiere care sa delimiteze cat mai clar valoarea morala a fiecarei actiuni. Cea care ar trebui sa raspunda noilor provocari este bioetica. Definitia propusa de Dictionarul Oxford este urmatoare: “bioetica este disciplina care studiaza problemele etice rezultate din progresele medicinei si biologiei”. Bioeticianul ar putea fi privit ca un om caruia ii este frica de om. Puterea pe care stiinta o pune la indemana omului este imensa, responsabilitatea revenind acum in intregime constiintei umane. Pericolele care ne pandesc sunt noi, necunsocute si solutiile trebuiesc gasite cat mai repede cu putinta. Bioetica este un punct de intalnire in care se aduna toti cei care urmaresc influenta descoperirilor stiintifice asupra destinului naturii si al omenirii. Am putea afirma ca un bioetician este un pesimist care nu are incredere in intelepciunea speciei umane, care este constient de pericolul scaparii de sub control a stiintei, cel care nu a uitat inca de ororile care au avut loc in numele stiintei in timpul regimurilor comuniste sau naziste si care stie ca oricand omul poate fii propria sa victima. Problemele care apar au o structura foarte nuantata, fiind deosebit de greu de decis cum ar fi corect si bine sa se procedeze in unele cazuri.

Bioetica ar putea fii impartita in trei domenii destul de bine delimitate. Etica medicala sau clinica este cea care este folosita in relatia directa pacient-doctor. Acest aspect a fost destul de neglijat, lasandu – se de obicei la latitudinea deontologiei profesionale si a constiintei medicului alegerea cea mai buna. Dar individualismul accentuat permite pacientului sa ia singur hotarari in ceea ce priveste tratamentul care il va urma, dupa ce a primit toate informatiile. Problema este ca uneori descoperirile sunt foarte recente, nestiindu – se in intregime care ar putea fii efectele secundare nedorite. Astfel doctorul este uneori pus in situatia de a recunoaste ca nici chiar el nu ar putea sa aleaga cel mai bun tratament datorita efectelor care nu sunt pe deplin cunoscute.

O alta parte a bioeticii este etica cercetarii. Problema experimentarilor este una care poate deveni spinoasa cand e vorba de subiecti umani. Mult timp experimentele au fost facute exclusiv pe animale. Chiar daca si aici ar putea aparea intrebari referitor la limita pana la care animalele pot suferi de pe urma acestor experimente, totusi experimentele pe oameni sunt cele care ridica problemele mai mari. De fapt chiar aceste experimente stau la originea primelor comitete de bioetica, mai ales experimentele din lagarele de concentrare nazista. Trebuie respectate si anumite norme de comportament experimental, chiar daca ar fi vorba de animale.
In fine, un alt domeniu al bioeticii cuprinde etica sociala, definita ca fiind stiinta care studiaza impactul descoperirilor stiintifice asupra structurilor sociale si pericolele care pot aparea datorita anumitor descoperiri.

Bioetica sau etica medicala umana are principii de baza. Acestea se pot rezuma foarte sumar la urmatoarele trei: principiul autonomiei, principiul beneficiului si principiul evitarii consecintelor nefavorabile. Conform principiului autonomiei fiecare individ este liber sa aiba nu doar orice fel de conceptii morale, politice, economice sau religioase, dar el este proprietarul propriului sau corp, incluzand organele, celulele sau structura ADN, si are libertatea de a avea optiuni in ceea ce priveste “administrarea” acestuia. Astfel un bolnav poate refuza tratamentul propus. Bineinteles si aici intervin anumite restrictii daca bolnavul ar aduce prejudicii sociale prin hotararea sa. Probleme foarte delicate pot aparea in cazul bolilor psihice sau a copiilor. Intr-un astfel de caz o fata de 15 ani din Marea Britanie a avut o tentativa de sinucidere si a fost internata intr-o clinica de psihiatrie. Refuzand tratamentul, medicii au apelat la justitie, motivand ca nu este lucida. In mod normal decizia ar fi trebuit luata de catre parinti, dar curtea a decis ca “parintii natiunii”, Coroana, are mai multa putere decat parintii naturali si a decis in favoarea continuarii tratamentului. Aceasta pozitie a fost primita cu multe rezerve.

