Feeds:
Articole
Comentarii

 

 

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/23/romania-nu-este-vinovata-de-holocaust-holocaustul-din-romania-inventia-escrocului-international-elie-wiesel-sase-miliarde-de-dolari-ne-au-furat-jidanii-cu-ajutorul-holocastului-si-antisemiti/

 

Maresalul

capitanul-corneliu-zelea-codreanu-salut

 

I

 

Trecut-au ani dar Tu rămâi aproape

Întregii Tări şi scumpului meu gând;

Mereu Te văd şi nu te uit nicicând,

Nici treaz, nici când închid a mele pleoape.

 

II

 

Te văd citind sau lung privind în zare,

Ori stânci smulgând din Pontul Euxin,

Când vulturi sbor şi legionarii vin,

Spre tabăra din Carmen Sylva-n soare.

 

III

 

Apoi mi-apari veghind cu ochii-n lacrimi,

Pe Moţa şi Marin lângă sicriu,

Sublim simbol al spiritului viu,

Biruitor vremelnicilor patimi.

 

IV

 

Acelaşi an… În toamna ruginie,

Înveşmântat in negru trist şi pal,

Te văd urmând pe bravul General,

Pe-afet de tun purtat spre veşnicie.

 

V

 

Curând alegeri… Totul pentru Tară

Insuflă lumii verde ideal,

Entuziasm şi votu-i triumfal

In iarna devenită primăvară.

 

VI

 

Urmeaz-un an cumplit şi plin de sânge:

În temnită nevinovat eşti pus,

Luceafărul sperantei pare-apus

Şi’ntregul neam încremenit te plânge.

 

VII

 

Noiembrie… În beznă şi tăcere

Te-au sugrumat ai iadului călăi

Şi dorm ucişi ai iadului călăi

Spre-al lor blestem şi-a neamului durere…

 

VIII

 

Dar Cerul dat-a zi de biruintă

Când s-a găsit mormântu-Ti ferecat

Şi toate clopotele Tării bat

Cinstind pios eroica-Ti fiintă.

 

IX

Trecut-au ani… În Tara cotropită

De comunismul venetic, ateu

E prigonit şi Bunul Dumnezeu

Iar libertatea zilnic siluită.

 

X

Cât sunt de laşi! Temându-se de Tine

Nici mort nu te-au lãsat şi pe furiş

Te-au dezgropat şi dus in ascunziş

Ca nimeni gropii sfintc să se-nchine.

 

XI

 

Dar in zadar măresc a Tãrii rane

N-AI FOST UITAT ŞI NU VEI FI UITAT!

MORMÂNTUL TĂU ÎN INIMI NI-I SĂPAT,

ŞI-N NOI TRĂIEŞTI, VIU, PURURI, CĂPITANE

ionel-mota

 

Prin anii 1870-1880 eram sluga la popa din Balsa, sat de frunte acolo, prin tinutul cu baisaguri de aur al Zlagnii. Fruntas si mândrete de om cumsecade mai era parintele Damian! Mai mult vorba vine ca eram sluga, caci stapânul meu pleca odata cu noi pe dealuri, cu furcoiul pe umar si lucram cu totii la strânsul fânului si la alte treburi plugaresti, asa dupa cum parintii nostri tot împreuna si cot la cot, tarani rasculati alaturi de popi haiduciti, luasera flintele sub capitania lui Iancu pentru a scoate românimea din iobagia ungureasca. Iar în casa lui preoteasca noi slugile eram acasa la noi, traind omeneste si încurajati de vorba blajina si parinteasca. Mai târziu, la vârsta barbatiei pline, parintele Damian îmi spune:

– Mai Nutule (uitai sa va spun ca ma chema Nutu Doncii), ti-o fi venit si tie vremea sa te asezi la casa ta.

Astfel ma desfacui de casa preoteasca, dupa ce tot parintele ma înzestra si ma însura. Apoi, înstapânindu-ma la gospodaria mea, mi-am crescut casa de copii cu frica lui Dumnezeu si muncind cu voiosie, dupa rânduielile din batrâni, împartindu-mi viata ca si parintele, între biserica si truda zilei. Si mare frica aveam sa nu fiu rusinat de vreo dojana a fostului meu stapân, care ne priveghia viata si purtarile, vredniciile si pacatele (Uneori ma întreceam cu bautura).

Dar cine era Nutu Doncii în sat? Nu chiuia nimeni ca mine, iar Duminica, la joc, eram eu stapânul satului! Nu se pomenea flacau care sa razbeasca cu carul cu fân prin costisele pe unde treceam eu. Si frumos mai era! Când coborâsul era mai iute, gata sa pravaleasca si carul si boii în fundul vaii, eu ma propteam voiniceste cu umerii în jug, în fata plavanilor si, înfratit cu ei, ne dadeam drumul împreuna, târâs, pe coasta la vale, de se minunau si batrânii iar fetele se opreau din lucru cu inima la gura.

