Feeds:
Articole
Comentarii

 

Nici pe cei din cadrul Serviciului de Informatii Externe, in proportie de 70%, nu-i suport foarte mult, dar va spun cu mana pe inima acest lucru: printre ei sunt cativa oameni care iubesc Romania si se zbat sa faca ceva pentru tara!

In cadrul Facultatii de Filosofie am stat de vorba cu un tip din Serviciul de Informatii Externe, era „oficial” sa spun asa, si omul foarte ok: linstit, educat, bun simt, cunostea filosofie…bai, chiar aveai ce sa vorbesti cu el! Incearca sa comunici cu interlopii burtosi din Ministerul de Interne sau sceleratii din SRI: „Bagi informatia sau te umplu de sange? Ba, ‘te dracu’, vin cu mascatu’…”.

Asta imi place cel mai mult in cadrul Facultatii de Filosofie din Bucuresti: intalnesti oameni foarte open si toti iti respecta parerea! Nu se holbeaza nimeni la tine: „Cum? Tu esti legionar si ortodox? Criminalule!!!”. Exista comunicare intelectuala intre oameni si argumentul forte consta in deplina libertate de gandire! O oaza de ce ar trebui sa fie Romania, in secolul XII…din pacate am ramas o tara comunisto-militieneasca si securista!

Fata de securist tortionar din SRI: „Ba, io te bag in beci si vopsesc peretii cu sangele tau! Esti bandit mistic-ortodox? Nu iti este frica de Securitatea Poporului?”. Un specimen ca acesta te bate si te tortureaza ca in anul 1949 si bag mana in foc pentru acest lucru: in cadrul Serviciul Roman de Informatii exista camere de tortura, cetatenii sunt rapiti si schingiuti ca la Aiud, Poarta Alba, Jilava, Periprava! Securistii criminali!!

 

5

ernest-bernea

 

Textul alăturat e transcris după un interviu dat de profesorul Ernest Bernea la data de 12 august 1990 și el se află înregistrat pe casetă. La puțin timp după asta, profesorul s-a îmbolnăvit, a trebuit să se interneze în diverse spitale, de unde n-a mai ieșit.

A murit la 14 XI 1990 și a fost înmormântat la Cernica.

Bine cunoscut în generația sa ca unul din sociologii și etnologii de frunte ai țării, această personalitate de vastă cultură era în aceeași măsură filozof și prozator și poet.

Opera lui ramificată în multe direcții de gândire, nu e nici pe departe cunoscută; nici de cei mai în vârstă chiar – și cu atât mai mult de cei tineri. Tomuri și tomuri de manuscrise refuzate sistematic de necruțătoarea cenzură comunistă au rămas în urma sa, încă nepublicate. Abia atunci când aceste lucrări vor ajunge la tipar, se va vedea că, în pofida detractorilor săi, esența gândirii profesorului Ernest Bernea nu s-a abătut de la creștinism, cu nici o iotă. Mai mult, nici în propria-i trăire n-a fost altfel.

Semnatarul acestei scurte note a avut privilegiul de a-l cunoaște în una din închisorile comuniste, la sinistrul Canal, în lagărul Peninsula. Zi de zi, unul lângă altul spărgeam împreună piatră. Un loc de iad, dar și un loc în care oamenii erau forțați să-și lepede aparențele și – vrând-nevrând – să-și dezvăluie bun sau rău, miezul gândirii și simțirii lor. Marele meu noroc (și există un noroc și în nenorocire) a fost că l-am cunoscut pe profesor. Lumina venea în sufletul meu seara, când alături unul de altul pe priciul neîncăpător, înainte de-a mă afunda în abrutizantul somn, ascultam glasul unui înger cu numele Ernest Bernea. Prin el ajungeau de la profesor la mine – învățăcelul, marile spirite ale lumii. Evocarea lor îmi dădea curajul și forța de-a nu dispera. Vorbea frumos, neînchipuit de frumos. Dar însăși ființa lui iradia bunătatea, cu neclintitul său îndemn – rostit de multe ori pe mutește, din priviri – de a nu ne prăbuși nicicând și nicicum în neomenia ce ne asalta de peste tot.

Acei ani au însemnat anii apropierii noastre, o prietenie – îndrăznesc să spun – care mai apoi, n-a încetat nici o clipă. Ne căutam reciproc , mai ales eu pe dânsul.

Și iată, că viața – ciudata viață – a făcut ca tocmai eu să fiu cel căruia profesorul să-i acorde ultimul interviu. Publicându-l într-o revistă pe care am proiectat-o împreună acolo, la Canal. Nu bănuiam atunci, când i-am luat interviul, că va fi ultimul.

Eram sigur că, mai înainte de a da textul la tipar, i-l voi putea supune atenției, cum și convenisem. El – exigent ca totdeauna – niciodată mulțumit cu ceea ce face. Dar … n-a fost să fie așa.

Iată, de ce acum, din interviu am suprimat întrebările mele (care se deduc totuși lesne din spusele profesorului), lăsându-l doar pe el să vorbească. Cititorul va înțelege de ce fac acest lucru. Am totuși, un mare regret: că nu l-am iscodit mai mult, fiind convins că mai avea multe și multe de spus, în argumentarea neobositului său … „îndemn la simplitate”.

Banu Rădulescu

 

martin-heidegger

 

… desigur, greu să-ți povestești viața într-un interviu. Pentru așa ceva ar trebui paginile unui roman. Se și spune asta, nu ? Că viața unui om e un roman. Ori mai multe romane. În cazul meu… știu și eu ?… un roman în mai multe volume. Poate, nu știu. Oricum, o să încerc să mă opresc asupra unor amintiri mai semnificative. Vreau să spun, cele din care să mă recunoască într-o oarecare măsură cititorul.

Sunt brăilean, născut în 1905. Tatăl meu era moldovean, din județul Galați, zis pe vremea aceea Covurlui, iar mama era venită din Ardeal. A coborât fiecare din părțile lui și s-au întâlnit la Brăila. S-au căsătorit și au avut copii. Dintre frații și surorile mele… majoritatea s-au dus. Interesant este însă, altceva: faptul că s-au întâlnit aici, la Brăila, două neamuri de oameni: mama ardeleancă și tata moldovean. Mama era o femeie exceptional de interesantă; deosebit de deșteaptă și pe deasupra și foarte frumoasă; avea numai patru clase primare. Ca și tata, de altfel. Oameni simpli, dar cu mare respect pentru cei instruiți, cei cu carte. Așa îmi explic eu, cum noi copiii am iubit cartea și am fost în școală – majoritatea – premianți. Tata a fost la început militar, reangajat cadru inferior; pe urmă a intrat să lucreze ca magazioner în port, la docurile Brăilei.

Brăila… Da, când spui Brăila, spui și Panait Istrati. L-am cunoscut și eu. Eram dintre copiii care i-am vizitat des casa care se afla undeva în afara orașului, unde se găsea și casa noastră. De fapt, eram vecini.
El a încercat de multe ori să plece din țară, dar nu reușea; îl prindea poliția și era adus înapoi acasă, de urechi. Avea 15-16 ani. Abia după aceea, a ajuns în sudul Franței și la Romain Rolland și acolo s-a lansat. Un om cu câteva clase primare, dar un om exceptional de dotat. După ce a avut șocul cu comunismul și a scris „Spovedania unui învins”, abia după aceea s-a apropiat mai mult de generația noastră, de Brăila și de starea lui socială. Socialismul lui … ? Un frumos vis. Când s-a trezit, a urmat „Spovedania”. O carte pe care generația mea o cunoștea aproape pe dinafară. Ar trebui retipărită, s-o cunoască și tinerii de azi.

Revenind la copilăria mea … Liceul l-am făcut la Brăila ca …copil de trupă. Pe vremea aceea, era obiceiul ca unele unități militare mari, cum erau regimentele, să ia în grija lor 1-2 copii săraci, dar cu înclinații pentru carte și să-i dea la liceu pe cheltuiala regimentului: eu eram unul dintre aceștia. Taxele pentru liceu erau mari, părinții mei nu aveau de unde să le plătească, așa că … tot timpul, cât am urmat liceul, am purtat un singur rând de haine – uniforma militară dată de regiment. O uniformă care, să spun drept, mă cam jena purtând-o între colegii mei îmbrăcați civil. Dar, n-aveam altă cale. Cu mine în regiment, tot „copil de trupă” era și un alt frate al meu; un copil extrem de dotat, mare matematician și foarte bun violinist; a avut însă un accident și a murit. Obligația unui copil de trupă era nu numai să învețe bine, căci altfel nu te mai ținea regimentul, dar să și facă unele servicii în cazarmă, unde noi mâncam și dormeam și ne făceam lecțiile. Pe mine m-au folosit ca furrier – muncă de birou la cancelaria regimentului.

În liceu învățam bine, dar n-am strălucit. Prieteniile pe care le-am legat în liceu s-au cam stins, din nefericire. […]

Sigur, ca în evoluția fiecărui om, în copilărie se creionează anumite aptitudini. În liceu, mă atrăgeau lecturile și desenul. Am și fost premiat de vreo două ori la literatură și desen. Chiar azi, mai păstrez în casă patru tablouri pe care le-am făcut când aveam vârsta de 16 ani; lumea care vine azi la mine în vizită crede că sunt tablourile fiului meu Horia și asta mă flatează: ce n-a realizat tatăl, a realizat fiul. Și așa ceva e o mare fericire.

Ca literat, ca să zic așa, în timpul liceului m-am evidențiat prin niște poezii pe care le-am publicat în „Lumea copiilor”. Am participat și la unele expoziții de desen, expoziții special făcute de profesorii mei.

După terminarea liceului, m-am înscris la două facultăți. Licența la Română și Franceză nu prea mi-a folosit. Mi-a folosit în schimb, cea de filozofie. Important însă, în facultate, a fost contactul cu doi eminenți dascăli care m-au cucerit : Nicolae Iorga și Nae Ionescu.

Greu de spus care îmi plăcea mai mult. Amândoi te fermecau. Fiecare reprezenta cu totul altceva.

Iorga era un titan, un entuziast; era atât de măreț, un tip de Renaștere, nici măcar nu poți ști din ce epocă a venit, un om extraordinar. Cursurile și le ținea de obicei în amfiteatrul Hașdeu. Venea lume foarte multă să-l asculte, veneau studenți și de la alte facultăți și chiar oameni în vârstă, de diverse profesii. Amfiteatrul era mereu arhiplin. Avea el ce avea cu fetele care se fardau și vai de ele dacă ocupau primele bănci: le apostrofa sever. Dar când începea să vorbească … uitai că mai exiști. Titanul care spunea de toate, vorbea și despre tigri și despre Maica Domnului. Și despre politică. O personalitate unică, copleșitoare. Spuneam și atunci și spun cu și mai mare tărie acum, că orice poziție critică față de el, e o prostie.