Un alt principiu este cel al beneficiului. Acest principiu da nastere unor controverse, deoarece se cere pastrarea confidentialitatii atat timp cat nu pericliteaza viata membrilor familiei sau a comunitatii. Pot aparea insa contradictii intre pastrarea tacerii asupra informatiilor si interesul celorlalti. Nimeni nu trebuie sa fie prejudiciat in interesul bolnavului. Astfel este introdus un element din utilitarism. Se cere ca orice actiune sa aiba ca efect asigurarea fericirii unui grup cat mai mare de oameni. Dar este greu de decis daca trebuie asigurata fericirea majoritatii in detrimentul minoritatii. De exemplu intr-un editorial de bioetica aparut in 1992 este prezentat urmatorul caz: o fetita ar fi supravietuit doar daca i s-ar fi transplantat simultan ficatul si intestinul gros. Interventia medicala era in valoare de 350.000 de dolari iar rezultatul final incert. Parintii fetei au reusit datorita unei ample campanii de mediatizare sa adune suma. Acum se pune intrebarea daca este cel mai mare interes al bolnavei sa supravietuiasca, sau acesta este doar al parintilor ei. Trebuie sa supravietuiasca cu orice pret? Asa considera parintii, dar sa nu uitam ca aceasi suma de bani ar fi ajutat la salvarea a cel putin catorva sute, daca nu chiar mii, de copii africani. Din acest principiu rezulta si ultimul principiu, cel al evitarii consecintelor nefavorabile. Multe persoane din lumea a treia sau din tarile sarace sunt dispuse sa-si vanda un organ pentru a-si asigura o viata mai buna. Este corect sa se accepte traficul de organe? Teoretic, omul are dreptul asupra propriului corp, asupra organelor sale. Dar daca ar fi acceptata comercializarea de organe s-ar ajunge la inegalitati, cei care si-ar permite sa cumpere organele necesare fiind doar cei bogati, in timp ce saracii ar fi cei care si-ar vinde organele pentru o stare financiara mai buna. Astfel s-a acceptat idea ca nici un organ nu poate fi comercializat datorita abuzurilor care ar putea aparea. Au fost si cazuri de prelevare a organelor fara consimtamantul donorului. Astfel niste tarani din Turcia au fost convinsi in schimbul unei sume relativ mici sa mearga in Marea Britanie si sa-si vanda un rinichi. Intorsi in tara au povestit autoritatilor ceea ce li s-a intamplat, unul dintre ei fiind condamnat la inchisoare pentru trafic de organe, lucru interzis in Turcia. Se pare ca traficul cu organe este o problema reala, chiar daca nu este bine cunoscuta. Exista adevarate retele care se ocupa cu asa ceva. In perioada 1976-1990 aproximativ o suta de oameni dispareau anual dintr-unul din cele mai mari spitale din Argentina. Copii abandonati din America Latina (Columbia, Uruguai, Paraguai, Haiti) au fost omorati undeva la granita dintre Mexic si SUA, pentru ca alti copii din America de Nord sau Europa sa primesca organe de schimb. Originea lor nu conta, atat timp cat copii celor care plateau erau salvati.

Nu de mult timp a fost “cartografiat” in intregime sistemul nostru erditar. HUGO (Human Genome Organization) este numele proiectului atat de indraznet. Au fost secventionate toate cel aproximativ 100.000 de gene care definesc genomul uman. Genele umane sunt foarte variate, unele fiind compuse din aproxiamtiv 2 milioane de baze, iar altele din doar cateva mii de nucelotide. Unele secvente de ADN sunt nefunctionale, multe nu joaca nici un rol in sinteza proteinelor. Acum vom putea compara harta noastra genetica cu cea a altor specii. Se stie deja ca intre noi si cimpanzei exista doar o diferenta de 2% in ceea ce priveste constitutia genomul. Dar nu numai asupra materialului ereditar al omului se indreapta cercetarile, ci si asupra plantelor si animalelor care au importanta economica sau alimentara. Se incearca descoperirea unor noi hibrizi cu o productivitate mai mare, rezistenta mai sporit la boli sau paraziti, cat mai putin pretentioase in privinta mediului. Dar si aici apar noi probleme in ceea ce priveste manipularea genelor. Au aparut deja animale transgenice, care sfideaza pur si simplu legile naturii. Pana unde se poate merge in experimentarea acesta? In loc sa fie protejate speciile pe cale de disparitie, se incearca obtinerea unor noi animale prin manipulare unor gene apartinand unor specii diferite. Daca unul dintre aceste noi organisme reuseste sa ajunga in natura si va reusi sa se adapteze? Sunt destule exemple in care au fost introduse specii de animale in zone unde nu aveau dusmani naturali si se stie bine ca ecosistemul a fost grav perturbat.

Totusi mai important este sa vizualizam modul in care poate fi folosit materialul ereditar uman in scopuri care contravin moralei. Ceea ce a demonstrat HUGO este ca suntem cu toti asemanatori nu datorita perfectiunii ADN-ului nostru, ci datorita mutatiilor noastre. Probabil avem cu totii acelasi numar de mutatii, doar ca unele se manifesta, altele nu in functie de recesivitate sau heterozigotie. Totusi in viitorul nu prea indepartat poate aparea pericolul discriminarii genetice. Astfel in urma unor teste vor fi selectati canditatii pentru un anumit post. In unele domenii, cum ar fi cele in ale carui mediu exista o radioactivitate crescuta, deja sunt alesi muncitori care s-au dovedit mai rezistenti in urma testelor genetice la un astfel de mediu nociv. Este mai simplu pentru companii sa aleaga persoanele care au o rezistenta naturala la anumite medii nocive decat sa schimbe mediul in care se lucreaza. Astfel este ocolita plata suplimentara a unor ingrijiri medicale. In SUA se contureaza deja discriminarea genetica in domeniul asigurarilor medicale si al muncii. Nu sunt asigurati de catre companii cei care in urma testelor dovedesc o anumita predispozitie spre boli grave. Poate ca ar fi justificata din punct de vedere economic o astfel de atitudine, dar nu si din punct de vedere moral. S-a mers chiar mai departe. Departamentul Apararii din SUA a recomandat instituirea unei banci ADN cu probe ale tuturor fortelor armate, pentru a servi la identificare in cazul unor conflicte. Multi soldati sunt puternic desfigurati in astfel de conditii, deci nu ar fi o propunere irationala, dar este periculoasa acceptarea ei. Ar viola viata privata a celor al caror ADN se afla intr-o astfel de banca, putandu-se afla anumite informatii care ar trebui sa ramana confidentiale (stare de sanatate, paternitate…) Apoi odata creata aceasta prima banca va fi posibila infiintarea altora. De aici nu va mai fi decat un singur pas pana la inregistrarea fiecaruia intr-o astfel de banca de date.
Urmarile unor astfel de situatii sunt usor de imaginat, si ele chiar au fost imaginate. Aldous Huxley in “Minunata lume noua” prezinta o astfel de lume. O inginerie sociala bine pusa la punct folosea genetica pentru a crea o societate stabila, in care fiecare trebuia sa fie multumit de locul care ii era predestinat. Aparitia oamenilor era foarte riguros planificata. Nu mai existau nasteri naturale, aparitia noilor copiilor era un proces industrializat, mecanicizat, un proces stiintific foarte clar. Un ovul recoltat de la acele femei care mai aveau dreptul de a fi fertile, dupa ce era fecundat era folosit in perioada de totipotenta a celulelor pentru a se obtine alti 96 de embrioni. Apoi fiecare embrion era supus unor conditii deosebite in functie de rolul social pe care urma sa il ocupe. Privarea de oxigen, otravirea cu alcool sau injectarea de hormoni care opreau dezvoltare embrionului erau niste metode destul de brutale pentru a se obtine indivizii doriti. Putini embrioni erau lasati sa se dezvolte normal, acestia facand parte din castele superioare. Procedeul de educare al copiilor sau toate celelate principii care stateau la baza unei astfel de societati sunt mai putin importante acum. Important este ca totul pleca de la manipularea genetice, fiecare fiind predestinat sa ocupe un loc precis in societate, pe care nu si l-ar fi putut alege liber. Eugenismul, discriminarea sau favorizarea unui anumit tip de oameni in defavoarea altora este un pericol mereu prezent.