Mare dragoste aveam si pentru copii parintelui si pentru „doamna preoteasa” îmbracata în haine taranesti, care se îngrijea de toate: si de cuptorul de pâine pe care ni-l rânduia, si de celelalte treburi gospodaresti, si de îngrijirea copiilor. Iar pe deasupra îi mai ramânea vreme, uneori vreme de miez de noapte, sa mearga calare la Zlagna la târg, cu câte trei cai dupa ea, încarcati cu povara, sa faca negot si sa strânga galbeni pentru copiii ajunsi la scolile mari de prin Pesta si Berlin. Si pâna la batrânete nu m-au uitat copii parintelui si-mi trimeteau pipe domnesti si tabac de acela aurit de parca pipam tamâie si busuioc.

Asa erau pe vremea noastra rânduielile si rosturile vietii si de nu erau grofii si stapânirea ungureasca, noi românii am fi dus un trai împacat si linistit, fara nedreptate si câinie, gatindu-ne pentru viata cea de dincolo.

Nu stiu cum se facu si iata ca ma rupsei din leaganul acela de omenie si truda, de voinicie si pace care stapânea satul baisenilor. Si dupa cum dovedeste cartea aceasta, desi pare greu de crezut, gasii undeva o alta tinerete si ma avântai într-o alta viata. (Se vede ca tot e adevarata povestea cu cele sapte vieti ale rumânului). Ma facui asadar orasean, luai alt nume si intrai în vâltoarea vietii de astazi. Aici, ma zbatui într-o lume înstrainata de rânduielile batrânesti si cotropita de pagâni, ma luai de piept cu ea si cu toti jidovii si tâlharii ei, asa cum aveam obiceiul sa sar în inima primejdiei înca de pe vremea când propteam boii pe coborâsurile de prapastii. Liniste si împacare în aceasta noua viata nu putui afla, o dusmanii si tot asa ma dusmani si ea de moarte. Se vede ca soarta de rob rasculat, dar pâna la urma biruitor, îmi era harazita si mie ca si înaintasilor mei.
În aceasta lupta am folosit si condeiul. Asa, mai mult din întâmplare pentru trebuintele bataliei, iar nicidecum pentru a da scrisului românesc odoare nepieritoare. Tot numai pentru folosul luptatorilor apar aici câteva articole din anii acestia de lupta tinereasca de la 1922 si pâna acum. Sa nu se caute asadar forme artistice în aceste pagini. (Daca ar fi sa descopere cineva aici cine stie ce vrednicii de stil, acestea n-ar fi datorite decât unei întâmplari, iar cel dintâi mirat as fi eu; cum mirat ar fi ostasul care izbeste cu sabia în fierbinteala luptei si afla apoi, de la un gura-casca pitulat într-un ungher, ca linia descrisa de sabie a fost de o mare eleganta iar silueta luptatorului de o fermecatoare elasticitate).

Iar marii carturari sa nu-mi caute pricina daca în aceste pagini ar fi sa gaseasca oaresicari gânduri si rostiri care ar nesocoti rânduielile acelor desisuri stiintifice de adevaruri moarte(mai sunt ele atunci adevaruri?) din care ei n-au putut culege samânta vie a unui viitor mai bun pentru neamul nostru, desis în care ei n-au gasit isvorul de putere si de fapta pe care s-o ridice, stavila de netrecut, în fata pieirii care ne cuprinde.

Nici macar o limba curata româneasca sa nu fie cautata aici. Stiu ca nu va fi gasita si aceasta este singura critica pe care n-o pot primi cu nepasare. Dar, cel dintâi mi-o fac eu aici, pe fata, caci recitind articolele, de acu-s 14 ani, sau chiar cele mai târzii, înainte de a le da la tipar, am ramas îndurerat de multimea neologismelor (cranii…) si a formelor de scriere straina, care m-au coplesit si pe mine ca si pe ceilalti, aproape toti, din generatia mea. Înstrainarea aceasta împotriva careia luptam, de nenorocirea careia ne dam seama, ne-a patruns în buna parte chiar si pe noi „nationalistii”: în duh, în credinta, în felul de a gândi, în moravuri, în limba si obiceiuri. Norocul e ca n-a pustiit totul si ne-a mai ramas atâta vlaga încât, doborând piedicile si dusmaniile acestui veac de ratacire si înstrainare, sa ne putem întoarce la izvoare; si întorsi acolo sa reluam firul rupt al vietuirii în casa, în comunitatea si duhul românesc, pentru ca astfel sa ridicam viata acestui neam la puterea si rodnicia materiala si sufleteasca, de care este vrednic.

