Feeds:
Articole
Comentarii

bcco

 

Un polițist din cadrul IJP Prahova a înaintat o scrisoare către prim-ministrul Dacian Cioloș în care semnalează faptele de corupție care au loc la nivelul inspectoratului. Polițistul susține că în 2014 a trimis o scrisoare deschisă către Ministrul de Interne în care semnala aceleași aspecte privind fapte de corupție, însă până în acest moment nu au fost luate măsuri, chiar dacă la nivelul Poliției Prahova au fost efectuate controale. Totodată, polițistul prahovean consideră că recrutarea a 2500 de agenți în cadrul MAI va fi ”netransparentă și pe pile”. În aceeași scrisoare, se face referire la conducerea IJP Prahova, respectiv Viorel Dosaru și Ionel Trandafirescu sub managmentul cărora au avut loc numeroase arestări în rândul ofițerilor de poliție, ba chiar șefi, acuzați de fapte de corupție.

 

”STIMATE DOMNULE PRIM MINISTRU,

Sunt un polițist cu o experiență de peste 20 de ani în sistem, observând dealungul timpului desele schimbări din cadrul sistemului, doar pe criterii politice, observând corupția institutionalizată și pe măreții șefi care mi-au condus viața profesionala. Scârbit de corupție și de sistemul relaționar care nu s-a schimbat și nu da semne de schimbare, în cursul anului 2014, am scris o scrisoare deschisă Ministrului de Interne de la acea dată, crezând, în naivitatea mea, că un ministru provenit din rândul militarilor, în speță Oprea, își va face datoria și va verifica cele prezentate de mine, luând măsuri. Scrisoarea deschisă a aparut în mass – media făcând referire la corupția din judetul Prahova, județ in care îmi desfășor activitatea. In urma scrisorii deschise, la Prahova a venit corpul de control al ministrului, care, bineinteles, nu a constatat nimic. Atunci, șef de inspectorat era comisarul șef de politie Dosaru Viorel iar șef al Politiei Romane era Petre Toba. Scrisoarea avea sa fie și o atenționare cu privire la corupția din judetul Prahova, corupție care-mi era cunoscută, fiind și un semnal de alarmă adresat MAI cu privire la ceea ce se întamplă. Insa sistemul infect în care lucrez a funcționat ”perfect”. Toti coruptii au fost acoperiti, iar cei care au facut verificările nu au constatat nici macar o suspiciune de corupție. Pentru ca nimic nu s-a intamplat, mi multi ofițeri și agenți de poliție, au început sa colaboreze informativ pentru a zadarnici mizeria din Prahova și pentru a demasca ce se întampla aici, mai ales că suportul informativ al DNA, SIPI si SRI a lipsit cu desăvârșire. De la data publicării scrisorii și până astăzi, în Prahova au fost descoperite fapte de corupție ale SEFULUI DGA, IMPUTERNICIT ADJUNCTULUI INSPECTORULUI SEF(OFITER DGA), SEFULUI BCCO RESPONSABIL CU SPALAREA BANILOR, SEFULUI POLITIEI SINAIA (si in curand vor urma altii) si alti importanti interlopi sau persoane care au stransă legatură cu mediul politic cum ar fi primarul Badescu Iulian și subordonatii săi din primarie. Totodata, acest maret inspectorat, condus de Dosaru Viorel (ofițer de poliție care nu a primit avizul SRI pentru a fi inspector șef datorita relațiilor cu interlopii, cu grupurile de interese, fiind considerat o vulnerabilitate a sistemului), de Trandafirescu Ionel (tatăl celui care a condus o rețea de trafic de tigări și care beneficia de suport informativ din sistem si soțul magistratei securist Trandafirescu Zinica – ofiter SRI acoperit care a facut politie politica), a fost considerat ca fiind inspectoratul de politie cu o activitate deosebită în prevenirea si combaterea infracțiunilor. Iar pentru aceste merite deosebite, Dosaru Viorel a fost avansat în grad la propunerea prietenului sau Tobă Petre, fiind facut chestor. Acum, ministrul de interne Toba Petre, pentru a-si definitiva acțiunile de îngropare a poliției, s-a gandit să propună ca 2500 de civili să fie făcuți polițiști fără școală(cei din scoala trebuie neaparat sa faca 2 ani si nu pot termina mai repede), iar 1000 de agenți să fie făcuți ofițeri, netransparent și pe pile, chipurile pentru a ocupa deficitul de personal cu care se zbate acest sistem de mulți ani(de exemplu la un inspectorat sunt 10 locuri libere la ordine publica. Cei 80 de candidati se inscriu dupa preferinte, iar la final pe 2 functii vor ramane inscrisi cate un agent pe functie. Dupa examen, pe cele 8 functii, pica agenti cu nota 09.00 iar cele 2 functii sunt ocupate de 2 agenti cu nota 7. Ceilanti agenti nu au stiut cati sunt inscrisi pe fiecare functie). Aceasta e o nouă modalitate ca cei care trebuie să ajungă ofițeri și sa căpușeze acest sistem infect să conducă. Deci, stimabile domnule Prim Ministru (stimabil pentru că mă respect și nu pentru că vă respect pe dvs. ), tehnocrat cum sunteți, care este specialistul care conduce MAI ? Un specialist in rulmenti, care a considerat ca un politist sub comanda căruia cei din jurul lui sunt corupți, merită să fie promovat și avansat ? Și mă refer la Petre Tobă, pentru că alt polițist, inginer în rulmenți nu cunosc, însă sunt convins că după examenele din 19.03.2016 voi cunoaște mai mulți. Ce veti face dvs pentru ca concursurile sa fie transparente? Cum ajutati tara, daca politia, singura institutie care vegheaza la respectarea si impunerea legii, este decimata si deprofesionalizata? Ar trebui să cred în bunele dvs. Intenții, însă nu pot atâta timp cât ați numit ministru al afacerilor interne un polițist care nu are habar de problemele din minister și mă refer la problemele poliției, jandarmeriei și ale I.S.U.? Probabil veți spune că trebuie un manager, însă am văzut cât de bun manager e. În anul 2012, Bogdan Despescu, vărul d-nei Udrea, a fost ”fugărit ” de la I.P.J. Prahova pentru că l-a susținut în campania electorală pe primarul de atunci al Ploieștiului. Pentru a scăpa basma curată, l-a turnat pe șeful SIPI Prahova de atunci, că și el l-a sprijinit pe Volosevici în campanie. Astfel Despescu a fost trimis înapoi la Buzău de unde venise, iar șeful SIPI Prahova a fost mutat la Ilfov. Tobă l-a numit pentru meritele deosebite, pe Despescu, șef al I.P.J. Constanța, bineînțeles la presiunea și solicitarea politicienilor și tot Tobă îl numește pe Despescu șef al Poliției Române. Pe cel mai execrabil manager ați ales să-l promovați ministru peste cea mai importantă instituție a statului și nu cred că nu ați știut ce faceți. Deci de ce să vă zic stimabil și să nu zic, ”băi Cioloș, ești la fel ca cei dinanintea ta. Dar sigur nu ești tehnocrat. Fă și tu ceva bun pentru țara asta dacă vrei respect ”