Goana dupa “copilul perfect” se pare ca a inceput. Este o tendinta generala de a fi apreciat un anumit model de om ca fiind perfect, ceilalti fiind lipsiti de consideratie si drepturi. Deja este o rutina alegerea sexului viitorului copil. Bineinteles, lucrurile nu se vor opri aici. Va exista un model perfect pe care fiecare parinte si-l va dori ca si copil. Diversitatea va fi ignorata, chiar desconsiderata, renegata. Sau vor fi sacrificati uni copii pentru a putea fi salvati altii. Un astfel de caz este cel al lui Adam Nash. Parintii sai l-au nascut doar pentru a putea fi salvata fiica lor mai mare. Embrionul sau a fost astfel ales incat nu numai sa nu contina boala rara a sangelui pe care o avea sora sa, dar trebuia ca si tesuturile sa fie compatibile. Acest exemplu nu face altceva decat sa confirme faptul ca societatea nu se adapteaza suficient de repede din punct de vedere moral la schimbarile fulgeratoare produse de ultimele descoperiri stiintifice.

Alegerea unui viitor copil in functie de materialul sau ereditar va duce la noi forme de discriminare sociala. Astfel vor putea fi preferati copiii care au pielea mai deschisa la culoare, sau cei care au o predispozitie aparte fata de anumite domenii. De asemenea vor fi respinsi nu doar embrionii care sufera de boli genetice, dar si cei care au o predispozitie spre homsexualitate sau alcoolism. Unele grupari minoritare din America se simt deja amenintate de aceste posibilitati, liderii unor comunitati de afroamericani sau latino considerand ca vor fi preferati viitorii copii cu pielea deschisa la culoare.

Programul genomului uman implica numeroase intrebari care deocamdata nu au un raspuns, dar care vor avea un mare impact asupra deciziilor politice, reactiilor sociale si reglementarilor etice.
Cine va controla informatiile obtinute si cum se va asigura confidentialitatea? Cine va beneficia de testarea genetica si in ce conditii va fi ea obligatorie? In ce masura un individ are libertatea de a solicita modificarea genomului sau? Are dreptul unul dintre parinti sa ceara modificarea materialului genetic al copilului sau cum va fi evitata discriminarea genetica? Cum vor fi tratati parintii care vor cere un copil perfect? Cui va fi accesibila terapia genetica? Se va accepta controlul vietii psihice, ameliorarea coeficientului de inteligenta spre exemplu?

Nu am amintit nimic de problemele ridicate de conceperea copiilor in vitro. Problemele ridicate de viitorul copil care se va naste dintr-un embrion fertilizat in vitro sunt deosebit de nuantate. Uneori este donat ovulul, alteori spermatozoizii, alteori ambele sunt donate de catre un cuplu fertil, dar unde femeia poate purta o sarcina. Uneori sarcina nu poate fi purtata de mama care doneaza ovulul si atunci se apeleaza la mama de imprumut, la o mama purtatoare. Inca nu este clar ce legaturi apar intre mama care poarta fatul si aceasta, dar uneori se intampla ca mama purtatoare sa nu mai vrea sa cedeze copilul. Uneori un copil poate avea chiar patru parinti: mama care doneaza ovulul, tatal care doneaza spermatozoizii, mama care poarta copilul (mama legala) si sotul acesteia, care este considerat si tatal legal al copilului. Ar fi exagerat sa ne mai inchipuim ce se intampla cand mama purtatoare este mama mamei donatoare. Ce fel de relatii se restabilesc in cadrul familiei? Noul copil va fi si fiu si nepot (fiica sau nepoata), mama va avea si o sora si un copil.
Toate aceste probleme ne vor obliga sa adoptam o pozitie si se pare ca va trebui sa o adoptam cat mai repede. Bioetica trebuie sa faca fata noilor provocari ale stiintei si trebuie sa ofere raspunsuri cat mai viabile. Apoi restul depinde doar de cei care iau deciziile politice, juridice, sociale sau administrative sa decida care este cea mai potrivita cale de a rezolva o situatie particulara.

http://sacri.ro/_/files/texte/problemebio.htm

 

 