Astfel trebuie înteleasa si primita aceasta carte, careia i-am dat titlul articolului care aminteste una din cele mai intense trairi sufletesti ale unei osti luptatoare: îngroparea camaradului mort în lupta.
Si acum sa mai las graiul cel domnesc si sa ma întorc asupra mea. Spuneam ca am dusmanit lumea acestei de a doua vieti. Iar ea m-a dusmanit de moarte pe mine, ca si pe toti tovarasii mei legionari, ca si pe Capitanul meu. Lumea veche, a lui Nutu Doncii, în care stau înradacinate toate simtirile si dorurile noastre, n-o mai gasim nicaieri. A risipit-o veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca în picioare felul nostru de viata cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei.

Astfel, sufletul nostru ramas legat de o alta lume, rataceste azi într-o viata care nu e a noastra. Fata de lumea de acum, noi ne simtim straini, în ea nu ne gasim un alt rost decât acela de a o curma spre a învia vremurile de demult si a le spori frumusetea, taria si dreapta rânduiala româneasca.
S-ar parea astfel ca eu si camarazii mei suntem un fel de ciudate fapturi cu doua vieti, un fel de strigoi ridicati dintr-o lume apusa spre a purta duhul spaimei de azi. Chiar asa suntem. Suflete dezradacinate care, purtându-si neodihna peste o viata darâmata, nu vor avea pace nici în mormânt pâna când nu vor ridica din nou ceeace altii au pângarit, au risipit si au pus sub blestem.

Oamenii veacului de astazi sa-si opreasca o clipa huzurul si nepasarea si sa asculte ciudatele zgomote care framânta adâncurile neîntelese si chiuie cu vânturile noptii. Si sa stie: se apropie stapânirea strigoilor, cumplita!

Traiasca Legiunea si Capitanul

 

Am fost arestat de la locuinta mea din Bucuresti în dupa-amiaza zilei de 28 Octombrie 1948 si am fost dus în arestul Prefecturii politiei Capitalei. Inchisoarea era imaginea reala a iadului. Tot ceea ce este mai degradant, mai pervers, mai sub orice critica este în închisoare. In fiecare dimineata erau transportati cu duba prefecturii la tribunal „criminalii” de razboi. Acestia, în marea lor majoritate, erau batrâni, neputinciosi, fiind dusi de brat de catre altii mai tineri. Imi amintesc ca filosoful Ion Petrovici, de la Iasi, fala filosofilor din toata tara, ajunsese aproape orb. Ii dadeam zahar cubic, pe care îl cumparam la negru. Spunea ca-i face bine. Mai era generalul Radu Rosetti, fostul ministru al învatamântului, grav bolnav de prostata. Se zbatea în niste chinuri groaznice. Delincventii de drept comun însa primeau pachete în fiecare Duminica, pe când intelectualii, conform dispozitiilor lui Teohari Georgescu, ministru de interne, trebuiau exterminati prin foamete si mizerie. Devenisera toti acestia niste umbre: fetele galbene, ochii dusi în fundul capului, pielea zbârcita, distrofici în ultimul grad. Abia îsi împleticeau picioarele. De mâncare, nu mai vorbim. Câte o strachina cu supa de cartofi sau mazare, fara lingura, o sorbeai si îti astâmparai foamea. Peste o ora, îti era iar foame. Pâinea era insuficienta si de proasta calitate. Se dormea pe un fel de paturi de beton. Te culcai încaltat si îmbracat. Macar frigul nu te chinuia. Când ne scoteau într-un fel de maidan, ca sa ne distribuie asa-zisa mâncare, era vai si amar. Cei de drept comun se înghesuiau în fata, te îmbânceau, îti luau rândul, iar gardienii nu vedeau si nu auzeau. Erau multi turnatori, care te trageau de limba si te provocau sa le spui de ce esti retinut aici. Adesea îti blestemai ziua când te-ai nascut. Aici era iadul adevarat, descris de atâtia mânuitori ai condeiului.

Si iata ca, în asteptarea noastra sa ne vina raspunsul Ministerului de justitie, la propunerea acuzatorului public Vladescu, în ziua de 13 Ianuarie 1949 suntem urcati într-o duba hidoasa si transportati la Vacaresti. Primirea ne-au facut-o gardienii, cu înjuraturi si îmbrânceli. Impreuna cu parintele Rosca Sergiu, am fost condusi la infirmeria închisorii, unde erau asa-zisii criminali de razboi. Am gasit pe generalul Iacobici, fost sef al Marelui Stat Major si ministru de razboi, pe fostul ministru al economiei nationale, Potopeanu, si pe Atta Constantinescu, fiul lui Constantinescu-Porcu, fost ministru, pe colonelul Popescu Cetate, fost presedinte al Tribunalului Militar din Craiova, care o judecase pe Ana Pauker, pe colonelul Caracas, fost comandant al legiunii de jandarmi Lapusna. Imi amintesc de Atta Constantinescu, care suferea de foame. Implora sa i se dea supliment. Slabise asa de tare încât hainele îi atârnau pe corp ca pe o prajina.