Uciderea bestială a lui? Una din cele mai mari crime împotriva acestui neam. Trei asasini, trei nebuni dintre care unul s-a și sinucis, după crimă. Niște descreierați. Când am aflat că Iorga a fost ucis, am suferit un șoc. Și nu numai eu, ci și mulți prieteni din generația mea, ca profesorii Ionică, Amzer și alții, toți; nu mai aveam parcă, nici un sens, nici un rost, după ce un om ca Iorga a dispărut cum a dispărut.

Atunci – pot mărturisi cu mâna pe inimă – s-au stins și simpatiile mele pentru așa-numita „dreaptă politică”. În tinerețea mea, crezusem altfel. Uciderea lui Iorga m-a cutremurat. Nimic pe lume n-am urât mai mult ca violența.

Eu sunt un bun creștin și creștinismul e o religie a blândeții, a respectului față de aproapele tău. Chiar dacă ți-e opozant în opinii. Îl înfrunți cu argumente, nu cu gloanțe. Dar, din păcate, Dumnezeu știe dacă omenirea se va vindeca vreodată de violență. Teribilă boală!

În sfârșit … revenind la celălalt profesor care mi-a marcat anii tinereții, la Nae Ionescu. El venea cu un alt ton și cu o altă problematică deosebită. Și la el amfiteatrul era plin până la refuz. El, la catedră, era indulgent cu fetele fardate, colorându-și observațiile cu un fin umor. Dar nu despre asta e vorba, ci de gândirea lui, filozofia lui – vreau să spun – era ceva cu totul nou, fascinant. Știu, se neagă de către unii calitatea lui de filozof, zicându-se că a fost doar un impecabil logician. Treaba asta se zicea și pe atunci, când trăia. Eu cred însă, că acei care-l neagă ca filozof, ca gânditor – mai bine zis – nu i-au citit cu atenție opera. Sigur, nu e locul aici să dezvolt argumente. E treaba exegeților să o facă. Oricum, istoria filozofiei românești nu-l poate ignora pe Nae Ionescu. Ce pot mărturisi eu – ca unul care i-a frecventat cursurile – este că el câștigase tineretul, câștigase studenții (pentru filozofie), dar îi pierduse pe profesori care în majoritate nu erau de acord cu ce „făcea” Nae Ionescu. În mod special, conflictul era deschis cu P. P. Negulescu.

Nici dispariția din viață a lui Nae Ionescu – se pare că n-a fost un lucru firesc. Avea exact 50 de ani când a murit, în plină forță creatoare. Într-o dimineață, a fost găsit mort în casa lui, fără a prezenta aparent nici o leziune: o poveste suspectă, s-a discutat mult asupra ei chiar atunci, în 1940 – anul morții lui. În povestea asta au fost implicate mai multe personae: se pare, chiar regele Carol al II-lea și … Marta Bibescu, personaje cu care , în adevăr, Nae Ionescu era în mod fățiș în conflict. Eu am auzit despre aceasta, chiar atunci – o comenta tot Bucureștiul – și mai târziu, în închisoare. La Văcărești, în spitalul central al tuturor penitenciarelor din țară, unde eram pe punctul să mor, versiunea asta mi-a fost repovestită de un vecin de pat – deținut politic și el – fost colonel, fost aghiotant al regelui Carol al II-lea, care venea cu unele precizări. De fapt însă, nu putem afirma nimic cert. Adevărul stă în mâna lui Dumnezeu și de multe ori, noi oamenii nu avem acces la acest adevăr. Venim cu adevărurile noastre care în fața divinității pot însemna falsuri.

Revenind acum la persoana mea … După terminarea facultății la București, am primit o bursă la Paris pentru Sociologie și Istoria Religiilor. Era o bursă acordată de statul român care – pe vremea aceea – obișnuia să trimită pe tinerii merituoși la studii și perfecționări în străinătate. La Paris, am studiat cu Marcel Mauss, un erudit recunoscut în lume. Acolo am obținut diploma la „Hautes Etudes”.

Un an mai târziu, la Freiburg, am urmat cursurile lui Martin Heidegger – un alt om extraordinar pe care am avut norocul să-l cunosc. În viață, zic eu, întâlnești rar oameni deosebiți de care îți dorești să te apropii. Unul dintre ei, pentru mine a fost Heidegger. Orientarea generației mele a fost – mai degrabă – către cultura franceză; ma puțin către cea engleză sau germană. Apropierea de Heidegger, m-a făcut să îndrăgesc și cultura germană. Cu el am făcut filozofie pură care pentru el se reducea – în mare măsură – la poziția anticilor. Asta, de fapt, m-a și atras, faptul că el ținea cursuri de filozofie greacă. Acele cursuri mi-au prins bine pentru toată viața. De atunci știu eu despre Heraclit sau Parmenide; de atunci știu eu despre Platon și Aristotel.

Heidegger era un tip încântător, foarte puțin protocolar, prietenos, un om mărunt de statură, foarte energic; vorbea frumos, într-un limbaj sacadat; avea o mare slăbiciune: schiurile. Venea cu schiurile și la facultate. Freiburgul e asemănător cu Brașovul nostru: munții sunt la nas. Heidegger venea de la schiat la cursuri și pleca de la cursuri, la schiat. Se și zicea că așa a scris o parte din marea sa lucrare „Sein und Zeit”: pe schiuri. Se știe că la bătrânețe, s-a retras în munți și acolo a rămas. Iubea teribil munții.

De la Freiburg, m-am întors în țară și am fost luat de Dimitrie Gusti la Institutul de Cercetări Sociale, unde între 1933 și 1935, am fost numit secretar al secției de monografii sociologice. În 1935, am fost numit conferențiar la catedra de antropogeografie, unde profesor era Simion Mehedinți – o altă mare personalitate a acelei epoci, necunoscută, sau prea puțin cunoscută tinerilor de azi. Acolo am avut privilegiul să țin primul curs de etnologie din țara noastră, la Universitatea București. Nu multe universități din lume aveau asemenea catedre. Am stat conferențiar până în 1940.

Desigur, din cele ce spun eu acum, s-ar părea că n-am avut parte decât de studii, retras într-un turn de fildeș, străin de toate câte frământau societatea din jur. N-a fost așa. Perioada de care vorbesc a fost o perioadă teribil de frământată, politicește vorbind. Și cine se putea sustrage politicii ? Și cine s-ar putea sustrage vreodată ? Nu mă refer la politica militantă, bineînțeles : de la așa ceva se poate sustrage oricine. Ci la gândirea politică, la o opțiune oarecare. Și, ca individ al cetății, e imposibil să nu optezi. O faci bine? O faci rău? Abia când vezi ce-a decurs din opțiunea ta, te lămurești. În perioada de care vorbesc acum, nu neg, simpatiile mele mergeau spre dreapta: dar nu spre dreapta unui naționalism deșănțat, extremist și violent, ci spre cea moderată, creștină – în fond.

Mulți răuvoitori mi-au lipit pe frunte fel de fel de etichete, pentru că – între altele – aș fi fost prieten cu Codreanu. Prieten n-am fost – pot declara – dar în preajma lui m-am aflat o vreme. Ei, și? M-am aflat în prejma multora, dintre care mulți evrei cu care în adevăr am legat și prietenie. Pot cita multe nume, dar asta ar semăna cu o disculpare și n-am de ce s-o fac. Suficient – cred – să spun că nici Securitatea, cât era ea de abilă de a face din orice nevinovat, vinovat, n-a găsit nici un fapt reprobabil în trecutul meu, ca să mi-l atribuie. M-a ținut ani și ani în închisoare, dar sub eticheta de „administrative”, fără un anume cap de acuzare. Când încercam să aflu care e culpa, mi se răspundea invariabil că am făcut mult rău generației mele și tinerilor cu îndemnul meu spre creștinism. Ce rău vedeau comuniștii în asta, e ușor de înțeles. Dar, recunosc, asta era poziția mea. O poziție complet diferită de cea fascistă, o orientare către dragostea creștină.

Poziția asta i-a deranjat pe comuniști, dar mai înaintea lor l-a deranjat pe Carol al II-lea care mi-a și oferit ca loc de meditație un lagăr: pension – dacă mă gândesc bine – față de temnițele comuniste; acolo eram aproape liberi, făcea fiecare ce dorea. Acolo m-am specializat eu în sculptura în os și în lemn de tei. Conducerea lagărului ne aducea materialul solicitat, ca să putem lucra. Acolo am reușit să-mi și scriu unele cărți, tipărite mai apoi; cum am reușit să fac și 18 icoane în lemn, pe care le-am făcut apoi, cadou. Din toate, azi mai am una singură.

Cum se știe, imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, Carol al II-lea a trecut la o masivă represiune, lichidând mare parte din legionarii aflați în lagăre. Or, eu – la ora aceea – eram liber. Mai mult, continuam să predau la catedra lui Mehedinți, în calitate de conferențiar, cursuri de sociologie comparată și de etnologie.

Iată, pentru cine dorește încă o dovadă a cât de periculos „fascist” am fost, ca să-și permită Carol al II-lea să mă cruțe.

A plecat Carol al II-lea și au venit la putere legionarii. La ora aceea, eram deja în Ministerul informațiilor și drept răsplată pentru „fascismul” meu, acolo am și rămas. Munca de funcționar plicticoasă îmi permitea însă, să-mi văd de studiile mele.

A trecut și domnia legionară, sfârșită lamentabil cu scurta, dar sângeroasa rebeliune care a pus la stâlpul infamiei legionarismul.

Se știe: imediat după asta, Antonescu a făcut o severă purificare a instituțiilor – picior de legionar n-a mai rămas nicăieri.

Eu am fost promovat, în Ministerul de Externe, director de studii – post în care am funcționat neîntrerupt până când, în locul lui Tătărăscu, la Externe a venit Ana Pauker. Ea m-a dat afară; nu numai pe mine, ci o întreagă cohortă de vechi funcționari – specialiști în treburile externe și drept international.

A urmat plecarea regelui Mihai, după care … țara s-a prăbușit în hău.

Nemaiținută în frâu de nimeni, ciuma roșie a invadat țara. Cu anul 1948, a început crima organizată a comuniștilor.