Poporul ucrainean a moştenit de la U.R.S.S. un teritoriu care nu-i aparţine

Vă prezentăm astăzi mărturisirea unei românce din Ucraina. Un articol impresionant, apărut în revista românească „Zorile Bucovinei” sub semnătura Feliciei Nichita Toma, din ţara pentru care omenirea a ajuns în pragul războiului. Este geamătul unei românce din Ucraina, pe care Herr Klaus Iohannis n-a găsit timp s-o întâlnească atunci când, pentru interesele altora a purtat un dialog cu Preşedintele Ucrainei, „ales democratic” prin legea EuroMaidanului. Nu trebuie uitat actul de trădare naţională denumit Tratatul România-Ucraina, parafat la Kiev, de către miniştri de externe ai României (Adrian Severin) şi al Ucrainei, la 3 mai 1997, apoi semnat de preşedinţii celor două ţări, Emil Constantinescu şi Leonid Kucima, la Neptun, la 2 iunie 1997. În caz că ar fi fost în dezacord cu Preşedintele României, Ministrul de Externe ar fi putut să-şi dea demisia în semn de protest, dar n-a procedat astfel, rezultând că a fost de acord cu rezultatul „negocierilor”.La 14 iulie 1997 a apărut legea 129, de ratificare a tratatului negociat în genunchi de partea română: „Condamnând actele injuste ale regimurilor totalitare şi de dictatură militară care în trecut au afectat în mod negativ relaţiile dintre poporul român şi poporul ucrainian şi convinse că lichidarea moştenirii dureroase a trecutului se poate face doar prin dezvoltarea relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între cele două popoare, care năzuiesc spre edificarea unei Europe unite. Considerând că evaluarea obiectivă a trecutului va contribui la întărirea înţelegerii şi încrederii reciproce între cele două state şi popoare […] Părţile Contractante, în concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional şi cu principiile Actului final de la Helsinki, reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă şi, de aceea ele se vor abţine, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum şi de la orice cerere sau acţiune îndreptată spre acapararea şi uzurparea unei părţi sau a întregului teritoriu al celeilalte Părţi Contractante”.Existenţa moştenirii dureroase a trecutului de care se aminteşte în tratat, nu poate fi pusă la îndoială, însă este doar a poporul român. Poporul ucrainean a moştenit de la U.R.S.S. un teritoriu care nu-i aparţine

În totală contradicţie cu Art. 13.5. a Legii nr. 129 din 14 iulie 1997 care menţionează: „Părţile contractante vor crea, pentru persoanele aparţinând minorităţii române din Ucraina şi pentru cele aparţinând minorităţii ucrainene din România, aceleaşi condiţii pentru studierea limbii lor materne. Părţile contractante reafirmă ca persoanele sus-menţionate au dreptul să fie instruite în limba lor maternă, într-un număr necesar de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţământ şi specializare, situate ţinând seama de răspândirea geografică a minorităţilor respective. Ele au, de asemenea, dreptul de a folosi limba lor maternă în raporturile cu autorităţile publice, în conformitate cu legislaţia nationala şi cu angajamentele internaţionale ale părţilor contractante”, Preşedintele Ucrainei, imediat după ce a fost a dispus ca limba română să nu mai fie considerată oficial ca limbă regională în Bucovina românească străbună. Nordul Bucovinei, asemenea Ţinutului Herţa şi a sudului Basarabiei – teritorii istorice româneşti – ocupate de trupele sovietice au fost înglobate în această Ucraină artificială şi abandonată prin încriminatul tratat, act al trădării de Tară şi de Neam. Tratatul nedrept nu a fost revizuit, deşi există toate motivele şi posibilităţile diplomatice. Cine s-o facă? (Ion Măldărescu).

 

Sunt româncă şi româncă voi muri!

 „Sunt româncă şi româncă voi muri!”, mi s-a destăinuit Viorica Popovici din Valea Cosminului, cu ochii înrouraţi, când i-am dat Tricolorul, pe care îl aştepta încă de la ziua sa de naştere, dorind să-l aibă în casă, ca să-i lumineze sufletul la Marea Sărbătoare a Paştelui, pe care, la rugămintea noastră, i l-a dăruit doamna Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi. Or, prin acest gest nobil, deosebit, Excelenţa Sa i-a recuperat, cert, un strop din dorul de Ţară, pe care îl poartă în suflet de când a apărut pe lume în provincia istorică a României, de când a fost înstrăinată de Patria-mamă. „Am fost separaţi de fraţi prin sârmă ghimpată, dar dorul nu ni l-a putut smulge nimeni din piept, la fel ca şi tradiţiile şi obiceiurile noastre frumoase de sfintele sărbători. Învierea Domnului, la fel precum şi Naşterea lui Hristos, au fost, întotdeauna, ţinute cu sfinţenie de bunei şi părinţi, rămânând, peste veacuri, cea mai de preţ zestre a noastră, moştenită din bătrâni. Pe parcursul timpului, tradiţiile şi obiceiurile străbune au fost îmbogăţite cu elemente noi. Bunăoară, marţea la Paşti fetele merg la flăcăi cu « udatul », ceea ce înainte nu se practica. În loc de busuioc şi apă sfinţită se « udă » cu parfum şi încă dintre cel mai scump. E trist şi dureros că ne îndepărtăm nu doar de sfintele obiceiuri, ci şi de Grai, de Rădăcini, ne înstrăinăm de Neam. Majoritatea celor tineri îşi vând Mama şi Ţara pentru bani. Or, dacă vârstnicii sunt păstrătorii fideli ai tradiţiilor străbune, tot ei ar trebui să-i povăţuiască pe cei tineri să nu se dezică de obiceiuri, să le transmită urmaşilor”. Vremurile se schimbă şi noi ne schimbăm odată cu ele. Spre marea noastră durere şi deznădejde, ne ucrainizăm încetul cu încetul. Prin înstrăinarea de rădăcini, ne înstrăinăm de pământul nostru românesc, apărat şi stropit cu sângele neînfricaţilor  arcaşii ai lui Ştefan cel Mare. Dincolo de orice trădare de neam, de ipocrizia şi făţărnicia unora dintre noi, care pentru bani îşi vând sfinţii şi părinţii, şi în satul copilăriei mele, Valea Cosminului, baştina buneilor după mamă, slăvită prin Bătălia din Codrii Cosminului, unde oastea, condusă de neînfricatul Voievod, a repurtat una din victorioasele biruinţe asupra leşilor, au mai rămas câţiva mohicani, care păstrează focul dragostei de Grai şi Neam în vatră. Or, Viorica Popovici îşi aminteşte cu tristeţe de vremurile când, în această vatră străbună, nu se vorbea într-o altă limbă străină, ci cuvântul „iubesc” răsuna doar în dulcele grai românesc: „Ne-au adus şi ruşii, bolşevicii sovietici destule belele pe cap, dar oricum nu ne-au rusificat, ci satul nostru a fost ucrainizat prin ucrainizarea forţată a şcolii. Noi, cei câţiva bătrâni, mai vorbim limba română, ne salutăm în română, dar tineretul ne spune de-acum « добрийдень ». Şi anul trecut, cei de la putere, pentru limbă, adică anulând llegea ce ne proteja ca neam, au făcut duşmănie între popoare. Tatăl Vasile, pe vremea când Austro-Ungaria domina Bucovina de 120 de ani, a învăţat la şcoala din Molodia doar în limba română. Din păcate, şcoala e demult ucrainizată, pe fundamentul turnat de România a fost înălţată actuala şcoală ucraineană. Dar, o parte din vină o purtăm şi noi, mai ales, când ne înstrăinăm copiii şi nepoţii de străbuni”.