Asistenta medicala era foarte defectuoasa. Medicii raspuneau aproape totdeauna ca nu au medicamente. Cei mai grav bolnavi erau ridicati si dusi în saloanele de urgenta. In infirmeria Vacaresti am gasit o situatie noua: detinutii posedau Noul Testament, desigur în mod clandestin. Noi, cei doi preoti, citeam în fiecare zi evanghelia respectiva si o comentam. Organizam discutii apologetice, cerute de catre unii dintre internatii politic. Se punea problema existentei lui Dumnezeu. Participau la discutii foarte multi frati de izolare. Erau ingineri, profesori, ofiteri, magistrati, care dovedeau o solida cultura teologica. Afara de discutiile teologice se angajau si discutii patriotice.

Imi amintesc de povestirile generalului Iacobici, fost ofiter în armata austro-ungara. Ne povestea ca atunci când s-a pus problema unirii Ardealului cu tara-mama, el era cu doi colegi ofiteri superiori: un austriac si un ungur. S-au despartit frateste si au trecut fiecare în armata neamului sau. In timp ce austriactul si maghiarul erau indispusi si tristi, românul era în culmea fericirii. Desi facuse armata în statul austro-ungar, el ramasese român pâna în strafundul sufletului sau. Tot în închisoarea Vacaresti am întâlnit pe preotii Dumitru Argint si Nica Tuta, pe atunci arhidiaconi la Catedrala Patriarhala.

De la 14 Ianuarie la 2 Februarie 1949, cât am stat la Vacaresti, am putut cunoaste îndeaproape pe marii români: generalul Iacobici, academician si prof. universitar Ion Petrovici, colonel Popescu Cetate, general Olimpiu Stavrat, fost guvernator al Basarabiei etc. Atitudinea lor de fiecare zi confirma o educatie solida si o admirabila tinuta morala si patriotica. Toate povestirile lor inspirau respect si admiratie. Oamenii aratau ca în preocuparile lor profesionale erau condusi de dorinta si hotarârea de a-si iubi patria. Toti erau preocupati de soarta sotiilor si a copiilor. Aproape nimeni nu se gândea numai la soarta lui. Isi dadeau seama ca erau izolati de societatea care se schimbase radical sub imperiul conceptiei Rasaritului. Se judecau procese la Tribunalul Poporului si toate confirmau ca, odata ajuns la Vacaresti, nu mai ai sanse de scapare. Destinul îti era hotarât: exterminarea.

Dupa 2 Februarie 1949, când am fost ridicat de la Vacaresti si predat rusilor, familia mea mã considera mort. Sapte ani nu am scris nimic. Sergiu Rosca cerea mereu sa fie judecat, deoarece dosarul nostru comun fusese predat rusilor si parintele Rosca nu avea nici un fel de dosar. Când îl aduceau la Tribunal, el se adresa presedintelui si cerea sa fie judecat. Totodata, el facea cunoscut ca dosarul nostru comun a fost expediat, cu mine, peste granita. Sotia mea si rudele care au asistat la proces îsi dadeau seama ca eu sunt pe alte meleaguri.

Despartirea de parintele Rosca a fost dramatica. Eram ca doi frati. Ne rânduiam si citeam zilnic evanghelia respectiva facând comentariile necesare. Toti internatii din infirmeria Vacaresti cunosteau continutul dosarului nostru si toti asteptau sa ne vada încadrati în aceeasi cauza antistalinismul. Când colo, în ziua de 2 Februarie sunt strigat de gardianul de serviciu, si îmi spune sa iau toate lucrurile si sa-l urmez. Eram nedumerit. Ne-am îmbratisat si am plecat în necunoscut. Ce se va întâmpla cu mine nu stiam. Am fost urcat într-un Jep si dus din nou la sediul Securitatii din calea Rahovei. M-au coborât si m-au încarcerat din nou într-o celula.

La 3 Februarie 1949 am fost dus la directorul închisorii, care mi-a spus ca sunt eliberat. M-a pus sa semnez ca am primit totul de la închisoare si ca nu am nici o pretentie fata de ei. Am multumit si cu bagajul în spinare am coborât în strada. M-am pomenit ca sunt însotit de un plutonier pe care îl chema Moraru. Am mers împreuna pâna la poarta bisericii Domnita Balasa, vizavi de Tribunalul Mare. Vad ca se opreste o masina si sunt invitat sa urc în ea, motivând ca voi fi dus spre casa. Unul dintre cei doi cu masina m-a înjurat ruseste si m-a fortat sa intru. Moraru, deci, fusese agentul de predare a mea catre reprezentantii sovietici. Astfel „preluat” de pe strada, am fost dus la Constanta, la închisoarea si tribunalul sovietic de aici. Am fost judecat pe 9 Iunie 1949 de sovietici si condamnat la munca silnica pe viata. Fusesem acuzat pentru articolele antistaliniste publicate la începutul razboiului si pentru faptul ca nu vroiam sa recunosc ca exista o „natie moldoveneasca”.