Un politist dedicat, ….”

https://www.ziarulincomod.ro/

ion-cristoiu

 

Decizia lui Klaus Iohannis de a privatiza Ziua Naţională a României, eventual, pentru a o închiria, cum a făcut cu casa din Sibiu, unui sediu de bancă, a descumpănit pe multă lume.

A descumpănit din perspectiva a ce s-a întîmplat după ce a interzis accesul la tribuna Paradei şi la Recepţia de la

Cotroceni liderilor PSD şi ALDE sub pretextul că sunt urmăriţi penali.

Înainte de 1 decembrie 2016, presa vuia de zvonurile devenite ştiri potrivit cărora PSD şi ALDE pregătesc o contratribună.

SPP-ul, trecut prin Lucian Pahonţu, ca şi alte instituţii de forţă, în slujba diversionistă a noului Stăpîn (încă o instituţie de tip Noua Securitate scăpată de sub control democratic!), a şi lansat zvonul cu miile de bătăuşi convocaţi de Florian Pandele în Piaţa Arcului de Triumf pentru a se bate cu fiarele vechi cumpărate de România la ordinul SUA pe post de avioane de vînătoare.

În Ziua de 1 decembrie 2016, nu s-a întîmplat nimic altceva decît că liderii PSD şi ALDE au stat liniştiţi printre oamenii muncii.

Nici Klaus Iohannis n-a fost huiduit la nivelul cerut de poziţia sa de chiabur faţă de Ziua Naţională care e, totuşi, a României, şi nu a Lui.