 

 Încetul suntem ucrainizaţi. Cum n-a fost dreptate, aşa şi nu e

Tata a luptat patru ani pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar n-a avut o zgârietură. În 1943 fratele Ghiţă, care avea pe atunci 18 ani, la rugat să vândă vacile şi să-i cumpere cai şi căruţă, să aibă cu ce lucra la construcţia drumurilor. Iar în 1944, când au venit iscoadele sovietice, i-au confiscat căruţa şi caii, pe tata l-au băgat în lagăr, iar pe fratele l-au mânat pe front. În februarie 1944 l-au luat pe fratele Ghiţă, iar în toamna următorului an s-a întors acasă fără un picior. De scârbă, mama s-a îmbolnăvit grav şi a murit la vârsta de 57 de ani. În 1948, din cauza rănilor grave, obţinute în cel de-al doilea război mondial, la vârsta de doar 23 de ani, a decedat şi fratele Ghiţă. Ne-a salvat Domnul şi de foametea din 1946-1947. Norocul nostru a fost că bunica Parascheva Paulovici, care trăia lângă pădure, venea la noi la râşniţă cu câte un tăbâltoc de grăunţe şi după ce le râşnea îşi lua doar o mână, restul ne lăsa nouă. Trăia cu nora în casă şi făcea astfel ca să nu ştie ea că ne lasă crupele nouă. Aveam două oi şi mama le mulgea, punea în lapte crupe şi urzică, fierbea şi apoi mâncam. Astfel ne-am salvat. Când au venit ruşii, ne-am adunat şi noi puţinele lucruri să ne refugiem în România, dar ne-au sfătuit ostaşii români să rămânem acasă, să nu lăsăm gospodăria, căci mai bine nu ne-a fi în străini. Eu învăţam la şcoală şi-mi era foarte dragă cartea. Când ne-am pornit, mi-am pus în trăistuță creioane şi caiete, dar mama mi-a zis: „Pune făină, să ai ce mânca, nu cărţi şi caiete!”. Ne-am întors acasă şi n-am regretat, doar de un singur lucru, că încetul cu încetul suntem ucrainizaţi, că nu luptăm pentru drepturile noastre cetăţeneşti, că trăim, cu pensiile  mizere de azi pe mâine, căci cei de la putere ne jefuiesc prin scumpiri şi se îmbogăţesc pe spinarea noastră,  că eram săraci, dar acum suntem lipiţi pământului. Or, cum n-a fost dreptate, aşa şi nu e. Pentru ce atunci a murit atâta tineret, pentru ce mor în război copiii, nepoţii noştri?

 

 Noi, românii, întotdeauna am fost bătuţi de soartă rea, dar nu stim sa ne apărăm drepturile

 Au dus tot greul vieţii şi părinţii, buneii şi străbuneii noştri. Dar aveau parcă mai multă demnitate. Bunelul după tată, Grigore Popovici, lucra la un boier din Lucoviţa, la treierat pâinea cea albă. Munceau din greu, pe o căldură mare,  mai mulţi bărbaţi şi erau foarte prost hrăniţi, dar toţi înghiţeau şi tăceau, precum în prezent. Odată, când a venit bucătarul cu mâncarea, ei au început să-l certe că mâncarea nu-i bună. Atunci bucătarul le-a spus: „Oameni buni, ce-mi dă boierul, aceea vă aduc. Eu nu pot face ce doresc, voi munciţi şi aveţi dreptul să cereţi de la boier, când vine el, să vi se dea mâncare bună”. S-au înţeles cu toţii. Când a venit boierul, călare pe cal să vadă cum lucrează, bunelul stătea în faţă şi-i zice că mâncarea-i rea, că nu pot lucra cu ciorbă seacă, iar ceilalţi bărbaţi parcă luaseră apă în gură. „La toţi le place, dar ţie, nu, ticălosule!”, ţipă la el boierul şi-l ia la bătaie cu biciul, călare pe cal. L-a bătut ţol pe bunel. Când a plecat boierul, bucătarul le-a spus:„Mâncaţi mai departe lăturile boierului, iar pentru tine, fiindcă eşti curajos, oi găsi o bucăţică mai bună”. Acum e aceeaşi poveste: sărăcim, dar tăcem. Pentru Europa am ieşit pe Maidan, dar să ne apărăm drepturile nu ştim nici noi, nici ucrainenii. Dacă aşa se va scumpi totul şi dacă vom tăcea, vom rămânea flămânzi şi goi, îmbogăţindu-i pe boierii de la conducere.

 http://www.art-emis.ro/jurnalistica/2876-sunt-romanca-si-romanca-voi-muri.html

Romanitatii…

ROMANIA

 

Românii iubesc țara, familia, natura, oamenii, românii respectă alte nații, datoria, autoritatea și funcția, românii iubesc pacea, munții și marea, iubesc pământul din care ne naștem și cerul spre care tindem.