La 9 Octombrie 1949, împreuna cu alti detinuti, am fost îmbarcati într-un tren si am luat calea suferintelor în lagarele rusesti. Câteva luni am stat în închisoarea de tranzit din Dnepropetrovsk. Eram extrem de slabit. Am fost ajutat sa ma întremez de o doctorita, Zaiteva. La îndemnul ei am scris la câteva manastiri din Basarabia si, de acolo, am primit pachete cu alimente si fructe. In cartea mea îi pomenesc pe toti acei inimosi crestini care m-au ajutat sa revin la viata.

In închisoare erau detinuti de diferite culte. Acestia se organizau în grupe separate si faceau rugaciuni, atât seara cât si dimineata. Noi, românii, în numar de vreo douazeci, ne rugam în limba noastra în mod regulat. La fel, unitii ucraineni din apus, catolicii si ortodocsii rusi. Administratia închisorii nu era în masura sa opreasca rugaciunea. Toti traiau cu speranta ca va muri Stalin si ca urmasii lui vor amnistia milioanele de detinuti.

Patru luni cât am stat la Dnepropetrovsk am vazut atâtea suferinte, atâtia oameni distrusi, care fiind cu gândul la sotiile si copiii lor deveneau pur si simplu neoameni. Nu vedeai o fata vesela, un zâmbet, n-auzeai o gluma, nimic ce poate relaxa. Singuri blatnoii [hotii] erau în apele lor. Ei declarau ca închisoarea este casa lor parinteasca („rodnoi dom”).

Când primea un „fraier” pachet, blatnoii îl obligau sa-l împarta cu ei. Cel putin jumatate din pachet i-l luau hotii. Era obligat sa-l dea cu mâna lui. Daca nu dadea, i se lua totul. Administratia nu intervenea. Facea impresia ca era un jaf conventional, ca unii gardieni nu erau straini de jafurile blatnoilor.

In ziua de 1 Martie 1950 am fost îmbarcati în vagoane „stolîpin” si dirijati spre Harkov. Doctorita Zaiteva, înainte de plecare, m-a chemat în ambulatoriul respectiv si mi-a spus confidential ca ne trimit în regiunea Sverdlovsk din Urali. Destinatia era localitatea Azanka, raionul Tavda, regiunea Sverdlovsk. Acolo se prelucreaza lemnul adunat din taiga. Deci, va fi o clima mai dulce decât la Polul Nord. Vagoanele „stolîpin” erau special amenajate ca sa nu se poata evada. Intr-un compartiment erau paisprezece locuri. Etajul I si II aveau câte patru locuri. Când erau detinuti mai multi, înghesuiau si bagau câte douazeci de persoane. Usile se încuiau, iar în locul geamurilor erau niste gratii de fier. Insotitorii se plimbau tot timpul pe culoare si nu admiteau convorbiri si nici miscari suspecte. Toata atentia lor era îndreptata spre a observa daca nu-i vreo tentativa de evadare. Mâncarea ne-o dadeau rece: pâinea neagra ca pamântul si peste sarat. Apa ne-o serveau însotitorii când doreau ei. In vagonul nostru era o asistenta medicala, care trebuia sa ne dea ajutor în caz de nevoie. Erau cazuri când unii mureau. Mai ales cardiacii. Erau scosi imediat si predati la prima statie. Din Dnepropetrovsk am plecat noaptea. Tot noaptea am ajuns la Harkov. Din gara ne-au urcat în dubele închisorii si ne-au transportat spre destinatie. Aici am fost repartizati prin celule, câte doi-trei.