Atunci am fost și eu arestat; și n-o să mai ies din pușcăriile comuniste, până în 1962. Culpa? Niciodată una limpede. Bâiguieli. Cel dintâi procuror care și-a formulat o acuzație – dacă acuzație se poate numi – a fost că … în studiile mele m-am ocupat de țărani și sate și nu de muncitorimea de la orașe. Și că … prea mult creștinism în cărțile mele. De câte ori eram chemat la grefa închisorii, ca să fiu anunțat că mi s-a mai prelungit detenția, tot lucruri de soiul ăsta mi se spuneau. Dar, ce ? Era nevoie să-ți motiveze vreodată Securitatea ceva? Ea hotăra și tu – sclavul, te supuneai!

Închisorile? Am colindat multe. Toate înfricoșătoare, dar munca de la Canal mi s-a părut, infernul. Dacă nu aveam câțiva oameni buni lângă mine care să mă ajute, acolo rămâneam. O șansă totuși, Canalul fiindcă, după ani de zile de absență, mi-a oferit ocazia să-mi văd la un vorbitor soția, o femeie minunată care a îndurat cu stoicism toate mizeriile. Luptându-se de una singură cu întreținerea casei și creșterea copiilor care – fiind mici și trei la număr, un băiat și două fete – își cereau și ei drepturile. Asta m-a chinuit cel mai mult în închisoare: gândul că familia mi-e lăsată la voia întâmplării și eu sunt în neputință de a face ceva pentru ea.

La un moment dat, asemenea gând mi-a devenit obsesie. Țin minte: eram la Aiudși din celulă în celulă s-a răspândit vestea că a murit George Brătianu. Vorbeau toți că s-a sinucis. N-aș putea spune că e așa sau nu. Conducerea închisorii a lansat versiunea sinuciderii și a făcut-o cu atâta insistență, încât s-ar putea ca ea să fi mascat o crimă. Ce nu putea înscena Securitatea ? Oricum, după moartea lui George Brătianu, nimeni n-a mai avut voie să rămână singur în celulă, când ceilalți erau scoși afară, la acea zisă plimbare de 20 de minute pe zi. Lângă cel ce nu voia sau nu putea să mai iasă afară, trebuia neapărat să mai rămână un deținut: „ca să nu se sinucidă cel solitar”. Starea mea sufletească era foarte proastă; și starea fizică. Nu mă puteam ridica de pe prici. Când ceilalți ieșeau la plimbare, lângă mine rămânea mereu un supraveghetor. Hotărâsem totuși, să-mi pun capăt vieții și într-o zi, mi-am păcălit supraveghetorul: mi-am pregătit din timp leșie din cenușă. În momentul însă, în care am dus cana la gură, mi-a apărut imaginea uneia dintre fetițele mele și i-am auzit clar glasul: „Tu n-ai dreptul să faci treaba asta!”. Atunci, am scăpat cana jos. Și azi mă cutremur la amintirea acelui moment, un moment de răscruce.

În 1962, mi-au dat drumul din închisoare. Trecuseră 14 ani, pur și simplu irosiți. M-am dus acasă și prima veste a fost moartea lui Mehedinți. Am regretat teribil dispariția lui: murise cât timp eu am fost închis. El n-a fost închis, dar marginalizat da, am aflat că a îndurat și el multe mizerii, nu i s-a mai permis să scrie nimic.

Îmi căutam de lucru, dar oamenii se fereau de mine, pentru că veneam de unde veneam. M-am retras atunci, la Tohanu, lângă Brașov. Am scris acolo niște eseuri filozofice despre opera lui Dante și o carte, „Tânărul Mistral”. Am încercat să le public, dar a fost imposibil. Nici azi nu sunt tipărite.

Prin 1964 – 1965, în anii aceia de o oarecare deschidere, am intrat – prin recomandările lui Miron Nicolescu care a pătimit și el ulterior și ale lui Perpessicius – la Institutul de folclor. Am stat acolo până în 1972, când „domnii” din conducerea Institutului m-au pensionat forțat. Eram încă apt să lucrez, dar m-au trimis acasă. La povestea asta a contribuit din plin directorul, care nu mă vedea bine deloc. Mai trist însă, a fost faptul că în tot acest timp n-am putut să public mai nimic. Și nici mai apoi. Îmi stau acasă dulapurile pline de manuscrise dactilografiate, gata să plece la tipar, dar … Dumnezeu știe câte din ele le voi vedea apărute, sau dacă voi mai vedea vreunul măcar. Multe din lucrări mi-au dispărut, confiscate de Securitate – cum s-a întâmplat în 1984.

În 1984 a venit la mine Securitatea și m-a poftit într-o „audiență”. N-am știut ce intenții au. Am fost dus jos, la Ministerul de Interne. A început ancheta. Voiau să scoată de la mine ceva ce nu exista. Anchetatorul, un maior, s-a recomandat Nicolau. Insista mereu să spun ce-am pus la cale. Prostii… Ce putea pune la cale un om bolnav, obosit de viață ? Aveam 80 de ani. Văzând că nu poate scoate de la mine nimic din ce-o fi fost în capul lui, a chemat un bătăuș. La Securitate, „bătăușul” e o meserie, se află pe schemă, e salariat. Pot să spun că în toți 14 ani de închisoare, n-am fost bătut niciodată ca atunci. Numai în cap am fost lovit. Bruta era anchetatorul, el îi tot ordona să mai dea. Până și specialistul bătăuș, probabil un boxer, a fost mai de treabă decât anchetatorul. Ăla, în momentul în care a încheiat ploaia de lovituri, m-a mângâiat pe cap și a zis „bună ziua” și a plecat. În sinea mea, cred că ăla nu voia să facă ce a făcut cu un bătrân ca mine. A fost groaznic. Niciodată n-am fost maltratat ca atunci. Bătăile s-au repetat, au durat vreo două-trei săptămâni. Când am ieșit, eram foarte epuizat. Mi-au reținut șapte dosare de lucrări care nu conțineau nicio problemă politică și mi-au spus că o să ne mai revedem. Slavă Domnului, nu ne-am mai revăzut. Dar tare aș vrea să-mi recapăt lucrările confiscate atunci.

În sfârșit, a dat bunul Dumnezeu să vină decembrie ’89. Trebuia să vină, nu se mai putea! Mulțumesc cerului că mi-a dat să văd și clipa asta.

Ce va mai fi de aici înainte? Redresarea neamului, evident. Dar va fi greu, foarte greu și va dura. Căci comunismul ne-a lăsat răni adânci: de ordin economic, dar eu aș spune că mai ales moral. Acum, la noi, moralitatea e muribundă, în comă. Trebuie neapărat instituită, dar asta nu se poate face bătând din palme, ci cu trudă, în timp, prin educație. Aici, sunt mai multe probleme de atacat. Aș începe cu problema filozofică: un tânăr trebuie să fie mai bine documentat în ceea ce privește ideile fundamentale care guvernează o societate. Iar oamenii noștri de azi, nu sunt pregătiți pentru treaba asta. Situația noastră, din punct de vedere al educației, lasă mult de dorit. Au existat la noi niște baze educaționale bine așezate, în sensul că, până la venirea comunismului, oamenii știau să judece cu propriul creier, nu cu cel al partidului.

Poporul român avea o conștiință de sine, știa să-și gândescă problemele sale specifice și să le armonizeze cu problemele lumii. Conștiința asta se formase într-un proces îndelungat, cu roade evidente între cele două războaie mondiale, dar început de fapt, cu mult mai înainte.

A trebuit să vină însă, blestemul ăsta – comunismul – ca să se strice totul. Oamenii n-au mai avut o conștiință politică, vreau să spun socială. A dispărut gustul de-a te lupta pentru valorile permanente și a apărut gustul valorilor perisabile, conjuncturale. Fiecare se luptă să iasă la suprafață, indiferent la gândul că în urma lui lasă cadavre.

Da, sigur, așa ceva a lăsat urme adânci. Cred că va mai dura mult, până când societatea românească se va putea reordona. Cât? Nu știu. Ani și ani. Cum se va putea face acest lucru? Cărți, conferințe, ziare, radio, TV … mijloacele sunt multiple. Important e ca totul să se petreacă în lumina Adevărului. Societatea noastră e încă bolnavă de minciună. Cu asta cred că trebuie început, cu vindecarea de minciună. Dar nici dintr-o boală fizică nu te vindeci dintr-odată. Cu atât mai mult nu poți vindeca o boală spirituală bătând din palme. Cere timp, mult timp … Oricum, eu am mare încredere în forța de regenerare spirituală a poporului român. Și cred că, dacă nu chiar repede, neamul nostru va avea parte iarăși de lumină. Nu se poate să fie altfel, imposibil! Fiindcă există în fondul acestui popor niște valori nepieritoare. Ca ele să iasă însă, la suprafață, trebuie timp, mult timp…

(Interviu realizat de Banu Rădulescu – Revista Memoria nr. 2, pp. 26-33)

 

salamov

 

Afirmaţia că Varlam Şalamov se situează imediat după Aleksandr Soljeniţîn „prin arta de a scrie despre Arhipelagul Gulag” nu-i doar superficială ci şi profund falsă. Întâi de toate, pentru că Arhipelagul (lanţ de „insule” ale exterminării situate în Nordul îngheţat al Siberiei dar şi pe alte meridiane ale Uniunii Sovietice) este o metaforă care-i aparţine în exclusivitate lui Soljeniţîn. Apoi, trebuie să observăm că, în ceea ce-l priveşte pe cel încununat cu Premiul Nobel, nu doar marea conştiinţă morală ci şi încrederea în  forţa de expresie a literaturii, la urma urmelor, vocaţia sa, l-au „îndemnat” să ridice vălul de pe grozăviile lagărelor staliniste de exterminare, în timp ce la Şalamov se întâmplă tocmai invers, literatura, în înţelesul ei de ficţiune, refuzând să se implice, cu toate forţele, în inegalabila sa depoziţie, în marele roman memorialistic intitulat Povestiri din Kolîma. Ceva mai aproape de adevăr, fără să-l cuprindă decât parţial, ar fi afirmaţia că Şalamov a fost „obsedat de artisticitatea povestirilor sale”, optând pentru calea „primei inspiraţii” (Cristian Teodorescu), dacă o atare opinie n-ar induce ideea unei epuizări estetice,  idee contrazisă fără drept de apel de forţa neobişnuită care străbate cele 1100 de pagini ale cărţii. Faptul că „îşi ţine în frâu latura artistică” (The New York Review of Books) nu însemnă că a respins vreodată arta literară, în perioada îndelungului calvar de la Kolîma, de pildă, scriind zeci şi sute de poezii, chiar unele din textele incluse înPovestiri… fiind veritabile poeme în proză.