Dar românii nu sunt un neam războinic, nu sunt nici nemți, nici ruși, nici vikingi, nici otomani, nici huni și nici chiar sârbi. Toți aceștia au pretins și pretind în jurul nostru ceva prin forță. Românii sunt născuți păstori, iar ca păstori se retrăgeau în munți pe timp de război și ieșeau la câmpie pe timp de pace.  Nu din lașitate, nicidecum, ci din iubire, din credință și din respect, pentru că așa înțelegem noi viața. Ei bine, sunt unii astăzi care vor să ne schimbe, dar nu-i nimic, au fost și alții înaintea lor care au încercat să ne schimbe, au fost și alții care ne-au atacat valorile, morala și credința și totuși n-au izbăvit. Pentru că românii, atunci când se vor simți atacați, atunci când va ajunge cuțitul la os, vor fi uniți. Și-atunci o să înțeleagă cei care astăzi cred că au ocupat România și care cred că se pot folosi de resursele ei, de oamenii ei, de geografia și istoria ei, pentru propriile interese imperialiste, ce înseamnă  moștenirea unei civilizații milenare și care este astăzi răspândită pe întreg cuprinsul Globului. Pentru că avantajele globalizării le putem fructifica și noi. Ei bine, românii sunt vreo 5-6 milioane prin toată lumea, în primele 10 țări din lume ca mărime a diasporei și la o problemă mare, românii vor deveni iarăși români.

Românii nu au avut conducători mari de-a lungul istoriei, decât câțiva, poate și pentru că firea asta tolerantă, răbdătoare și tăcută, a apărut mai slabă în fața cotropitorilor războinici, care au știut să ne pună pumnul în gură. De aceea, cei mai mulți conducători ai românilor nu au fost români. Și nu sunt nici astăzi. Pentru că astăzi națiunea trebuie anihilată, pentru că orice sentiment național e anti-globalist și implicit anti-imperialist, deci strică Noii Ordini Mondiale și dominației banului. De aceea, nu mai avem simboluri, nu mai avem modele și nu mai avem repere. De aceea, brandurile românești au fost atrofiate, marii oameni de cultură și eroii neamului ponegriți și scoși din manuale și cărțile de literatură și istorie. De aceea, nu avem echipă națională de fotbal sau handbal de top, așa cum am putea avea, pentru că avem tineri talentați, iar marii sportivi sunt denigrați prin presă și televiziune, pentru a nu crește ca imagine și personalitate, de aceea este atacată biserica ortodoxă, pentru că ea ne ține uniți în frica de Dumnezeu, în liniște sufletească și cumpătare, de aceea tinerii olimpici, care câștigă olimpiade internaționale de fizică, matematică sau informatică sunt imediat racolați la universități occidentale, NASA sau alte organizații. Dar i-aș întreba pe cei care vorbesc limba română, una dintre primele limbi vorbite în Europa, dar care își doresc globalizare prin egalizarea valorilor, pentru că așa este corect politic, de ce germanul poate să fie german, francezul poate să fie francez, englezul poate să fie englez, americanul poate să fie american, numai românul nu poate fi român, el trebuie să fie orice altceva numai nu nația de care aparține și care face parte din spiritul și existența lui? Nu cumva și aceasta face parte tot din strategia ocupantului străin de spălare pe creier, mai ales a tinerilor, pentru a răspunde mai bine și mai eficient la comenzi?!

Mare atenție la propaganda transatlantică și la cea rusească! Ambele vor încerca să ne împingă spre susținerea unora sau altora. Conflictul dintre americani și ruși este deja avansat și cu atât mai mult mașinăriile de război vorbesc. Românii nu au de ce și pentru ce să moară în acest conflict! Mai grav e însă că nu suntem lăsați să optăm. A fi român astăzi nu este o opțiune, orice tentativă de a atrage atenția oamenilor că nu tot ce zice și face leadership-ul american e corect este tratat cu pro-rusism și anti-americanism. Dar nu s-ar putea să fim și pro-români? Domnule Johannis, când vi s-a dat postul în plic, nu vi s-a spus să lucrați în interesul românilor?

Juridic, pe latura politico-militară, România este membru NATO și are un parteneriat strategic cu SUA, care înseamnă că ne oferă securitate contra cost. De fapt, orice defilare cu arme, nave și soldăței prin teritoriul românesc este suportată din banii noștri. Iar ca securitate, înseamnă că ne apără, nu că atacăm noi. Așa, ca nuanță. Și atunci, în condițiile date de cumpărători de securitate și doar atât, de ce nu putem opta noi pentru politica externă proprie sau pentru cea monetară sau pentru anti-corupție? De ce nu putem negocia pe relații economice cu China, cu Turcia, cu Rusia, cu India sau cu Brazilia, după propriul nostru plac sau confort? Pentru că evident, parteneriatul strategic înseamnă mult mai mult decât securitate, înseamnă vasalitate. Și pentru că nu poți executa nimic fără acordul Înaltei Porți.