Întrebarea Ce l-a apucat pe Klaus Iohannis? a devenit şi mai acută cînd s-a văzut că la Recepţie au fost invitaţi doi politicieni urmăriţi penal – Ion Iliescu şi Traian Băsescu – şi un fost şef SIE, MRU, la ora demisiei dat fie mort, fie fugit din ţară.

A devenit limpede că notele deciziei – brutalitatea mojicescă, aroganţa de proprietar al Zilei Naţionale – au avut menirea de a provoca.

De a provoca ce?

Răspunsul ni-l dă o vorbă scăpată de Klaus Iohannis miercuri, 9 noiembrie 2016, pe fondul limbariţei de care a fost lovit în campania electorală:

„Alegerile se cîştigă emoţionînd alegătorul, alegerile se cîştigă pe bază de emoţie şi nu pe bază de argument”.

Pilda a fost stoarsă din Klaus Iohannis din propria-i experienţă.

A cîştigat prezidenţialele din 2014 pe baza unei emoţii create de uriaşa Diversiune cu votul din Diaspora.

O Diversiune prin care Sistemul instrucţiilor de forţă i-a dat preşedinţia pe tavă în schimbul făgăduielii că ştabii acestor instituţii vor rămîne în funcţia lor pînă la cea de-a doua venire a lui Christos.
Pilda dezvăluie, poate, fără să vrea lovitul de limbariţă, noua Diversiune prin care acelaşi Sistem i-a făgăduit lui Klaus Iohannis că-i va da pe tavă prin alegerile din 11 decembrie 2016, Guvernul Meu, al Premierului Meu, sprijinit de Partidul Meu.

Ca şi în 2014, prin Diversiunea Votul din Diaspora, ca şi în 2015, prin Diversiunea Colectiv, s-au pus la cale tot felul de operaţiuni menite a crea emoţia colectivă în stare să răstoarne sondajele de opinie.

Diversiunea Privatizarea Zilei Naţionale urmărea stîrnirea unei reacţii violente din partea PSD şi ALDE.
Prin Divizia Presă şi Divizia de Reţele Sociale a SRI, scandalul provocat de reacţia PSD şi ALDE era prevăzut să provoace aceea emoție colectivă în stare să răstoarne sondajele.

N-a fost aşa, deoarece spre deosebire de Victor Ponta (lesne de manipulat, aşa cum s-a văzut în noiembrie 2014 şi în noiembrie 2015), Liviu Dragnea e mai greu de tras pe sfoară, chiar dacă Sistemul îşi va fi infiltrat acoperiţi cu nemiluita și în jurul președintelui PSD.

A fost, indiscutabil, un eşec al Sistemului.

Se va resemna Sistemul?

Nici vorbă.

Aşa cum am mai scris, nu urmăresc campania electorală pentru alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016.
Simt însă acum nevoia unei precizări:

N-o urmăresc în notele ei de bătălie tipică democraţiilor din totdeauna, altfel spus, de confruntări între partidele competitoare pentru a obţine votul românilor. O urmăresc însă într-un alt plan, cel real, dureros de real într-o ţară care pretinde a avea deja, în materie de democraţie, 26 de ani:

Cea a confruntării dintre Sistemul Instituţiilor de forţă şi voinţa populară.

E limpede că voinţa populară balansează anul acesta spre PSD-ALDE.

Nu e nimic deosebit.

De 26 de ani ştim că în anumite momente, din temeiuri doar de el ştiute, Poporul optează pentru forţele dintr-o anume parte a scenei politice.

În 1996 a fost opţiunea pentru CDR-PD.

În 2000, după dezastrul Regimului Constantinescu, opţiunea populară s-a întors la PSD şi la PRM.

2004 a adus cu sine balansarea către Dreapta.

2008 a marcat un vot sensibil egal între Dreapta şi Stînga.

Numai capacitatea lui Traian Băsescu de a forţa realităţile a făcut ca PDL să rămînă la Guvernare şi după 2008.

Dar cu ce costuri!

Că venise vremea PSD-ului s-a văzut în 2009, cînd Traian Băsescu a cîştigat prezidenţialele cu un scor deloc elocvent. Au venit apoi Crizele devastatoare provocate de tăierea salariilor, de demonstraţiile fără întrerupere, de bîlbîelile guvernării PDL. Într-un efort de contracarare a realităţilor, Traian Băsescu îl forţează pe Emil Boc să demisioneze şi-l înlocuieşte cu Mihai Răzvan Ungureanu. Noul Guvern, din care sînt excluşi baronii PDL, se vrea un guvern nou. Românii nu se lasă păcăliţi. Şmecheria baronilor PDL se vede cu ochiul liber. Încercaseră, la presiunile exercitate de Traian Băsescu asupra lor, să mimeze schimbarea.