In închisoarea de tranzit de la Harkov am întâlnit pe profesorul de muzica Usanevici, de la Soroca, care a murit mai apoi, în anul 1956, dupa amnistierea lui Hrusciov, în închisoarea din Vacaresti. Am stat la Harkov putin. Conditiunile erau aceleasi: grele si amare. Tratamentul era groaznic. Am mai întâlnit aici un preot ortodox ucrainean si mai multi diplomati polonezi, arestati la Varsovia dupa 1945. Fusesera tinuti în lagarele sudice iar acum erau condusi spre marea închisoarea moscovita „Krasnaia Pres”. Aici am întâlnit pe locotenent-colonelul Jitianu, de la Focsani. Fusese prizonier de razboi si pentru ca refuzase sa se înroleze în diviziile „Tudor Vladimirescu” si „Horea, Closca si Crisan” fusese condamnat la 25 de ani si acum era condus spre Nord. La Harkov am mai întâlnit un fost ofiter NKVD, condamnat si el. Când m-a vazut îmbracat în preot s-a culcat lânga mine si mi-a marturisit tot romanul vietii sale. Era cabardin din Caucaz. Fusese maior NKVD-ist. Dupa anul 1945 fusese trimis în Franta pentru repatrierea emigrantilor rusi albi, al caror numar era considerabil. Avea în grija sa un arondisment (raion) din Paris. Venise de la Moscova înarmat cu literatura de propaganda, bine ticluita, pentru ademenirea rusilor albi si repatrierea lor. Adunase carti, în care erau tiparite decrete de legi, ce glasuiau ca U.R.S.S. a suprimat toate legiuirile din trecut referitoare la situatia emigrantilor. Se iartã totul si celor ce se repatriazã li se restituie toate bunurile avute înainte de revolutia din 1917. Totul era o farsa. „Noi stiam adevarul, dar trebuia sa mintim si sa sustinem cele enuntate în decretele tiparite si distribuite pe gratis solicitantilor”, spunea maiorul. Dupa ce îi treceau în tabele de repatriere, erau urcati pe vapoare si expediati spre Feodosia (Crimeea). De aici erau urcati în trenuri si trimisi direct în Siberia. Erau condamnati la câte 10 ani. Procesele se judecau la Feodosia. „Intr-una din zile îsi amintea maiorul s-a prezentat la mine o tânara rusoaica de o frumusete rara. Era nascuta în Franta. Parintii ei erau batrâni, avusesera în Moscova un cvartal de case si o fabrica. Citind decretele care le garantau restituirea bunurilor au hotârat sa se repatrieze. Pe tânara o chema Tamara. Mi s-a facut mila de ea. E drept ca-mi cazuse cu tronc la inima. Era prea frumoasa si gingasa ca sa ma îndur s-o trimit în Siberia. I-am spus sa astepte pâna termin cu ceilalti si la urma voi rezolva si cazul ei. Am invitat-o la un restaurant, pe contul meu, si în timpul mesei i-am explicat ce o asteapta daca se repatriaza. I-am propus sa ne casatorim si sa fugim în America. Eram hotarât. Eram satul de minciuni si de teatrul pe care-l jucam. Am condus-o acasa si i-am repetat propunerea mea. I-am dat adresa parintilor mei din Caucaz si i-am spus ca nu stau nici o clipa la îndoiala. Ne casatorim si fugim în America. N-am dormit toata noaptea. A doua zi, Tamara mea s-a dus la comandamentul nostru de repatrieri si m-a denuntat. Inainte de a se duce la comandament, mi-a dat telefon spunându-mi ca mai mult crede în decretele publicate decât în cuvântul meu. Imediat am fost arestat, urcat în avion, trimis la Moscova, unde am fost condamnat pentru înalta tradare la 25 de ani de munca silnica.

Tamara, împreuna cu parintii ei s-au repatriat. Cum era de asteptat, a ajuns în Siberia cu 10 ani în spinare. Atât ea cât si parintii ei. De acolo a reusit sa scrie parintilor mei o scrisoare în care îsi blestema soarta, cerându-si pe aceasta cale iertare. Dar totul era zadarnic.

Din tot ceea ce v-am povestit cred ca ati înteles ca nu exista pe fata pamântului un regim mai crud ca cel sovietic. Nimeni nu-i în stare sa minta în asa hal cum mint ei. Il zapacesc pe om de nu mai crede adevarul, ci minciuna. Cazul Tamarei nu-i singurul. Au fost si sunt mii si sute de mii. Eu ma simt om numai de când am ajuns în închisoare. Aici nu mai sunt obligat sa mint si veti întâlni multi ca mine, caci traim în regimul diabolic al minciunii staliniste”. La Vorkuta, nu am renuntat la a ne ruga lui Dumnezeu, chiar daca sufeream grele pedepse pentru aceasta. In fiecare Duminica si sarbatoare faceau rugaciuni la care luau parte si credinciosi laici. Eu, fiind singurul preot ortodox, faceam slujba împreuna cu românii basarabeni, bucovineni, ardeleni, moldoveni si regateni, la care luau parte si ortodocsii rusi si ucraineni. Preoti catolici oficiau „messa” lor si îi împartaseau pe credinciosii lor. Noi nu puteam oficia liturghia, caci nu aveam antimense. Dupa ce am luat legatura cu manastirile din Basarabia, ni se trimitea în pachete împartasania pentru bolnavi. Procuram stafide de la detinutii gruzini si alti caucazieni si faceam vin. Astfel puteam împartasi si pe credinciosii ortodocsi. Când se descoperea ca practicam rugaciuni în comun, eram încarcerati si ni se micsorau ratiile de mâncare, se oprea corespondenta celor de pe teritoriul U.R.S.S., pachetele si alte avantaje.