În ceea ce priveşte receptivitatea, ca document, a operei celor doi, vom fi dezamăgiţi să aflăm că Ludmila Uliţkaia, o scriitoare de mare succes în Rusia şi în lume, într-o scrisoare deschisă adresată magnatului Hodorkovski, în loc să adâncească semnificaţia tulburătorului lor mesaj, o schematizează, reducând-o la antinomii aproape nesemnificative: „Există două puncte de vedere privind experienţa de închisoare: Soljeniţîn susţine că te întăreşte şi că este foarte valoroasă, în timp ce un alt deţinut, mai puţin norocos, Varlam Şalamov, este de părere că nu aduce nici un beneficiu vieţii umane şi că nu are nici o relevanţă în afara închisorii”.

Să revenim însă la chestiuni legate de ceea ce, într-adevăr, îi uneşte şi-i desparte pe cei doi, aproape în egală măsură. Desigur, dacă admitem că literatura-i ficţiune, prin definiţie şi tradiţie, atunci n-are prea mare importanţă dacă aşa-zisul proces de reflectare a realităţii e direct sau mediat. Mai concret, dacă am admite că orice eveniment de largă reverberaţie sau doar cu adâncă semnificaţie ar presupune, în evocare, exclusiv experienţa personală, am anula, dintr-un condei, mare parte din marea literatură a lumii.

Dar nedumeririle legate de destinul literar, de „artisticitatea” scrierilor lui Şalamov nu s-au iscat chiar din nimic. Ele sunt alimentate şi, într-o oarecare măsură, chiar clarificate, de poziţia teoretică a autorului, explicită în textul care gardeazăPovestiri din Kolîma, în ediţia lor inaugurală, ca şi în unele scrisori din corespondenţa purtată cu Soljeniţîn în perioada 1962-1966. Ceea ce nu conteneşte Şalamov să afirme este că Gulagul (Kolîma, în ceea ce-l priveşte) nu reprezintă doar destine individuale adânc mutilate, ci destinul tragic al unui popor, o adâncă fractură a istoriei.

Eseul Despre proză, care deschide seria Povestirilor…, este scris în 1965. Începe abrupt, insurecţional: „Cea mai bună proză contemporană îi aparţine lui Faulkner. Dar Faulkner înseamnă romanul fragmentar, exploziv, şi doar furia de scriitor îl ajută să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să construiască până la capăt o lume din frânturi”. După care decide: „Romanul a murit. Şi nici o forţă din lume nu va învia această formă literară.  Oamenilor care au trecut prin revoluţii, războaie şi lagăre de concentrare nu le arde de romane. Voinţa auctorială, îndreptată spre descrierea unei vieţi inventate, spre coliziunile şi conflictele artificiale (în artă, lipsa de experienţă personală a scriitorului nu poate fi ascunsă) irită cititorul şi acesta lasă deoparte romanul dolofan”. Să reţinem deci o primă judecată a silogismului său: lumea refuză romanul dolofan. Din ce pricină, ne putem întreba, oare doar din lipsă de timp, adică numai pentru că ar fi dolofan? Nu, bineînţeles, ci pentru că „încrederea în beletristică s-a zdruncinat”. Nedumerirea poate continua: când, unde, în ce segment de populaţie cultă şi din ce pricină s-a produs această fractură? Va încerca să răspundă la aceste întrebări, dar, cum vom vedea, cu unele inconsecvenţe…

Totuşi ideea nu-i chiar nouă, atât înainte de 1965 cât şi după, mulţi scriitori şi exegeţi, dar şi ideologi, cântând prohodul artei, literaturii şi, implicit, al romanului. N-are rost să intrăm în amănunte, reţinând doar faptul că, de fiecare dată, pe ruinele defunctelor modalităţi/opere, apăreau noi construcţii care reclamau dreptul la perenitate, deşi, de cele mai multe ori, unele rămâneau în aria experimentului. Aşa se întâmplă, chiar în perioada în care Şalamov îşi formulează opiniile, cu noul roman francez, experiment literar lansat pe fundalul unei polemici alerte iscate mai ales de Roland Barthes. Dar cel care-i dă efectiv viaţă, urmat şi de alţii, este Alain Robbe-Grillet. Teoretizând şi el, afirmă că ideea romanului trebuie să fie „secretată de scriitură”; e nevoie de un nou realism, injectat de existenţialism şi fenomenologie. Pentru Şalamov, în eventualitatea că ar fi fost la curent cu respectivele dezbateri, acestea n-ar fi decât vorbe goale. Dar, ca şi francezii, el vrea să pună umărul la distrugerea unui mit printr-o nouă abordare a scriiturii, adecvată realităţii reflectate şi noilor aşteptări ale cititorilor.

Silogismul lui Şalamov este stufos, deşi ca sferă de cuprindere mai restrictiv, referindu-se mai ales la roman: „Sub ochii noştri se schimbă întreaga ordine a aşteptărilor faţă de opera literară, aşteptări pe care o formă literară, precum romanul, nu le poate îndeplini”. Dacă una dintre limitele romanului contemporan este Faulkner, în spaţiul rusesc aceasta este reprezentată de Pasternak: „Doctor Jivago înseamnă prăbuşirea romanului clasic, a preceptelor scriitoriceşti ale lui Tolstoi. Doctor Jivago a fost scris conform reţetelor artistice tolstoiene, dar a rezultat un roman monolog, fără caractere şi alte atribute ale romanului secolului al XIX-lea. În Doctor Jivago filosofia morală a lui Tolstoi iese învingătoare, dar metoda acestuia suferă o înfrângere”. Interesant, extrem de interesant, dar Şalamov nu insistă prea mult, grăbindu-se să-şi pledeze cauza: „Încrederea în literatura memorialistică este nemărginită […] Cititorul de azi discută doar cu documentul şi se lasă convins doar de document. Cititorul de azi are şi forţe şi cunoştinţe şi experienţă personală… Are şi încredere în această formă literară. Cititorul nu se simte înşelat ca la lectura unui roman” (trad. Ana-Maria Brezuleanu). În acelaşi context, afirmă „importanţa extraordinară a păstrării primei variante”, decizând apodictic: „Corectura este inadmisibilă”. Dar chiar simbolistica din Îmblânzitorul de şerpi (1954 ), de pildă, vine în contradicţie cu respectiva teorie. În acea povestire, Andrei Feodorovici Platonov, fost scenarist de film, supravieţuieşte în una din cele mai cumplite mine, Djanhara, ocrotit de tâlhari şi criminali, cărora le povesteşte romane: „Eram singurul… ştiutor de carte. Serile le povesteam tot felul de istorii, le stampam romanţuri, […] le povesteam Dumas, Conan Doyle, Wells. În schimb, ei mă hrăneau, mă îmbrăcau, iar eu munceam puţin”. Precizarea lui Şalamov că n-ar fi „povestit niciodată romanţuri pentru o supă” e cel puţin rigidă, ducându-ne cu gândul că ar fi fost în beneficiul artei sale literare renunţarea la „prima variantă”.

Cum se va vedea, cel vizat în teoretizările lui Şalamov este şi Soljeniţîn, chiar când nu-i neapărat nominalizat. Acesta scrisese, în 1959, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, carte publicată în 1962, în care evocă universul concentraţionar stalinist. Dar, paradoxal, scrierea lui Soljeniţîn nu-i nici măcar roman, ci povestire, nuvelă. (De fapt, un roman mai scurt.) Aşa cum afirmam, Şalamov respinge simbolistica, semnificaţia destinului individual, dar mai ales literaturizarea, ficţionalizarea. Desigur, lui Soljeniţîn nu-i poate nega nici „experienţa personală” (deţinut, între 1945 şi 1953, în lagăre de reeducare şi deportat apoi într-un aul din Kazahstan), nici „dreptul de a scrie”, „de a judeca”; îi reproşează, în schimb, folosirea canoanelor curente ale literaturii pentru exprimarea unor realităţi sufleteşti şi morale de o inexprimabilă dimensiune şi profunzime…

Reproduc un fragment dintr-o scrisoare trimisă lui Soljeniţîn chiar în această perioadă: „Nu împărtăşesc opinia Dumneavoastră despre permanenţa formei romaneşti. Romanul a murit. Acesta este de fapt motivul pentru care scriitorii se încăpăţânează să se justifice, afirmând că tot ce au aşternut pe hârtie este autentic, că până şi numele de familie sunt păstrate. Cititorul care a trăit experienţa de la Hiroshima, a camerelor de gazare de la Auschwitz, a lagărelor de concentrare sau care a luptat în război nu va vedea în ficţiune decât o ofensă. Pentru proza de astăzi şi de mâine importantă este depăşirea limitelor şi a formelor literare. Nu este vorba doar de descrierea unor fenomene noi, ci şi de crearea unor procedee narative noi. O proză în care să nu mai încapă nici descrieri, nici portrete, nici caractere, nici acţiune. Aceasta este proza potrivită momentului actual”.

Dar, după cum mă voi strădui să arăt, în Povestiri… există, din fericire, şi descrieri, şi portrete, şi caractere, şi acţiune, copleşitor de multă acţiune…

Să ne întoarcem însă la originea accidentului biografic care marchează destinul lui Şalamov. Ca să fie condamnat, ar fi fost probabil suficient să fie invocată participarea sa la o demonstraţie a opoziţiei, în octombrie 1927, în care se auziseră voci care-l contestau pe Stalin. În Povestiri… îşi aminteşte de un adolescent ţăran, fiul unei văduve, care ajunsese la Kolîma condamnat „pentru tăiere ilegală de vite, de fapt, pentru înjunghierea singurei oi pe care o aveau”, ca şi de un fost student în telecomunicaţii de la Moscova, a cărui corespondenţă intimă cu iubita sa despre un incident fără nici o conotaţie politică îi aduce acuzaţia de propagandă contrarevoluţionară, apoi condamnarea la zece ani de lagăr. Vina lui Şalamov, condamnat, în februarie 1929, este mult mai mare: difuzarea Testamentului lui Lenin.