Rezultatul?

Adîncirea catastrofei!

Pe 27 aprilie 2012 postdecembrismul înregistrează o premieră:

Căderea unui Guvern în urma unei Moţiuni de cenzură.

Şi nu a unui Guvern oarecare, ci a unuia sprijinit de Preşedinte şi de Sistemul instituţiilor de forţă.

Traian Băsescu e obligat să dea Guvernarea pe mîna USL, coaliţie PSD-PNL, născută tocmai din presiunea voinţei populare contrazise de manevrele lui Traian Băsescu.

Au urmat dezastrele Dreptei:

Suspendarea lui Traian Băsescu, victoria fără seamăn a USL la locale şi la parlamentare.

Cu greu, Sistemul şi-a revenit, la alegerile din 2014, după ce-a reuşit să destrame USL (prin şantajarea lui Crin Antonescu) şi, mai ales, să-i tragă pe sfoară pe români cu proiectul Klaus Iohannis: prapurele plimbat prin ţară fără a se şti că e doar o cîrpă, vopsită frumos de Sistem, cîrpă pur și simplu, nici măcar una vorbitoare.

Alegerile prezidențiale din 2014 au reprezentat, totuşi, expresia voinţei populare.

Indiferent cine ar fi candidat dinspre Dreapta, l-ar fi înfrînt pe Victor Ponta, candidatul Stîngii. Şi nu pentru că

Victor Ponta comisese suficinte greşeli ca să fie înfrînt la scor, ci pentru că, după doi ani de Guvernare, Stînga începuse să se erodeze.

Ciclul electoral se anunţa unul firesc.

Guvernul Victor Ponta rămînea pînă în decembrie 2016.

În tot acest timp, Stînga se eroda la Guvernare.

Creşteau, prin compensaţie, PNL şi Klaus Iohannis.

Aşa s-ar fi petrecut lucrurile, dacă Sistemul, atent să-i îndeplinească lui Klaus Iohannis toate sughiţurile de vanitate toantă, n-ar fi aranjat Diversiunea Colectiv.

Uriaşa Diversiune care a fost Afacerea Tragedia de la Colectiv a adus la Guvernare un aşa-zis Guvern de tehnocraţi.

În realitate, nu era vorba de un Guvern de tehnocraţi, ci de unul al PNL prin intermediari.

Aceeaşi soluţie, neroadă, folosită de Sistem în cazul Guvernului MRU.

Să ne imaginăm cum ar fi stat lucrurile dacă Guvernul Victor Ponta rămînea la Putere.

Indiscutabil, toate sondajele ar fi dat victorioasă coaliţia PNL-USR.
Sondajele arată un altfel de rezultat.

N-avem nici un temei să le punem la îndoială.

Situaţia e izbitor de asemănătoare cu cea din 2000.

Guvernarea Dacian Cioloş e înscrisă în conştiinţa alegătorilor ca Guvernarea Klaus Iohannis.

Regimul Klaus Iohannis are deja doi ani de existenţă.

În 1998, cînd avea 2 ani de existenţă, Emil Constantinescu nu atinsese încă nivelul maxim de dezamăgire.

Klaus Iohannis l-a atins.

Şi nu acum, în 2016, ci încă de anul trecut, din 2015.

Guvernarea tehnocrată a fost o catastrofă.

O catastrofă adîncită şi de nenorocita decizie a lui Dacian Cioloş de a candida fără convingere la postul de premier din partea PNL.

Ca şi în 2012, ca şi în 2015, Sistemul instituţiilor de forţă a intrat în alertă.

Acum, în 2016 e mai mult decît alertă.

E panică.

Panică de-a binelea!

În cei 10 ani de mandat, ştabii instituţiilor de forţă din România şi-au consolidat puterea, averile, relaţiile şi, mai ales, s-au convins că sînt de neînlocuit.

În 2014, au avut grijă să aducă la Cotroceni Raţa lor mecanică. E cel mai bun Preşedinte al României pe care l-au avut vreodată instituţiile de forţă. Sistemul îi satisface hachiţele, toate în planul mărunt al unui ins mărunt. Asiguraţi dinspre Stăpîn, ştabii Sistemului, încremeniţi în funcţii de atîta timp, îşi fac de cap fără oprelişte. De aici imaginea unei Românii devastate de confruntările politico-mafiote în numele Luptei împotriva corupţiei.