Lupta antireligioasa se ducea de catre administratia lagarului într-un tempo accelerat. Norocul nostru era ca turnatorii fiind demascati, îi ocoleam ca sa nu afle de adunarile noastre. Goana dupa credinciosi se facea mai ales cu ocazia sarbatorilor de Craciun si de Pasti. In lagarul de la mina 29 era si un grup de români din cele sapte sate din Ucraina subcarpatica, rupte de la Maramures. Acestia apartineau sectei martorii lui Iehova si erau izolati de restul românilor. Cu ocazia sarbatorilor nationale, tot în secret, organizam comemorari de ordin national. Desi procentul românilor, în raport cu al ucrainenilor, rusilor si nemtilor, era mic, noi totusi nu lasam sa treaca nici un eveniment din istoria tarii si a bisericii noastre pe care sa nu-l comemoram. Ne adunam la câte un român, într-o baraca si acolo, stând pe paturi, ne faceam datoria. Totdeauna începeam cu rugaciunea. Taranii basarabeni si bucovineni, care formau majoritatea românilor, luau parte activa la toate comemorarile noastre. Impartasania o faceam individual si în mare secret. Impartaseam români, rusi si ucraineni ortodocsi. La mina 29 era un preot lipovan (de credinta veche), de prin tarile baltice, care visa mereu sa se elibereze si sa vina în Dobrogea noastra, unde stia ca sunt multi de ai lor. In lupta pentru derutarea autoritatilor, detinutii inventau fel de fel de metode. Cartile de rugaciuni erau confiscate fara mila. Se faceau perchezitii saptamânale si tot cea ce gaseau, ca material religios, confiscau si ardeau. Inventasem o metoda pe care n-o stiau nici politrucii, nici turnatorii lor. Sub saltele erau scânduri. Caraliii, când faceau perchezitia, ridicau saltelele. Scândurile însa, nu. Atunci am batut câte doua chingi de cauciuc în partea de dedesupt a scândurii si fixam acolo cartile de rugaciuni. Am pastrat un Noul Testament, un Ceaslov si o Carte de rugaciuni pâna m-am eliberat, fara a fi descoperite.

Cu ocazia Sfintelor Pasti din 1954 a sosit un pachet cu alimente pe numele meu. Era din Calarasii Basarabiei. Postarita m-a chemat si m-a întrebat de la cine primesc pachete. I-am raspuns ca mie îmi trimit pachete diferiti credinciosi, dar nu-i tin minte pe toti. „Pe Lungu îl stii?” ma întreaba postarita. „Eu stiu mai multi Lungu, dar nu stiu care o fi de data asta”. Ea ma întreaba: „Pe Lungu Nicolae din Calarasi Moldova îl cunosti?” „Da”, îi raspund eu si desface pachetul. Deasupra era o scrisoare cu litere latine. Era un scris frumos. Ca sa nu mai cheme translator, îmi ceru sa-i traduc eu continutul. Scrisoarea începea asa: „Draga parinte Vasile, în preajma Sfintelor Sarbatori îti trimit câte ceva din bunatatile produse de binecuvântatul pamânt al Basarabiei noastre. Sa stii ca noi traim ca în rai. Mâncati din putinul nostru dar si dati slava lui Dumnezeu. N. Lungu”. Asa de frumos era scrisul încât a impresionat-o pe postarita rusoaica. I-am dat si ei o bucata de slanina, de brânza si câteva mere domnesti. A multumit si mi-a dat pachetul fara a-l controla pâna la fund. In baraca ma asteptau fratii români, cu care totdeauna împarteam darurile. Am pus totul pe masa si ne-am împartasit din cele trimise de Lungu. Eu însa habar naveam cine-i el. Am aflat mai târziu ca era un calugar de la manastirea Hîrjauca, caruia parintele Gheorghe Plamadeala din Calarasi îi dadea pachetul si el mi-l expedia.

Dupa ce am împartit darurile din pachet, am gasit pe fund, un borcan cu miere. Baietii din schimbul II, care în timpul împartirii darurilor se odihneau, au aparut sa ia si ei parte la împartasanie. Am destupat atunci borcanul cu miere si am început sa le torn pe pâine. Observ spre fundul borcanului un capat de sfoara. „Ce neglijenta si din partea acestui Lungu? Sa lasi sfoara în miere. Pacat”. Am scurs toata mierea si când am tras sfoara am vazut ca pe fundul borcanului era ceva învelit în hârtie de pergament. Desfac hârtia si în mijloc gasesc o scrisoare tot asa de artistica ca si cea citita postaritei. In aceeasi scrisoare erau si 300 de ruble. De data aceasta, Lungu scria: „Draga parinte Vasile, nu te potrivi la scrisoarea prima. Acolo-i minciuna tot. Adevarul este ca la noi îi iad. Deportarile si foametea ne distrug. Rugam pe bunul Dumnezeu sa ne ajute sa scapam la limpezis. Rugati-va pentru noi. Lungu”. Dupa aceasta am mai primit pachete asemanatoare de la parintele Mihail Spinei din Boldurestii Lapusnei, de la parintele Teoctist Procopan din Moldova-Orhei, de la consateanul meu, învatatorul Miron Balan, din Cîrpestii nasterii mele, precum si de la alti frati basarabeni care aflasera de soarta mea. Multi îmi scriau în genul lui Lungu. In orice situatie s-ar gasi omul îsi framânta mintea si cauta sa gaseasca mijlocul pentru a comunica anumite lucruri fara a putea fi descoperiti de agentii NKVD-ului.