Ce e cu acest Testament? El reprezintă un document autentic dictat de Lenin soţiei sale, Krupskaia, la sfârşitul anului 1922 şi începutul lui 1923, pe când se afla, grav bolnav, izolat într-o locuinţă de lângă Moscova. Urma să fie citit la congresul bolşevicilor din aprilie. Dar Lenin este atins de un atac de hemiplegie, iar în ianuarie 1924 moare. Testamentul… nu e citit la nici o reuniune colectivă a comuniştilor de la Moscova, dar circulă în interiorul restrânsei conduceri, stârnind cumplite patimi. Deşi este criticată întreaga orientare a conducerii, triumviratul la putere (Stalin, Zinoviev, Kamenev), ca şi opozantul lor, Troţki, Stalin cade cel mai rău, despre el Lenin exprimându-se fără menajamente: „Este prea grosolan şi acest defect, altfel destul de tolerabil printre noi, comuniştii, devine intolerabil pentru un secretar general. De aceea, eu sugerez tovarăşilor să se gândească la îndepărtarea lui Stalin din acest post şi la numirea unui alt om în locul lui, care să se deosebească din toatepunctele de vedere (s.n.) de tovarăşul Stalin”. Deşi documentul este publicat integral în New York Times, la începutul anului 1926, Stalin aranjează de asemenea manieră lucrurile încât să pară o invenţie a lui Troţki, iar evocarea sau difuzarea lui să fie considerată atitudine contrarevoluţionară, antistatală. Învinuit pentru asemenea atitudine, Şalamov este condamnat la trei ani de lagăr şi trimis să muncească la construcţia unui combinat chimic în Uralul de Nord. Eliberat în 1931, se întoarce la Moscova şi lucrează ca redactor la câteva reviste sindicale. În 1936, publică prima sa nuvelă (Cele trei morţi ale doctoruluiAustino), dar în 1937 este arestat din nou şi condamnat la cinci ani de muncă grea în lagăre de reeducare, pentru activitate contrarevoluţionară. Va lucra la exploatări forestiere în taiga şi în cele mai cumplite mine de aur şi de cărbune, iar în urma unui denunţ al colegilor va fi condamnat la încă zece ani pentru „propagandă antisovietică”. În cei şaptesprezece ani de lagăr, cărora li se adaugă alţi doi în care lucrează ca felcer la câteva spitale din aceeaşi zonă încremenită sub zăpezi, va trece prin toate cercurile iadului terestru, fără ca „asemănarea dintre viaţă şi moarte” să-l mai poată tulbura. (Datele biografice au fost selectate din tabelul cronologic care încheie cel de-al doilea volum al Povestirilor din Kolîma, Polirom, 2015.)

E greu de presupus că, la data deportării, Şalamov nu avea o viziune asupra rolului literaturii în societate. Era un poet încă neafirmat. Dar, la ieşire, după aproape două decenii, este decis să pledeze pentru „proza încărcată de suferinţă ca un document”. Trebuia să scoată la lumină acea perioadă, numită detenţie, ce pare „o gaură neagră, un vid, un abis fără fund, de unde memoria extrage greu şi în silă evenimentele neplăcute”; trebuia să traducă în limba oamenilor liberi experienţa trăită de fiinţe scheletice, lihnite de foame şi obligate să muncească la minus 50 de grade Celsius, „când îngheaţă scuipatul în aer şi sufletul în trupul amorţit”; trebuia să ne spună nouă, tuturor, că lagărul „înseamnă decădere morală pentru toţi – pentru şefi şi pentru deţinuţi, pentru soldaţii din escortă şi pentru spectatori, pentru trecători şi cititorii de beletristică”. Deţinutul Varlam Şalamov a supravieţuit pentru ca scriitorul Varlam Şalamov să poată povesti. Cei şaptesprezece ani de lagăr sunt fragmentaţi într-o operă unică prin îndărătnicia cu care elimină orice cuvânt de prisos, păstrând şi aşternând pe hârtie doar cuvântul potrivit „nu pentru a descrie, ci pentru a răspunde”. Aproape fiecare povestire se deschide cu o scenă din lagăr. Fără preambul şi fără explicaţii, cititorul este împins într-un univers în care viaţa se strecoară cu greu pe lângă moarte. Anumite teme sunt reluate şi transformate. Un joc abil cu cronologia dinamizează ansamblul. Corespondenţele, repetiţiile, circulaţia aceloraşi motive între perioade diferite creează un sistem muzical subteran ale cărui reguli doar scriitorul însuşi le stăpâneşte. În insistenţa cu care susţine că în Povestiri din Kolîma nu există nici un rând, nici o frază care să fie „literatură” se întrezăresc atât grija de a-şi apăra propria amprentă stilistică („taina talentului”), cât şi interesul nedisimulat faţă de ecoul pe care scrierile lui îl vor stârni în literatură.

Aminteam că nu reuşeşte să fie întotdeauna consecvent, în ceea ce scrie, cu propriile „teze” teoretice. Sherry Brandy (1958), de pildă, este o povestire de pură imaginaţie, în care îşi închipuie ce va fi simţit şi gândit poetul Osip Mandelştam în clipele dinaintea morţii, într-o adâncitură a priciului, îngrijorat să nu i se fure pâinea pe care o va înfuleca pe lumea cealaltă. Trebuie să observăm că aici, ca şi în alte câteva „povestiri”, arta evocării este excepţională şi întrucât transcende „documentul”. „Poetul murea atât de lent, încât el însuşi nu-şi mai dădea seama că moare… Întreaga viaţă se grăbise spre un loc sau altul. Era minunat că acum nu mai trebuia să se grăbească, se putea gândi în voie […] Viaţa intra în el şi ieşea, iar el murea. Dar viaţa apărea din nou, ochii se deschideau, apăreau gânduri. Numai dorinţele nu apăreau… Dar dacă lui, precum se vede, nu-i era dat să fie nemuritor în formă umană, ca entitate fizică, îşi merita totuşi nemurirea creatoare… Nu trăia pentru versuri, ci prin versuri” (trad. Ana-Maria Brezuleanu). Încet, încet, povestirea alunecă dinspre moartea poetului spre nemurirea poeziei, spre acea îndeletnicire spirituală care, nu o dată, îl salvase şi pe Şalamov de la dispariţie.

Din aceeaşi categorie face parte şi Crucea (1959). Preotul orbise după moartea eroică a fiului său pe front. În această stare este evacuat din locuinţa sa, în care urmau să se instaleze un procuror şi-un muncitor. În bojdeuca în care fusese alungat, împreună cu nevasta, preotul îşi găsise totuşi rostul îngrijind trei capre. În fiecare zi, parcurgea pe o scândură îngustă drumul până la staul, pentru a curăţa după ele, a le hrăni şi mulge. „Munca aceasta disperată şi inutilă era măsura afirmării lui în viaţă”. Inutilă, întrucât hrana caprelor costa mai mult decât încasau pe laptele vândut… În restul timpului, asculta poveştile nevestei, o punea să-i citească şi dormea. Dormea mult, pentru că, în somn, vedea… Vedea, probabil, cauzele pentru care fusese abandonat de fiul cel mare: „Se lepădase de tatăl său încă în anii ’20. Pe atunci era la modă să te lepezi de părinţi; nu puţini scriitori, celebri mai târziu, şi-au început cariera literară cu asemenea declaraţii. Fiul cel mare nu era nici poet, nici ticălos, pur şi simplu era temător în faţa vieţii, iar când la serviciu au început să-l hărţuiască cu discuţii despre originea socială, a dat o declaraţie la ziar în acest sens. Declaraţia nu i-a folosit la nimic şi el a purtat semnul lui Cain până la moarte” (trad. Ana-Maria Brezuleanu). Mezinul fusese arestat, iar fiicele plecaseră să-şi găsească un rost. O bună parte din timp preotul se ruga cu ardoare. Când nu mai avură ce mânca, îi ceru nevestei să-i aducă crucea de aur ascunsă într-un sipet. O făcu bucăţi cu toporul, până deveni doar un metal care putea fi vândut.

Pentru fiul de preot Şalamov, conotaţiile Crucii erau oare autobiografice?

În ordinea de idei a „artisticităţii”, putem afirma că, în literatura rusă, rar este glorificată cu atâta patos solidaritatea naturii cu suferinţele omului ca în Renaşterea zadei (1966), poem în proză, care dă şi titlul unui vast ciclu al Povestirilor… scris în perioada 1966-1967: „Zada a deviat dimensiunile timpului, a făcut de ruşine memoria umană, a amintit lucruri de neuitat. Zada, cea care a văzut moartea Nataliei Dolgorukaia şi milioanele de cadavre – nemuritoare în îngheţul veşnic din Kolîma –, care a văzut moartea poetului rus (Mandelştam – n. n.), creşte undeva în Nord, ca să afirme şi să strige că nu s-a schimbat nimic în Rusia: nici soarta, nici răutatea oamenilor, nici indiferenţa […] Zada e un copac foarte grav. E copacul cunoaşterii binelui şi răului – nu e nici măr, nici mesteacăn! –, copacul care se afla în grădina raiului până la izgonirea lui Adam şi a Evei […] Zada e copacul Kolîmei, copacul lagărelor de concentrare” (trad. Alexandra Fenoghen).

Unele din evenimentele lagărelor întreceau orice închipuire. Aici avea dreptate Şalamov, literatura-document, memorialistică, părea să aibă mai mare forţă decât cea ficţională. „Evadaţilor prinşi în Kolîma li se tăiau mâinile, ca să nu se mai încurce cu cadavrul. Mâinile tăiate pot fi luate în servietă, în geanta de teren, pentru că la Kolîma omul, slobozel sau evadat, are un singur buletin: amprentele degetelor” (Mănuşa – trad. Alexandra Fenoghen). Asta se întâmpla după ce evadaţii erau împuşcaţi. Dar erau şi altfel de situaţii: „Fără să se ostenească să ducă deţinutul la Arkagala, tânărul locotenent Postnicov i-a tăiat cu toporul ambele mâini, le-a pus în servietă şi a dus raportul despre capturarea evadatului. Dar fugarul s-a ridicat şi-a venit noaptea la noi în baracă, palid, pierduse mult sânge, nu putea vorbi, doar îşi întindea braţele. Brigadierul nostru s-a dus după escortă şi l-a dus pe evadat în taiga. Nu ştiu dacă l-au predat viu la Arkagala sau pur şi simplu l-au dus în tufişuri şi l-au ucis de-a binelea – aceasta ar fi fost soluţia cea mai simplă şi pentru evadat, şi pentru escortă, şi pentru locotenentul Postnikov” (Galina Pavlovna Zîbalova – trad. Alexandra Fenoghen). Dar, oricât de mare ar fi forţa literaturii memorialistice, aceasta nu transcende talentul şi intenţionalitatea artistică…