Toate sondajele arată, în privinţa PSD, cifre care nu pot decît să înspăimînte de moarte Sistemul. Ştabii instituţiilor de forţă se tem de moarte de un succes al PSD în alegerile de la 11 decembrie 2016. La cîte abuzuri au comis, la averile pe care le-au strîns, la cumetriile cu care au păienjenit ţara, o majoritate parlamentară fără echivoc i-ar mătura din fotoliile asudate de cît au stat fundurile lor şi i-ar trimite direct în puşcărie, acolo unde ei au trimis zeci de nevinovaţi.

Prin urmare, fraudarea voinţei populare e la ora actuală scopul pentru care Instituţiile de forţă au lăsat deoparte răfuielile de pînă acum și s-au unit în vederea realizării lui cu orice preţ.

Bine, bine, vor spune naivii, dar nici ştabii Sistemului nu pot face orice.

Cum adică nu pot face orice?

Răsturnarea Guvernului Victor Ponta n-a dovedit că sînt în stare de orice.

Cîţi au murit pe altarul intereselor mafiote ale Sistemului?

64 de persoane.

Păi între 22 decembrie și 27 decembrie 1989, au murit în Diversiunea cu Teroriştii, peste o mie de oameni.

Şi cei care au pus la cale Măcelul se mîndresc mai departe cu certificatul de Revoluţionar.

Ce-i opreşte să mai calce o dată pe cadavre pentru a rămîne în fotoliile lor putrezite de atîta fund gras?

http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-duminica-4-decembrie-2016/

A photo posted on internet on April 7, 2015 shows ISIS or Daesh (Daech) or "Islamic State" group militants posing in Yarmouk (Yarmuk) Palestinian camp, located in a suburb of Damascus, Syria, that is partially now under their control. Photo by Balkis Press/ABACAPRESS.COM

 

Ca și leul în turbare a răcnit Sultanul la biata Europă care tremură în bulendre. De la Baiazid, în Scrisoarea III, și Adolf Hitler, în Războiul II, nu a existat discurs politic mai bădărănesc decât stropșeala nevricoasă a lui Erdogan de acum o săptămână:

«Noi suntem cei care dăm de mâncare la trei milioane – trei milioane și jumătate de imigranți în această țară. Voi v-ați trădat promisiunile. Când 50.000 de imigranți s-au strâns la Kapikule (frontiera turco-bulgară – n.m.) ați strigat după ajutor. Ați început să vă întrebați: „Ce ne facem dacă Turcia își deschide frontierele?” Ascultați-mă bine! Aceste frontiere se vor deschide dacă nu încetați! Băgați-vă bine asta în cap!»

Criza Turcului a fost provocată de votul din Parlamentul European care cerea suspendarea negocierilor de aderare a Ankarei la UE, din cauza valului de teroare declanșat de Erdogan în ţara lui după tentativa de puci.

 

DAR CE CHIŢĂIT RĂSUNĂ?

Neobișnuită cu mojiciile, Europa, damă fină, a înghețat. O singură voce, și aia pițigăiată de frică, a găsit de cuviință să răspundă sfios: „Noi considerăm acordul Turcia – UE (privind imigranții – n.m.) un succes comun, iar continuarea acestui acord este în interesul tuturor. Amenințările DE AMBELE PĂRȚI (?!) nu duc nicăieri.”

Ați ghicit: vocea asta subțirică şi împăciuitoare îi aparține Angelei Merkel, care tocmai și-a anunțat intenția de a candida a patra oară la cancelaria Berlinului. Or, cum popularitatea i-a scăzut mai rău decât noxele Volkswagen la testele falsificate, cea alintată de imigranți „Mutti” cu greu poate spera să fie realeasă fără sprijinul celor 6 milioane de „copii de suflet ai lui Allah” oploșiți în Germania.

Merkel este însăşi nașa acordului cu Turcia, după ce în martie anul acesta, în gingaşă complicitate cu premierul Olandei, Mark Rutte, a răsturnat toate planurile Consiliului European, lăsându-i pe liderii UE mofluzi în fața faptului împlinit. (Olanda – Germania, un cuplu devenit şi mai drag românilor, de când se trag parâme groase pentru a cumpăra corvete de la olandezi și a le echipa de la nemți.)