98 Jidani

Capitanul

 

 

Mizeria betiva George Maior, seful Securitatii Romane – SRI, sclavii Mossadului: „Scuip pe intreaga istorie a Neamului Romanesc si Balcanilor!”

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/31/otilia-sava-sotia-colonelului-sri-sorin-ion-sava-mai-slugarnica-ca-niciodata-ii-pup-mana-betivului-ordinar-george-mojor-maior/

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/31/generalul-ratko-mladic-un-alt-eurou-al-balcanilor-a-fost-arestat-de-mizeriile-din-securitatea-romana-sri-sclavii-jidanilor-din-mossad/

 

 

90 Draza_Mihailovic,1943

 

11

 

Au sute de milioane de euro din partea statului roman, plus zeci de milioane de euro venite din partea mafiei masonice si serviciilor secrete din Statele Unite si Israel, si normal ca nu-i intereseaza: „Noi suntem sclavii CIA si Mossad! Ce ne intereseaza de Romania?”. Toti care au participat la balul de absolvire sunt copiii si nepotii securistilor de pe vremuri! Va intreb si eu pe dumneavoastra: cati tineri romani isi permit ca macar odata in viata sa petreaca la Palatul Mogosoaia? Cati romani de rand au pus piciorul in Palatul Mogosoaia? Suntem sau nu ca pe vremea sinistrei Securitati Romane: romanii mureau de foame si ei traiau in lux cu halcile de carne pe masa?

Eu, administratorul principal al blogului „DeVeghePatriei”, mi-am batut joc in ultimul hal de sistemul lor cretin ce insumeaza sute de milioane de euro:  nu au fost in stare sa fileze un singur om pe strada!

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/27/sunt-monitorizat-de-burtosii-agramati-din-ministerul-de-interne-si-sri-carpele-de-sters-pe-picioare-ale-mossadului-iar-vreti-sa-va-fac-de-ras/

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/30/va-rog-mult-sa-i-distribuiti-fotografia-pe-facebook-cocalarul-sri-ului-trimis-sa-ma-fileze-il-cheama-stefan-s-a-nascut-in-constanta-si-locuieste-in-bucuresti-are-si-ochelari-de-spion/

 

Colonelul Sorin Ion Sava, purtatorul de cuvant al Securitatii Romane – SRI, platit cu 3.000 de euro pe luna, vila de lux in zona Rucar – Bran! Sotia lui Sava, incadrata in Ministerul Apararii Nationale, ii pupa mainile masonului betiv George Mojor (Maior): „Sa vada sefu’ cel mare ce slugi bine suntem!”.

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/28/colonelul-sorin-ion-sava-platit-cu-3-000-de-euro-lunar-purtatorul-de-cuvant-al-securitatii-romane-sri-detine-o-casa-de-vacanta-in-zona-rucar-bran/

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/07/31/otilia-sava-sotia-colonelului-sri-sorin-ion-sava-mai-slugarnica-ca-niciodata-ii-pup-mana-betivului-ordinar-george-mojor-maior/

 

In ce hal isi bat nenorocitii de securisti joc de aceasta tara: „Munciti ca sclavii pe 150 de euro sa avem noi sute de milioane de euro pentru intelligence modern la Marea Neagra! Ba, plecati din dracului din tara sa spalati wc-uri in strainatate! Plecati la furat in Occident!” .

Tinerii securisti din SRI: haine de zeci de milioane de lei, lux, masini, whisky, sampanie, mancare care curge de pe mese, distractie la maxim „suntem Securitatea Romana – SRI si facem ce vrem noi”. Daca dumneavoastra, amaratii care va calculati mancarea in sute de grame, indrazniti sa deschideti gura imediat va pun sub monitorizare ca in anul 1950: „Deschizi gura impotriva mafiei masonice si Securitatii Romane – SRI? Esti terorist-extremist!”. Nenorocitii, asa isi justifica bugetul: „Vin teroristii peste noi in colonie! In fiecare zi avem miliarde de atacuri cyber!”. 

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/01/21/dumbrava-si-cosmoiu-specialistii-sri-ului-doi-slugoi-ati-distrus-serviciile-secrete-ale-romaniei-si-inca-aveti-tupeu-sa-vorbiti/

 

1   3

 

 

Romania

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 501 alți urmăritori