În anul 1959 scrie ciclul Schiţe despre lumea crimei, în bună măsură deosebite de cele anterioare prin atmosferă şi tipologie. Începe cu textul Despre o greşeală a literaturii, în care le reproşează lui Victor Hugo, Dostoievski, Gorki, dar şi altor scriitori străini şi ruşi mai mult sau mai puţin notorii, că au descris respectiva lume într-o manieră romantică, edulcorată, „cu simpatie, ba uneori chiar cu slugărnicie, lăsându-se ademeniţi de strălucirea ei ieftină”. Povestirea Sânge de borfaş sună ca o sentinţă: lumea blatarilor

(termen prin care traducătorii desemnează categoria cea mai periculoasă de deţinuţi de drept comun: criminali, escroci, hoţi cu state vechi) este un univers aparte al oamenilor care au încetat să fie oameni, ticăloşia lor e fără margini. „Să ucizi pe cineva, să-i tai burta, să-i scoţi intestinele şi cu aceste intestine să sugrumi altă victimă – asta înseamnă să fii hoţ, iar asemenea cazuri au existat. Nu puţini brigadieri au fost asasinaţi în lagăr, dar să tai gâtul unui om viu cu un ferăstrău cu două mânere… Numai creierul unui blatar, nicidecum creierul unui om, e capabil de o inventivitate atât de macabră. Nu e spectacol mai bun pentru un blatar decât moartea unei fiinţe vii” (trad. Magda Achim). Exasperat de obstinaţia autorităţilor de a-i reeduca pe borfaşi, scriitorul decide: „Cartagina trebuie distrusă. Lumea blatarilor trebuie lichidată”. Pe lângă atitudinea civică, înverşunarea lui Şalamov împotriva blatarilor are şi o  explicaţie pe care, bineînţeles, n-o ascunde. E vorba de statutul pe care autorităţile îl rezervă acestei categorii de deţinuţi, încurajaţi să contribuie direct la distrugerea fizică şi morală a „duşmanilor poporului”, mergându-se până acolo încât blatarii, fiinţe în care „nu există nimic omenesc”, să fie consideraţi „prieteni ai poporului”. Vânătoarea de „troţkişti”, la un moment dat termen generic pentru o bună parte a deţinuţilor politici, în care, prin sentinţă, se încadrează şi Şalamov, devine un sport odios în lagărele de muncă.

Dar nici foamea care chinuia neîncetat trupul şi teroriza mintea, nici nesfârşitele ierni, uneori cu minus şaizeci de grade, şi scurtele veri cu arşiţe de plus patruzeci, nici condiţiile inumane de muncă, nici bătăile şi înjurăturile şefilor de tot felul, nici perspectiva unor noi condamnări peste cele iniţiale, nici lipsa oricăror veşti despre soarta familiei sau dezicerea copiilor de părinţii care, prin decizia autorităţilor, deveniseră „duşmani ai poporului”, nici chiar moartea care pândea la fiecare colţ nu-i putea înfrânge chiar pe toţi cei condamnaţi să trăiască în lagăr. Prăbuşirea, dezumanizarea venea când omul îşi pierdea respectul de sine. Din această capcană nemiloasă nu mai era nici o scăpare. Urmau sinuciderile, compromisurile cele mai abjecte…Calvarul continua, în alte forme, dar uneori cu aceeaşi intensitate a trăirilor, chiar şi după eliberare. După ieşirea pe porţile lagărelor, deţinuţii nu puteau fi siguri că o să ajungă acasă, dacă, după zece, cincisprezece, douăzeci de ani, mai rămăsese ceva din locul de unde plecaseră sau din familia pe care o lăsaseră acolo. Şalamov are pagini cumplite, descrie scene de canibalism pe vapoarele supraîncărcate cu „oameni liberi”, dar aduşi de foame într-o stare animalică. Deţinuţii de drept comun, criminalii, hoţii au instincte sigure de organizare, se adună în haită, omorând-i sistematic pe „fraieri”, mâncându-i pur şi simplu. Cei care totuşi ajungeau la destinaţie se izbeau de indiferenţa extremă. Explicaţia era simplă: „Prin închisori trecea atâta lume, încât era puţin probabil ca în ţară să existe măcar o singură familie ale cărei rude sau prieteni să nu fi fost supuşi persecuţiilor şi represaliilor. După sabotori a venit rândul culacilor; după culaci, al troţkiştilor; după troţkişti, al celor cu nume german. Puţin a lipsit să nu fie declarată o cruciadă împotriva evreilor” (Procurorul verde – trad. Ana-Maria Brezuleanu). Singurii primiţi cu simpatie erau hoţii, violatorii, criminalii, un nou prilej pentru Şalamov de a învinovăţi literatura că răspândeşte otrava compasiunii faţă de aceşti oameni.

E lesne de înţeles că un om care a trăit asemenea grozăvii nu poate accepta cu uşurinţă ceea ce el crede a fi o edulcorare a cruzimilor din lagăr. De aici şi reproşurile pe care i le face lui Soljeniţîn în prima scrisoare, trimisă în 1962, imediat după apariţia cărţii O zi din viaţa lui Ivan Denisovici:  „În lagărul Dumneavoastră nu sunt blatari! În lagărul Dumneavoastră nu sunt păduchi! Paza nu răspunde de îndeplinirea planului, nu loveşte cu patul armei! Mahorca este măsurată cu paharul! Nu-i târăsc pe deţinuţi la anchetator. După orele de muncă nu-i trimit la cinci kilometri depărtare după lemne. Nu-i bat. Pâinea e lăsată în saltea. În salteaua care-i burduşită cu pâine! Până şi perne sunt! Oamenii  muncesc la căldură! Pâinea e lăsată acasă! Deţinuţii mănâncă cu lingura! Unde e lagărul acesta minunat? Măcar un anişor să fi stat acolo în vremea mea! Se vede dintr-odată că mâinile lui Suhov (personajul central din romanul lui Soljeniţîn – n. n.) nu sunt îngheţate, când îşi vâră degetele în apa rece. Au trecut douăzeci de ani şi eu nu-mi pot băga mâinile în apă foarte rece” (traducerea scrisorii, încă nepublicată în româneşte, ne-a fost pusă la dispoziţie de Ana-Maria Brezuleanu).

Remarcam talentul de portretist al lui Şalamov. Acesta se vădeşte în multe din povestiri… În Cursurile (1960), de pildă, e o galerie de zeci şi zeci de portrete ale celor care aspiră să devină felceri şi-ale doctorilor care-i instruiesc. Unele sunt abia schiţate,  altele sunt de-o mare complexitate. Toate însă vădesc talentul excepţional al autorului de a pătrunde în profunzimile firii umane, chiar dacă în lagăr aproape întreaga energie fizică şi spirituală a omului se concentrează în direcţia supravieţuirii. Uneori doar de pe o zi pe alta… Naratorul observă că lagărul adânceşte şi accelerează „descompunerea sufletească”, fără să activeze umanitatea. Aşa-zisa „cinste a minţii” rar este însoţită şi de deprinderi cinstite. Cei structural buni, dar slabi, erau sinucigaşii. Şi nu puţini… „Nu o dată am observat că detenţia, mai ales cea din Nord, părea să conserve oamenii: evoluţia lor spirituală, facultăţile mentale încremeneau la nivelul momentului în care fuseseră arestaţi. Această anabioză se prelungea până la eliberare. Omul care stătea douăzeci de ani în închisoare sau în lagăr nu căpăta experienţa acumulată într-o viaţă normală. Elevul rămânea elev, înţeleptul rămânea înţelept, nu devenea mai înţelept”. După cum observă şi-n alte împrejurări, „o singură categorie de oameni îşi mai păstra simţul uman – credincioşii; în lagăr n-am văzut oameni mai demni decât credincioşii; decăderea morală invada sufletele tuturor şi numai credincioşii rezistau” (trad. Ana-Maria Brezuleanu).

Fiu de preot, Varlam Şalamov se fereşte să vorbească despre relaţia sa cu Divinitatea.  Dacă o asemenea relaţie a existat, ea pare să fi fost ori prea intimă ori prea îndepărtată. În povestirea Mănuşa mărturiseşte că lagărul i-a schimbat concepţia despre viaţă ca binefacere, ca fericire: „Principiul secolului meu, al existenţei mele personale, al întregii mele vieţi, concluzia experienţei mele personale, regula învăţată din această experienţă poate fi exprimată în câteva cuvinte. În primul rând să întorci palmele primite şi abia după aceea mila. Să ţii minte tot răul înaintea binelui. Să ţii minte tot binele o sută de ani, iar tot răul – două sute. Prin aceste învăţături mă deosebesc de toţi umaniştii ruşi din secolele XIX-XX” (trad. Alexandra Fenoghen). Deşi aceste cuvinte cad ca o sabie la sfârşitul povestirii, cititorul ştie deja că sub pielea jupuită a deţinutului bolnav de pelagră, pielea pe care o azvârlise în zăpadă ca pe-o mănuşă, a crescut o altă piele, „roz şi subţire” ca o invitaţie timidă la întoarcere pe drumul vieţii, la acceptarea minunii cuibărite „în focul pielii celei noi, în flacăra sfeşnicului cu zece braţe al mâinilor degerate”. Semn că degetele scriitorului ard de nerăbdare să ţină condeiul şi să scoată la lumină mărturia îngropată în gheţurile veşnice ale Kolîmei. Începe să lucreze la ciclul Povestiri din Kolîma  în 1954; continuă cu ciclurile Malul stâng şi Un maestru al lopeţii (1964-1965), Renaşterea zadei (1966-1967), Mănuşa sau PK-2 (1973-1974). De publicat nu publică însă decât câteva volume de versuri: Amnarul (1961),  Foşnet de frunze (1964), Drumul şi destinul (1967), Nori de Moscova (1972),Punctul de fierbere (1977). Se pare că nici măcar nu încearcă să-şi publice scrierile în proză, iar când află că Povestiri din Kolîma a apărut la o editură din Occident, protestează împotriva publicării ilegale. Prudenţă sau onestitate? Să ne amintim că, în anii `60 -`70, aşa-zisa metodă de creaţie a realismului socialist nu fusese abolită şi nici nu va fi multă vreme de-atunci încolo. Chiar dacă culturnicii comunişti slăbiseră puţin strânsoarea, iar unele dintre limitele proletcultismului, proclamat încă în 1933, fuseseră vizibil lărgite, încă mai existau serioase constrângeri atât în ceea ce priveşte stilul operelor literare cât, mai ales, conţinutul acestora. Literatura era considerată o armă ideologică de educare comunistă, iar în centrul creaţiei trebuia să se situeze omul de tip nou, eroul pozitiv. Ca atare, nici cenzura nu tolera orice. În plus, mai exista şi autocenzura, indusă de ceea ce se întâmplase cu aproape două mii de scriitori ucişi în lagărele de exterminare stalinistă. Această funestă amintire accentua prudenţa, menţinând încă o frică difuză faţă de aparatul represiv. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că Şalamov a supravieţuit lagărului şi datorită verticalităţii sale morale. Iată ce îi spune lui Soljeniţîn în scrisoarea mai sus amintită: „Lucrul cel mai rău în lagăr este să porunceşti celorlalţi să muncească. De aceea brigadierul este cea mai sinistră persoană în lagăr. Mi-au propus de multe ori să fiu brigadier. Dar am hotărât că, decât să fiu brigadier, mai bine mor”. Cum să-i îndemne pe nişte oameni mai mult morţi decât vii să se lase exterminaţi în numele principiului de o monstruoasă ironie – „munca este o chestiune de onoare şi glorie, de curaj şi eroism”? De ce să sprijine o economie gigantică bazată pe sclavie, experiment sută la sută sovietic pe care îl dezaproba cu toată fiinţa sa? Ştia că ideile şi mărturiile lui vor fi respinse şi nu era dispus să facă nici un compromis pentru a fi publicat. Cuvintele trebuie să rămână aşa cum au fost scrise „cu propriul său sânge”, „viaţa vie” trebuie să curgă, netulburată, în matca ei. Scriitorul va rămâne credincios sie însuşi până la sfârşit: nu vastampa poveşti, nu va romanţa „marea dramă a vieţii”.