Așadar, Erdogan amenință că dă drumul la trei milioane de imigranți să năvălească pe continent, și Europa, care se pretinde Al Treilea Pol de putere al lumii, încât vrea să se emancipeze de sub fustele NATO, a băgat coada între picioare și chelălăie de frică.

Evident că satrapul de la Ankara nu va slobozi urgia peste Europa câtă vreme mai păstrează șanse reale de a se vedea sacii în căruță: eliminarea vizelor pentru turci și un progres în negocierile de aderare la UE.

Însă își va îndesi amenințările și provocările, pentru a întreține atmosfera de teroare, în faţa unor lideri europeni astenici, incapabili de reacţii hotărâte.

 

CU GÂTUL ÎN ŞTREANGUL MILEI

Într-un editorial din luna aprilie pentru Asia Times, la o lună după încheierea acordului UE – Turcia, David P. Goldman scria că musulmanii au descoperit că punctul nevralgic al Europei este mila, compasiunea, și lovesc exact acolo, necruțător şi sistematic.

În octombrie 2015, potrivit unor stenograme scurse în presa greacă, preluate de toate presa occidentală și nedezmințite vreodată, Erdogan îi amenința pe liderii europeni că, dacă nu ajung la un acord cu Turcia, se vor face vinovați de înecul a 10 – 15.000 de imigranți. Într-o variațiune a răstelii consemnate la începutul acestui material, Erdogan s-a burzuluit: „Ce veți face cu refugiații, dacă nu ajungem la un acord? Îi veți ucide? UE se va confrunta cu mai mult de un cadavru pe țărmurile Turciei. Vor fi 10.000 sau 15.000. Cum vă veți descurca cu așa ceva?”

Cadavrul de care vorbea Erdogan este cel al micuțului Ayan, zăcând înecat pe o plajă turcească, a cărui fotografie a fost exploatată masiv de propaganda pro-imigrație, pentru a înduioşa inimile şi a deschide graniţele.

Așadar, liderul uneia dintre cele mai importante țări musulmane, care ambiționează să vorbească în numele întregii lumi islamice, îi amenință pe europeni cu moartea a zeci de mii de mahomedani.

Când s-a mai întâmplat vreodată în istoria lumii ca una dintre părțile implicate în negocieri să o amenințe pe cealaltă că își va ucide propriii oameni pentru a obține câștig de cauză?

Un lucru asemănător îl fac și teroriștii, la Alep, Mosul și în alte părți ale frontului jihadist din Orientul Mijlociu: ei folosesc civilii ca scuturi umane, nu pentru a se proteja, ci pentru a spori numărul de victime și a provoca reacții ale organizațiilor pentru drepturile omului. Acestea acționează la rândul lor ca factori de presiune asupra liderilor politici.

Înainte de a da drumul la milioane de imigranți peste Europa, Erdogan va încerca să exploateze la maximum atu-ul milei sinucigaşe occidentale.

 

INTERESUL FRANCO-GERMAN POARTĂ FESUL TURCESC

Serviciile secrete britanice au aflat că Turcia pregătește o flotilă întreagă pentru a „deversa” pe insulele grecești câte 3000 de imigranți pe zi, în săptămânile următoare, ca represalii pentru votul Parlamentului de la Strasbourg.

Cum Grecia, inamica tradițională a Semilunii, este deja în pragul colapsului, sufocată de zecile de mii de imigranți blocați aici, operațiunea Turciei ar însemna probabil lovitura de grație dată acestui avanpost al UE (dar şi al creştinismului) spre Răsărit.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, vor fi suficienți câteva zeci de înecați pe țărmurile grecești pentru a o readuce la sentimente mai prietenoase față de Ankara.

Nici prin cap nu-i trece Bruxelles-ului să se elibereze de sub șantajul Turciei: ar însemna să recunoască faptul că se află în stare de război, că este sub asediu și, prin urmare, trebuie să-și apere frontierele cu toate forțele de care dispune. Un lucru de neconceput pentru birocrațimea abulică din capitala Belgiei.

Un lucru de neconceput şi pentru marile puteri europene, Germania și Franța, care au alegeri cruciale anul viitor și de aceea sunt prea puţin tentate de măsuri radicale, care să le suie în cap musulmanii pe care-i găzduiesc.

 

NOUL IMPERIU AUSTRIAC ŞI NEAMŢUL NOSTRU

Însă nu toţi liderii europeni sunt dispuşi să aştepte cu braţele încrucişate ca Erdogan să prăvălească peste continent valul de milioane de imigranţi. Interesant este că în mai multe ţări asistăm la o dezvrăjire, la o emancipare de sub tutela franco-germană. Probabil că cel mai spectaculos caz este al Austriei, până acum câteva luni un obedient satelit al Berlinului.