De ce România nu a beneficiat în plan economic de nicio mare investiție americană? Păi pentru că la vasal nu vii să dai, ci să iei. În afară de câteva corporații venite să sugă din resurse, să dea tunuri (Bechtel, Chevron, Exxon, RMGC) și să acopere piețe de desfacere precum ICT sau financiar bancar (pe partea speculativă, în mare), partenerii americani nu s-au înghesuit să creeze locuri de muncă, să aducă investiții reale, să sprijine dezvoltarea, nu. S-au înghesuit în schimb să ”sprijine” instituțiile cheie ale statului: președinție, guvern, justiție. Cu Parlamentul se lucrează acum și e ca și ”sprijinit”.

Aștept clipa în care românii se vor simți iarăși români, pentru că oricât ai fugi de tine însuți și oricât de departe, nu poți fugi de ceea ce ești și de cum te-ai născut.

http://gandeste.org/general/romanitatii/52754

Sfîntul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminţia lui Levi, ucenic al Sfîntului Apostol Petru şi fiu iubit al aceluia întru Sfîntul Duh, pe care îl pomeneşte în scrisoarea sa, zicînd: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon şi Marcu, fiul meu„. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire şi prin baia Sfîntului Botez. Sfîntul Marcu a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întîi cu Sfîntul Petru, de care a fost pus şi episcop. Ei au călătorit împreună pînă la Roma, unde a scris Sfînta Evanghelie după rugămintea credincioşilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfîntul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, aşa cum i-a spus Sfîntul Petru prin cuvinte.

Deci plecîndu-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pămînt cu oamenii, dar mai întîi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzînd-o şi citind-o, a încredinţat că este adevă-rată şi a poruncit tuturor s-o citească şi să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfîntul Marcu de către Sfîntul Apostol Petru, mai întîi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întîi a fost episcop în Alexandria şi binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părţile acelea ca Livia şi Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idoleşti, le-a luminat cu lumina – sfintei credinţe şi le-a adus la Hristos. Şi pretutindeni făcînd minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mîinilor pe capul episcopilor şi a celorlalţi clerici; apoi a învăţat pe mulţi oameni o viaţă atît de îmbunătăţită, încît şi necredincioşii se minunau foarte mult şi-l lăudau.

Pentru că povesteşte Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea şi Nechifor Xantopol, amîndoi scriitori vrednici de credinţă ai istoriei bisericeşti, că slăvitul între evrei cu înţelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfîntul Petru în Roma, a fost înştiinţat despre creştinii cei ce au fost în Alexandria şi în tot Egiptul, de către Sfîntul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care şi aceasta: „Unii ca aceştia – adică creştinii – bogăţiile cele vremelnice şi toate averile lor îşi lasă şi nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pămînt. Şi ori în ce loc sînt, ei au deosebite şi cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie şi cu curăţie îşi săvîrşesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decît numai prooroceştile citiri acolo se ascultă şi cu cîntare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dînşii ies de prin cetăţi şi lepădînd toate grijile cele lumeşti petrec în cîmpii, în grădini şi în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toţi oamenii, ştiind că însoţirea cu cei ce nu se potrivesc cu viaţa, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrînarea şi omorîrea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dînşii nu mănîncă, nici nu bea pînă seara, iar alţii pînă a patra zi nu gustă nimic; alţii în tîlcuirile şi înţelegerile Scripturii fiind mai iscusiţi şi cu acea duhovnicească hrană a gîndirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputînd a se sătura, nu-şi aduc aminte pînă la a şasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănîncă carne şi nimic din cele mişcătoare, ci numai pîine şi apă, sare şi isop. Acestea erau la dînşii desfătările.

Sînt între dînşii şi din partea femeiască, care s-au deprins cu o viaţă ca aceasta, între care multe au îmbătrînit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie şi cucernicie. Şi în înţelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci şi trupurile îşi sfinţesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălăşluirea înţelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Şi acei care doresc sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu şi patul cel neîntinat şi fără de moarte, din care se naşte rodul cel ce niciodată nu moare, luînd tîlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrîni ai lor, caută în ea duhovnicească înţelegere şi tainele cele ascunse, socotind că Scriptura este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineaţă se scoală la doxologia lui Dumnezeu şi la rugăciune, la cîntare şi la ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alţii cîte şapte săptămîni petrec în post desăvîrşit. Această zi este la dînşii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoţii şi diaconii săvîrşesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toţi aceia este mai întîi şezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfîntului Evanghelist Marcu şi despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întîi întru Duhul Sfînt şi în preda-niile apostoleşti. Astfel Sfîntul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părţile Egiptului, avînd scaunul său în Alexandria, unde s-a şi sfîrşit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfîntului Evanghelist Marcu, Sfîntul Simeon Metafrast scrie aşa: „În acea vreme, cînd Sfinţii Apostoli s-au împărţit prin toată lumea, Sfîntul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părţile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist şi păzitor al dumnezeieştilor canoane ale Sfintei Apostoleştii Biserici. Sfîntul Marcu mai întîi a propovăduit Evanghelia Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în tot pămîntul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia şi în Pentapoli. Pentru că toţi cei din părţile acelea au fost netăiaţi împrejur, împietriţi la inimă şi închinători la idoli, plini de toate necurăţiile şi slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetăţile, satele şi la răspîntii zideau capişti, idoli şi fermecătorii şi toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat şi a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învăţătură a lui Hristos şi făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproşi îi curăţa şi duhurile cele necurate şi cumplite le îngrozea prin cuvîntul dumnezeiesc. Şi mulţi cu acea apostolească propovăduire şi facere de minuni, luminîndu-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi pe idoli împreună cu capiştile le-au lepădat şi sfărîmat şi s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Acolo întîi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfînt, să se ducă în Alexandria Farului şi să semene acolo sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetăţuie mică ce se numea Faros, în care pe un stîlp foarte înalt se aprindea în toate nopţile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătîndu-le calea spre liman.