Şi totuşi, dovada că romanul n-a murit, va fi, pentru Şalamov, chiar cartea lui Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, despre al cărei ecou va afla, ceva mai târziu, poate în 1970, când aceasta va fi încununată cu Premiul Nobel pentru literatură. În Uniunea Sovietică circulase în samizdat… Dezgheţul hruşciovist nu durase decât opt ani, între 1956 şi 1964. În această perioadă, Soljeniţîn nu publicase decât O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în 1965 fiindu-i confiscat manuscrisul Primului cerc, care va apărea totuşi, trei ani mai târziu, în Occident, împreună cu Pavilionul canceroşilor. Tot în samizdat vor circula şiPovestirile… lui Şalamov, scrise între 1953 şi 1973, abia în 1978 acestea văzând lumina tiparului, la Londra, în traducere, şi în 1980, la Paris, în ruseşte… La acea dată, Soljeniţîn era stabilit în Statele Unite, expulzat din Uniunea Sovietică încă din 1974. Şalamov n-a avut acest noroc. Sau mai degrabă nici nu l-a dorit. Măcinat de boală şi cu mintea zdruncinată (se spune că în ultimele zile de viaţă îşi ascundea sub pernă mâncarea primită la spital, aşa cum făcuse în cei şaptesprezece ani de lagăr), în ianuarie 1982 se stingea într-un spital psihiatric. Avea 74 de ani.

http://www.estica.eu/article/cartile-estului-trai-pentru-marturisi/

Raphael - Scoala de filosofie

 

Încă prin anii ’80, Michel Foucault denunţa raportarea exclusivă a artiștilor la obiectele exterioare. „De ce nu și la ceilalţi oameni sau chiar la viaţa însăși?”, se întreba filosoful. Viaţa oricărui individ nu ar putea fi asumată în felul operei de artă? În Hermeneutica subiectului, dar și în alte locuri Foucault argumentează în favoarea unei „estetici a existenţei” caracterizate prin „grija” sau „preocuparea” de sine. Fiecare poate deveni un „muncitor” dedicat întru totul frumuseţii propriei vieţi. Este activată astfel o retorică a autenticităţii și întoarcerii la sine, subsumată ideologiei împlinirii personale și emancipării – dominantă la începutul secolului nostru. O întâlnim explicit tema­tizată, bunăoară, în Sein und Zeit a lui Heidegger. Foucault însă face trimitere la tehnicile ascetice și meditative de la sfârșitul Antichităţii (încurajate mai cu seamă de stoicism), care își propuneau să modeleze în egală măsură corpul și mintea. Aceeași perioadă va inspira titlul unui tom semnat de Pierre Hadot (Philosophie comme manière de vivre, 2002).

Ne‑ar putea oferi filosofia un modus vivendi? Poate inspira un anume fel de a‑ţi organiza viaţa? Care ar fi coordonatele unui mod „filosofic” de a trăi? Iată, pentru ilustrare, un proiect notoriu… Richard Shusterman, unul dintre esteticienii contemporani de mare notorietate, este autorul unor demersuri motivate filosofic ţintind să apropie arta de viaţa reală, până la a deveni coincidente. Expresiile „arta de a trăi” sau „arta ca mod de viaţă” ilustrează tocmai o atare suprapunere. Corpul poate fi și interfaţă în raport cu ceilalţi, dar și instrumentul prin care ne putem redobândi încrederea și stima de sine. Acesta este contextul argumentativ în care esteticianul pragmatist vorbește despre „sine ca operă de artă” (The Self as a Work of Art), schiţând suplimentar liniile unei „estetici somatice”, preocupate de „stilizarea sinelui” prin modelarea propriului trup.

Estetica somatică are ca obiect corpul, așa cum este perceput de fiecare, astfel încât să ofere senzaţii plăcute sau reprezentări frumoase. În cadre generice, ea poate fi descrisă ca un studiu critic și fi­losofic al experienţei, vizând utilizarea trupului drept loc al aprecierii estetice senzoriale și automodelării creative. Recunoscând funcţia estetică a trupului, îi putem valorifica mai bine potenţialul de care dispune. Estetica somatică pragmatistă are un caracter prescriptiv, propunând modele de urmat și metode de îmbunătăţire a „formei” corporale, simultan cu exerciţii de educare a minţii. Unele metodologii („reprezentaţionale”) pun accent exclusiv pe forma externă a trupului, pe „estetizarea” lui de suprafaţă. Aici intră practicile sofisticate de machiaj și întreţi­nere, chirurgia plastică, tehnicile de body­building. Metodologiile „experienţiale”, în schimb, se concentrează prioritar asupra calităţii experienţei interne, încurajând practicile meditative de tip oriental (yoga, de pildă). O a treia posibilitate este oferită de estetica performativă (practică). Aceasta angajează discipline dedicate special puterii (forţei) și sănătăţii corpului (artele marţiale, atletismul, gimnastica, ridicarea greutăţilor). Miza acestor demersuri ar fi experienţa propriului corp perceput din interior în termeni de satisfacţie și frumuseţe.

Multe dintre cursurile lui Richard Shusterman se ţin nu în amfiteatre, ci în săli de sport. Predată în ţinute lejere, de la „înălţimea” saltelei de gimnastică, estetica somatică vizează în fapt omul obișnuit, nesofisticat, preocupat de autocunoaștere și autoîngrijire. Forma fizică și sănătatea, asociate activităţilor mentale creative, sporesc în mod substanţial respectul și preţuirea de sine. În acest sens, am putea considera „sinele drept operă de artă” – una invizibilă și perfectibilă, aflată întotdeauna la purtător. Suntem, altfel spus, propriii noștri artiști, mobilizaţi într‑o imprevizibilă work in progress, întreţinută de o filosofie subtilă, robustă, deosebit de „sănătoasă”.

http://www.revistatimpul.ro/view-article/2289

Jidanii comunisti

 

„Fara doar si poate comunismul este cea mai criminala ideologie politica din istorie, fiind responsabil de moartea a mai mult de 100 de milioane de oameni. Multumita controlului media de catre evrei, aproape toata lumea a auzit si stie despre Holocaust si aproape nimeni nu stie nimic despre Holodomor, genocidul din Ucraina condus de evrei cu aproape un deceniu inainte. Practic toata lumea stie ca Hitler a omorat 6 milioane de evrei, dar nimeni nu stie ca Yagoda a omorat 10 milioane de „non-evrei”. Da este adevarat, unul din comandantii evrei a lui Stalin, Genrikh Yagoda, care dupa cum se vede in poza de mai sus purta acelasi tip de mustata ca si Hitler, a fost cel mai mare criminal in masa din secolul 20 si probabil foarte putini dintre voi ati auzit de el.

Revolutia care a avut loc in rusia, cu toate ca un porcent din rusi au luat parte la ea, nu a fost o „revolutie ruseasca”. Ea a fost condusa de un alienat, non-rus, etnic evreu, care ura Rusia, rusii si tarul pentru presupusul lor anti-semitism. Colegii lor tribali, din toata lumea, au finantat-o, iar trupele lor de soc au executat o preluare brutala a guvernului rus. Dupa obtinerea in totalitate a puterii, ura lor adanca, psihpatica si rasista a devenit manifest in cea mai mare macelarire de oameni din istorie. Orice istoric care a studiat comunismul modern de la ideologiile lui originale pana la deposedarea in masa, infometarea fortata si gulagurile secolului XX, este constient ca, comunistii sunt adevartii „campioni” ai crimelor in masa. Nu exista nicio disputa istorica care sa contrazica faptul ca regimul comunist a omorat mai multi oameni nevinovati decat oricare altul, incluzand chiar si nazismul lui Hitler. Dar spre deosebire de membrii regimului National Socialist, cei mai mari criminali in masa din istorie nu au fost vanati prin toate colturile lumii. Nu au raspuns niciodata in fata unui tribunal pentru crimele lor macabre impotriva umanitatii. Poate ca si mai important, nu au simtit niciodata repulsia populatiei. De ce? Pentru ca acesti autori comunisti au fost protejati de fratii lor tribali, care au o influenta indoctrinata asupra presei si guverenlor. Adevarul despre rolul suprem al evreilor in crearea, executarea si mentinerea comunismului in lume si in Revolutia Rusa, este foarte putin cunoscut. Motivul este simplu: Influenta majora a evreilor asupra presei din Occident prin care se asigura ca aproape nimic nu este spus despre faptul ca ei, sprijiniti de organizatile evreiesti din toata lumea, nu doar au creat comunismul, ci l-au si dus spre realitatea sumbra in care se gaseste astazi. Ei sunt motivul celei mai mari macelariri de oameni din istorie.”

http://secretele–sistemului.blogspot.ro/2014/03/secretul-evreu-din-spatele-comunismului.html#.V7zlhU197De

petre_toba_30753600

 

Teza de doctorat a ministrului de Interne, Petre Tobă, se află în prezent în analiza comisiei de specialitate a CNATDCU, a declarat luni pentru AGERPRES președintele instituției, Viorel Barbu.