Relațiile dintre cele două state s-au răcit brusc în această vară: „Austria nu este sala de așteptare a Germaniei”, declara în august Hans Peter Doskozil, ministrul austriac al Apărării, exasperat de refuzul Berlinului de a descuraja imigrația, ceea ce îi transforma ţara în coridor de tranzit.

În iulie, Viena semnala deja că-și ia apărarea granițelor în propriile mâini, anunțând ridicarea unui gard de sârmă ghimpată lung de o sută de kilometri.

Tot Austria a inițiat la începutul lui noiembrie negocieri cu țările aflate pe așa-zisa Rută a Balcanilor, folosită de imigranți pentru a ajunge în Vestul și Nordul Europei.

La reuniunea la care au participat miniștrii Apărării din Austria, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Serbia, Macedonia, Croația s-au discutat măsuri concrete de colaborare şi coordonare pentru a stăvili un nou val de refugiaţi. Iar Serbia a anunțat că a început să-și construiască și ea la graniță un gard de sârmă ghimpată anti-imigranți.

Doskozil a rezumat starea de spirit în care s-a desfășurat dialogul:

„Fisuri importante au apărut în acest tratat dintre Europa și Turcia și pur și simplu (…) trebuie să fim pregătiți pentru ceea ce se va petrece a doua zi după ce acordul se prăbușește.”

Dar România? Ce face România? Dacă Ruta Balcanilor este închisă şi baricadată cu garduri de sârmă ghimpată, ţara noastră poate deveni oricând un traseu alternativ. Riscă să ajungă ea însăşi coridor de tranzit. Sau, mai grav, cu drumul barat spre Vest de gardurile de sârmă ghimpată ale vecinilor, „Depozit” de imigranţi, blocaţi pe teritoriul României. În cazul în care Erdogan deschide zăgazurile pentru refugiaţi, scenele înfiorătoare pe care le vedeam anul trecut la frontierele Macedoniei, Serbiei, Croaţiei sau Ungariei se vor muta în ograda noastră.

Marţi, la Cotroceni, a avut loc şedinţa CSAT. S-au discutat câte-n lună şi în stele, dar nici un cuvinţel despre criza imigranţilor. Muţenie totală. A doua zi, de 1 Decembrie, Klaus Iohannis a privit cu un rânjet lăbărţat de încântare la parada pe care şi-a organizat-o. Măcar dinspre partea lui, Mutti poate să stea liniştită. Ca şi Erdogan.

http://www.evz.ro/cum-poate-transforma-iohannis-romania-in-depozit-de-imigranti-1.html

Tricolor

 

Controversatul star TV Jeremy Clarkson, fosta gazdă a emisiunii Top Gear, a stârnit un nou scandal în ultimul episod al emisiunii pe care o moderează acum, The Grand Tour, difuzată pe online pe Amazon Prime. Acesta se foloseşte de un român pe care îl pune să pedaleze la un vehicul „fără şofer”, improvizat dintr-o jumătate de fosă septică şi un fotoliu, în ceea ce Clarkson numeşte muncă de „sclav feudal”. Gestul vedetei a fost catalogat drept „lipsit de bun gust” de către organizaţiile care militează pentru drepturile imigranţilor. La scurt timp a venit şi reacţia ambasadei României la Londra, ambasadorul Dan Mihalache arătând că gestul este un „derapaj regretabil” bazat pe „stereotipuri fascistoide”.

http://www.gandul.info/international/jeremy-clarkson-un-nou-derapaj-la-adresa-romanilor-din-marea-britanie-le-dau-de-munca-demnitate-reactia-ambasadei-romaniei-la-londra-16014483

 

Guvernul din Slovacia a aprobat o lege care prevede interzicerea Islamulului ca religie de stat.

Actul normativ a fost propus de Partidul Național Slovac (SNS) și prevede că o religie trebuie să beneficieze de cel puțin 50.000 de credincioși pentru a putea fi calficată drept religie de stat, scrie The Independent.

Conform statisticilor recente, în Slovacia, țară cu peste 5 milioane de locuitori, trăiesc aproape 2.000 de musulmani și nu există nicio moschee.