Deci, Sfîntul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osîrdie se sîrguia să meargă ca spre nevoinţă acolo şi, sărutînd pe fraţi, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci fraţii lui l-au petrecut pînă la corabie şi mîncînd cu dînsul pîine, s-au despărţit de el, zicînd: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi rînduiască cale bună”. Plecînd de acolo Sfîntul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria şi ieşind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion şi, intrînd prin porţile cetăţii, i s-a stricat papucul. Văzînd aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!” Apoi, văzînd pe cizmar dregînd încălţăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosîndu-i papucul, din întîmplare şi-a străpuns mîna stîngă cu unealta sa şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întîmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul şi a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!” Şi era dureroasă rana de la mîna cizmarului şi mulţime de sînge curgea. Iar Sfîntul Marcu a scuipat pe pămînt şi, făcînd tină din scuipat, i-a uns rana, zicînd: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!” Şi îndată i s-a tămăduit rana şi i s-a însănătoşit mîna.

Cizmarul, văzînd o putere ca aceea a acelui bărbat, cum şi curata şi îmbunătăţita lui viaţă, care se cunoştea din privire, a zis către dînsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea şi rămîi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mîncăm pîine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurîndu-se, a zis: „Domnul să-ţi dea pîinea vieţii celei cereşti”. Apoi luînd omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrînd Sfîntul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvîntarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraţilor”. După rugăciune au stat să mănînce, vorbindu-şi cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfînt: „Părinte, cine eşti tu şi de unde este în tine cuvîntul acesta atît de puternic?” Răspuns-a Sfîntul Marcu: „Eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ţi-L voi arăta pe El ţie”. Zis-a omul: „Aş fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Şi Sfîntul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos şi a-i arăta din prooroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada şi Odiseea şi cîte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfîntul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, şi îi arăta lui că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Şi a crezut omul cuvintele Sfîntului Marcu, văzînd semnele şi minunile lui şi s-a botezat el şi toată casa lui, şi o mulţime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut şi din zi în zi s-a înmulţit numărul credincioşilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dînşii, şi huleşte zeii lor şi opreşte a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el şi-l pîndeau să-l prindă.

Sfîntul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon; cum şi alţi şapte diaconi şi pe alţi unsprezece clerici pentru slujba bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli şi a petrecut doi ani, unde a întărit pe fraţii cei ce erau acolo, punîndu-le în cetăţile cele de primprejur episcopi, preoţi şi clerici şi iarăşi s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe fraţii cei ce se înmulţiseră cu darul şi în credinţa Domnului, care şi biserică şi-au zidit acolo lîngă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta şi, plecîndu-şi genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecînd în acea biserică vreme îndelungată. Iar creştinii s-au înmulţit, batjocorind pe elini, şi pe idolii lor îi ocărau.

Înştiinţîndu-se elinii, stăpînitori ai cetăţii, că Sfîntul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă şi zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire şi orbilor vedere. Deci îl căutau pe el şi negăsindu-l, scrîşneau din dinţi şi strigau cu mînie în capiştele lor cele necurate şi la jertfele lor cele idoleşti, zicînd: „Multă nevoie ne face vrăjitorul şi fermecătorul acela!” Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paştilor şi, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci şi patru ale lunii aprilie, în care şi la elini se săvîrşea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfîntul Evanghelist Marcu tocmai săvîrşea în biserică dumnezeiasca slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necuraţii, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii şi prinzînd pe sfînt, i-au pus o funie de grumazul lui şi-l tîrau, zicînd: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!” Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Hristos Mîntuitorul, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!” Şi fiind tîrît sfîntul pe pămînt şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sîngele lui.

După ce a înserat, necuraţii elini au aruncat pe Sfîntul Apostol Marcu în temniţă, pînă ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopţii, uşile fiind încuiate şi străjerii dormind înaintea uşilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, s-a atins de apostol, zicîndu-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinţilor celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împre-ună dănţuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău şi moaştele tale pe pămînt vor fi păzite!”

Văzînd această vedenie, Sfîntul Marcu şi-a întins mîinile sale în sus zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinţii Tăi m-ai rînduit! Rogu-mă Ţie, Stăpîne, primeşte cu pace sufletul meu şi nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicîndu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dînsul în chipul acela, cînd era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce şi de îngropare, şi a zis către dînsul: „Pace ţie, Evanghelistul Meu!” Iar Sfîntul Marcu a răspuns, zicînd: „Pace şi Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!” Şi s-a dus de la dînsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniţă o mulţime de cetăţeni şi scoţînd pe sfînt afară, i-au pus iarăşi funia de grumajii lui şi iarăşi îl tîrau peste pietre ascuţite, zicînd: „Să tragem boul la ocolul boilor!” Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi se ruga zicînd: „În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”

Acestea zicînd, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulţimea necuraţilor elini, vrînd să ardă trupul sfîntului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele şi-a ascuns razele sale şi s-a făcut tunet înfricoşător, a căzut cutremur mare şi ploaie cumplită, pînă seara, iar poporul a fugit de frică, lăsînd trupul sfîntului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri şi au ucis pe mulţi. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua sa a făcut toate aceste lucruri înfricoşătoare”. Iar oamenii cei binecredincioşi mergînd, au îngrijit trupul sfîntului şi l-au dus la locul unde îşi făcea rugăciunile sale şi cîntările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormînt de piatră şi săvîrşeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintîi sfînt al Alexandriei, nimic mai cinstit şi mai scump avînd decît sfintele lui moaşte.

Sfîntul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfîrşit în Alexandria Egiptului, în douăzeci şi cinci de zile ale lunii aprilie, stăpînind Nero în Roma, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

 

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 473 other followers