„Conform Regulamentului CNATDCU, teza de doctorat se află în momentul de față în analiza Comisiei de lucru a CNATDCU. (…) Această comisie, formată din trei specialiști, analizează suspiciunea de plagiat. Când această comisie termină raportul, el va fi supus aprobării Consiliului general al CNATDCU”, a precizat Barbu.

Dacă se va dovedi că a plagiat, Tobă ar putea fi demis de către premierul Dacian Cioloș.

Haitele de cocalari burtosi si analfabeti din subordinea lui Toba!

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/08/23/sunt-omul-care-a-desconspirat-cei-mai-multi-agenti-sub-acoperire-din-cadrul-ministerului-de-interne-si-securitatii-poporului-sri-din-anul-1949-atunci-cand-s-au-infiinta-nu-au-patit-o-faza-de-genu/

 

Potrivit lui Viorel Barbu, comisia analizează teza de la începutul lunii august și își va prezenta raportul cel mai probabil în primele zile ale lunii septembrie.

„Comisia a început să lucreze pe data de 3 august după știința mea. Ar trebui ca într-o lună de zile, în jur de 3 septembrie, să își prezinte raportul. Este de așteptat la începutul lunii septembrie. În momentul în care există acest raport avizat de secția respectivă, el intră în Consiliul general al CNATDCU. Acest raport propune retragerea sau menținerea titlului de doctor și Consiliul general votează. Noi vrem să se finalizeze cât mai repede pentru că deja sunt multe dosare. Sper să fie în primele zile, în prima jumătate a lunii septembrie să fie gata”, a explicat președintele CNATDCU.

http://www.stiripesurse.ro/s-a-aflat-data-la-care-petre-toba-ar-putea-fi-demis_1148109.html

Turco-Germania

 

La doar câteva zile după ce au solicitat populației să-și pregătească provizii pentru 10 zile, autoritățile germane pregătesc încă o măsură, conform stiripesurse.ro

Guvernul federal german introduce conceptul de serviciu militar obligatoriu într-un document de strategie privind apărarea civilă, la cinci ani după ce a renunţat la acesta, relatează marţi thelocal.de, potrivit Agerpres.

Într-o secţiune a documentului, „sprijinul civil pentru armată” este menţionat ca o opţiune într-o situaţie în care Germania ar trebui să-şi protejeze frontierele externe în cadrul unei misiuni a NATO.

Draftul confidenţial al documentului ar urma să fie adoptat miercuri de guvern şi a fost consultat de DPA, notează portalul de ştiri online.

În secţiunea privitoare la forţele armate, documentul menţionează „livrarea sigură şi rapidă a mesajelor de o importanţă specială pentru armata germană (de exemplu deciziile privind reintroducerea serviciului militar) va fi pusă în practică în conformitate cu prevederile legii privind securitatea telecomunicaţiilor”.

Documentul merge până la discutarea facilităţilor de cazare care vor fi necesare în cazul reintroducerii serviciului

În acest caz „va deveni necesar ca civilii să sprijine armata în organizarea şi îndeplinirea nevoilor de infrastructură”, ceea ce ar însemna că firmele civile vor trebui să ia parte la construirea de cazărmi.

Serviciul militar obligatoriu a fost abolit la 1 iulie 2011, la 55 de ani după ce a fost introdus, pentru că guvernul a evaluat că nu mai există o necesitate militară pentru acesta. Dar obligaţia serviciului militar este încă prevăzută în Constituţie, ceea ce înseamnă că pentru o reintroducere a acestuia este necesară doar o schimbare a legii.

Însă chiar de curând, în luna iunie, ministrul apărării, Ursula von der Leyen, a declarat că în ciuda creşterii tensiunilor în estul Europei şi a conflictului cu gruparea teroristă Stat Islamic ea nu crede că există motive pentru reintroducerea serviciului militar obligatoriu.

Documentul de strategie privind apărarea civilă, primul adoptat de la încheierea Războiului rece, stabileşte modurile în care civilii ar putea fi obligaţi să ajute forţele armate în situaţii speciale.

În ceea ce priveşte telecomunicaţiile, documentul menţionează că, dacă la o firmă din domeniu se produce un atac cibernetic, „vor fi luate măsurile adecvate care ar putea înlocui comunicaţiile electronice”.

Documentul mai menţionează şi că civilii ar urma să-i ajute pe militari în sarcini ca asigurarea combustibilului, să le furnizeze autovehicule dacă au nevoie de acestea şi să se abţină de la folosirea drumurilor pe care au loc transporturi militare.

Într-o altă secţiune a documentului, autorii scriu că, dacă soldaţii nu-şi mai pot satisface nevoile de alimentaţie de pe piaţa liberă, guvernul va interveni pentru a limita accesul la alimentaţie, prin introducerea raţiilor.

Partidul de opoziţie Die Lienke a criticat deja o versiune scursă în media a documentului pe motiv că ar fi alarmist, plecând de la prevederile că civilii ar trebui încurajaţi să facă provizii de alimente pentru zece zile şi de apă pentru cinci zile.

http://www.nasul.tv/masuri-ingrijoratoare-in-germania-dupa-ce-a-cerut-populatiei-sa-si-faca-provizii-guvernul-federal-impune-serviciul-militar-obligatoriu/

 

 

Sute de locuitori ai orașului italian au luat parte la o acțiune de protest, îndemnând restul cetățenilor să semneze o petiție împotriva construirii unei moschei la doar 400 de metri de celebrul turn înclinat din Pisa.

“Trebuie să oprim construirea noilor moschei, trebuie să prevenim tranformarea Italiei într-o suburbie islamică și să evităm să ne pierdem identitatea”, a declarat parlamentarul Daniela Santanche, liderul camoaniei ”Nu moscheii”.

http://www.napocanews.ro/2016/08/italienii-din-pisa-au-protestat-impotriva-construirii-unei-moschei-nu-suntem-suburbie-islamista.html

Statul Islamic

 

Solicitantii de azil dintr-un oras din Germania refuza sa mearga la munca, sustinand ca ei sunt „invitatii doamnei Merkel”.

Potrivit primarului orasului saxon Waldenburg, Bernd Pohlers, solicitantii de azil au refuzat muncile ce le-au fost oferite la sosirea in tara. Consiliul local a cheltuit aproape 700 euro pentru a le asigura oamenilor uniforme, insa au fost uimiti cand au primit refuzul acestora, deoarece sunt “invitatii Angelei Merkel”, scrie Express.

 Solicitantii de azil in Germania nu au dreptul la munca potrivit regulilor imigratiei in cadrul Uniunii Europene, in schimb ei pot presta munci voluntare. Totusi, oficialii din districtul Zwickau au intocmit un plan prin care sa ii incurajeze pe cei fara ocupatie sa se intoarca in campul muncii si sa ii ajute sa fie acceptati in cadrul comunitatii locale. Pentru aceasta ei au creat activitati voluntare care includ o plata nominala de 20 euro pentru 20 de ore de munca.

Insa toti barbatii din randul refugiatilor care initial agreasera implicarea in activitati caritabile au renuntat dupa ce au descoperit ca in Germania este o plata minima de 8,5 euro pe ora. Barbatilor li se oferea si transport gratuit pe langa cazarea si mancarea oferite de catre stat. Primarul Pohlers a declarat ca au aparut scandaluri in randul migrantilor deoarece afirma ca sunt invitatii doamnei Merkel, iar invitatii nu trebuie sa munceasca. Ba chiar mai mult, ei sunt de parere ca exista o plata minima de 8,5 euro in Germania, iar primaria ar trebui sa le plateasca acesti bani.

In ciuda incercarilor de mediere, solicitantii de azil au refuzat sa se intoarca la munca. Intr-o intrunire special convocata cu un interpret, autoritatile le-au explicat din nou regulile. Din pacate nu s-a ajuns la nici o intelegere pentru continuarea proiectului.

Primarul a facut aceste declaratii pentru a sublinia aspectele crizei migratiei din Germania. El a declarat ca este constient de faptul ca declaratiile sale pot fi folosite de catre cei care se opun migratiei in masa.

Dupa ce a depus toate eforturile pentru a strange bani in cadrul comunitatii locale pentru a-i ajuta pe refugiati sa se integreze, Pohlers s-a simtit obligat sa vorbeasca. El a adaugat: “Consider ca este de datoria mea sa va informez cu privire la situatia actuala, chiar daca mi-a fost destul de greu si am fost descurajat din multe parti.”

Primaria orasului Waldenburg a confirmat ca refugiatii in continuare nu lucreaza.

Reactia refugiatilor nu a fost bine primita in cadrul comunitatii care este ingrijorata ca este redusa la tacere cu privire la problema imigratiei.

http://www.aktual24.ro/refugiatii-dintr-un-oras-din-germania-refuza-sa-munceasca-spunand-ca-suntem-invitatii-doamnei-merkel-cat-primesc-daca-stau-degeaba/

Coreea

 

Coreea de Nord condamnă exerciţiile militare comune din sudul peninsulei şi ameninţă cu o lovitură nucleară. Militarii sud-coreeni şi americani au început astăzi exerciţiile anuale care vor dura aproape două săptămâni. La manevre iau parte aproape 25 de mii de militari americani.

Televiziunea de stat de la Phenian a anunţat că unităţile armatei populare sunt gata să facă faţă oricăror provocări venite din sud:

„Cei care instigă la război nuclear să ţină cont că, la cel mai mic semn de agresiune, Coreea de Nord va transforma fieful provocatorilor într-un morman de cenuşă, cu o lovitură nucleară în stil coreean.”

La Seul, preşedintele sud-coreean a prezidat Consiliul Naţional de Securitate şi a vorbit despre semnele de slăbiciune date de regimul Kim Jong-un.

Park Geun-hye, preşedinte Coreea de Sud: „Guvernul şi armata trebuie să fie pregătite pentru posibile provocări ale Nordului care ar putea folosi exerciţiile militare drept scuză. Autorităţile trebuie să fie pregătite să pedepsească provocările”.

Coreea de Nord este una dintre cele mai izolate ţări ale lumii. Consiliul de Securitate al ONU a înăsprit sancţiunile după ce, la începutul anului, regimul de la Phenian a făcut al patrulea test nuclear. Nordul şi Sudul peninsulei sunt practic în continuare în stare de război. Conflictul din 1953 s-a terminat cu un armistiţiu, nu cu un tratat de pace.

http://stiri.tvr.ro/phenianul-ameninta-cu-bomba-nucleara–coreea-de-nord-condamna-exercitiile-militare-din-coreea-de-sud_77675.html

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 656 de alți urmăritori