Partidul Național Slovac susține că legea era necesară pentru a preveni înregistrarea unor biserici, precum Biserica satirică a Monstrului Zburător din Spaghete, care a atras numeroși adepți în toată lumea. ‘The Flying Spaghetti Monster’ a fost descris și desenat pentru prima oară într-o scrisoare semnată de americanul Bobby Henderson, în anul 2005. Scrisoarea era o formă de protest față de decizia predării, în școlile publice, a materiei ID (o formă contemporană de creaționism), ca alternativă la evoluționism. După acest protest, Henderson a înființat Biserica Monstrului Zburător din Spaghete, care promovează pastafarianismul, o satiră transformată în religie.

„Islamizarea începe cu un kebab și este deja in desfăsurare in orașul Bratislava. Haideți să ne gândim cu ce ne vom confrnta peste 10 ani”, a declarat un politician din SNS pentru Reuters. „Trebuie să facem orice pentru ca nicio moschee să nu se ridice aici”, a continuat acesta.

http://www.activenews.ro/externe/Slovacia-interzice-Islamul-ca-religie-de-stat-inasprind-legea-privind-Bisericile-Islamizarea-incepe-cu-un-kebab.-Trebuie-sa-facem-orice-pentru-ca-in-aceasta-tara-sa-nu-se-ridice-moschei-138795

isis

 

Un tânăr în vârstă de 17 ani din Afganistan, solicitant de azil în Germania, a fost arestat, fiind suspectat că a violat şi ucis o studentă de 19 ani, la Freiburg, un oraş universitar din sud-vestul Germaniei.

Procuratura din Freiburg a confirmat că tânărul de 17 ani a fost reţinut  în legătură cu uciderea unei studente, după ce s-a stabilit, pe baza probelor ADN, că a fost prezent la locul crimei.

Tânărul din Afganistan venise în Germania în 2015, ca minor neînsoţit, şi a fost cazat la o familie. Victima este o studentă la Medicină, cadavrul ei fiind descoperit în 16 octombrie pe malul râului Dreisam, în Freiburg, autopsia arătând că a murit înecată. Cu o seară înainte, ea fusese la o petrecere şi se întorcea acasă cu bicicleta, potrivit ziare.com.

Potrivit celor de la Daily Mail,  tânăra lucra şi că voluntar la centrul pentru refugiaţi din oraş, iar tatăl ei este un important funcţionar din Comisia Europeană.

Din ultimele informaţii reiese că tânărul şi-a recunoscut faptele şi va fi judecat anul viitor.

Arestarea tânărului a fost dezbătută sâmbătă pe reţelele de socializare, unele mesaje fiind însoţite de comentarii ironice în care i se mulţumea cancelarului Angela Merkel pentru politica „uşilor deschise” pentru migranţi.

http://www.gandul.info/international/crima-care-a-ingrozit-germania-fiica-de-19-ani-a-unui-oficial-din-comisia-europeana-violata-si-ucisa-de-un-refugiat-de-17-ani-16014960

Socrate Tutea

 

 

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”.

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

 

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… „Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.

 

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

 

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca „marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/petre-tutea/318-nea-petrica-tutea-romanul

rugaciune

 

Într-una dintre vizitele mele la Părintele, mi-am amintit şi i-am pomenit un fragment din cuvântarea Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciune: „Aşa cum rugăciunile făcute noaptea de Apostolii Pavel şi Sila au deschis porţile temniţei, tot aşa şi rugăciunea făcută noaptea de către creştini poate deschide porţile Cerurilor”. Bătrânul s-a bucurat mult când a auzit acestea.

‒ Foarte frumos, mi-a spus vesel. Unde ai găsit fragmentul? Să-l copiezi şi să mi-l aduci şi mie în întregime. Aşa este, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa se întâmplă la rugăciunile de noapte. Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă ca să adormi la loc, ci să te ridici, să îngenunchezi în faţa lui Hristos răstignit şi a sfinţilor Săi şi să te rogi cu smerenie şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi. Vei afla mare ajutor. Să te duci şi la privegheri.

Părintele nu mi-a zis nimic despre el, dar, din ce am aflat de la un restrâns cerc de apropiaţi ai săi, chiar dacă nu citise acea Omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur, o punea în practică în fiecare noapte. Ba mai mult, făcuse înţelegere cu mulţi dintre fiii săi duhovniceşti să se roage împreună, la anumite ore, în fiecare seară. Această comuniune în rugăciune dintre Părinte şi fiii duhovniceşti îi unea, în chip tainic, cu Hristos, şi între ei, şi le era de mare ajutor în viaţă.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

ciolos