Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2011

https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/06/03/furtuni-extrem-de-violente-in-ultimele-zile-h-a-a-r-p-in-romania/

Read Full Post »


Așadar, pentru a putea fi ajutor pentru aproapele nostru e nevoie ca mai întâi să ne așezăm conștient în postura în care ne-a așezat Dumnezeu la început. Bărbatul cumva este cel care Îl iubește pe Dumnezeu, răspunde iubirii lui Dumnezeu primind darul Lui, iar femeia este aceea care dă ajutorul, aceea care slujește ca ajutor pe măsură. Și să nu începem povestea aceea că cine e superior și nici să nu ne apucăm să demonstrăm că suntem egali. Egali în ce? La kilograme, la centimetri, la neuroni, la ce? Se zice că noi, femeile, avem creierul mai mic cu jumătate de kilogram decât bărbații și, cu toate acestea, un bărbat, după o conferință la Sibiu, mi-a zis: „Maică, sunt uimit! Cu un creier mult mai mic decât al meu sunteți așa deșteaptă!”. Vă dați seama cum ar fi fost dacă-l aveam mai mare!!! Aici nu e vorba de egalitate, ci de vocație, de misiune, de trimitere. E nevoie să fim conștienți de vocația și de misiunea noastră specifică pentru a ne bucura de darul vieții și de dragostea Dăruitorului.

Să luăm acum cuvântul filantropie. Filantropie înseamnă iubire de om. Și cum numai Dumnezeu este iubire, înțelegem că nu ne putem iubi unul pe altul decât dacă vom primi în dar iubirea Care este Dumnezeu. Iubirea noastră unul către celălalt nu poate fi decât mărturisirea și exercitarea iubirii lui Dumnezeu de la unul către celălalt. Din cauza căderii noi nu ne mai dăm seama de lucrul acesta.

Aproapele! Știm bine și din Sfânta Scriptură și din viața de zi cu zi cine-i aproapele nostru. Iată, acum, colega voastră Mariana este aproapele meu, e chiar lângă mine. Voi sunteți lângă mine. Voi sunteți aproapele meu. Pe voi am poruncă să vă iubesc. Și acum nu e greu pentru că suntem în poziții și roluri care favorizează iubirea. Altfel e greu. Deși noi credem că suntem foarte iubitori, descoperim adesea că nu e chiar așa… Auzim adesea declarații sincere de genul: „Eu iubesc oamenii! Iubesc pe toată lumea!”. Și dacă insiști să afli dacă nu e totuși cineva pe care nu-l iubește persoana respectivă, poți afla că, da, ar fi câteva persoane: o colegă de serviciu, o vecină, mama soacră… dar asta din cauza lor, evident! Încolo, pe toată lumea. De aici aflăm că numai cu aproapele nostru avem probleme în iubire. De ce? Pentru că atunci când cineva e prea aproape îi vedem mai întâi defectele, sau nu-l vedem deloc, sau vedem mai ales ce proiectăm pe el.

Iubirea aproapelui este la început familială. Găsiți asta peste tot. Aproapele era Eva,

aproapele era Adam. Și acum, prima slujire pe care o facem este în cadrul familiei noastre. Acolo ne ajutăm aproapele. Și dacă vrei să te însori cu o fată și vrei să vezi dacă e bună pentru filantropie mergi în vizită și vezi: dacă nu duce gunoiul, dacă n-o ajută pe mama la spălat vasele, dacă nu le pune la loc, să știi că nu va face treabă bună în filantropie și nici o bună asistentă socială nu va fi. Acesta este primul pas pe care îl facem în slujirea aproapelui.

Filantropie creștină! Dar filantropia, în adevăratul sens al cuvântului, nu poate fi decât creștină. Pentru că iubirea lui Dumnezeu a mers până la capăt, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, prin întrupare și a venit până la noi ca să mergem și noi cu iubirea până la capăt și să ne propunem să fim ca Dumnezeu. Să nu fi străbătut atâta cale degeaba.

Acum să ne oprim puțin la expresia „ajutorarea aproapelui între filantropie și datorie socială”. Extrem de interesant! Ce este datoria? Datoria este o regulă, o chemare din afara mea. Eu sunt așezat într-o anumită postură și mi se spune ce sunt dator să fac prin ceea ce sunt, prin ceea ce am fost instituit. Datoria a apărut după ce Eva a mâncat din pomul oprit și Adam a luat fără să se întrebe ce face. Atunci a apărut sămânța a ceea ce numim noi societate. Atunci omenirea nu a mai fost o familie, nu a mai fost un singur trup. Până la venirea Mântuitorului, când Biserica ne-a adunat și suntem iarăși un singur trup în El, n-a mai fost omenirea om. Diversitatea a căzut în adversitate. Atunci iubirea firească a devenit datorie. Și deși iubirea din datorie nu era filantropie, ea a avut rolul ei în devenirea omului și conviețuirea lui în limitele unei anumite bunătăți.

Dar de la Revoluția franceză încoace și aceasta s-a prăbușit pentru că au apărut drepturile. Eu cred că drepturile omului sunt ultima noastră răzvrătire față de Dumnezeu. Drepturile sunt pentru om dreptul de a se rata, de a i se recunoaște ratarea ca un merit compensatoriu al căderii și degradării. Este dreptul de a fi împotriva lui Dumnezeu, de a se rupe de Dumnezeu. Dreptul omului de a-și satisface plăcerile pe care le dorește sau și le imaginează… Acestea sunt drepturile omului. Desigur, noi creștinii, noi oamenii Bisericii, vom sluji acolo unde ne va trimite Sfânta Biserică afirmând și apărând drepturile omului, dar ținând cont de această dimensiune distrugătoare a lor. Niciodată nu vom fi sătui dacă ne cerem drepturile. Pentru că tot timpul vom găsi că mai avem un drept, mai avem nevoie de satisfacerea unui alt drept amenințat de aproapele care se împotrivește și, așa, vom deveni consumatori. Și de vom fi trimiși în organizațiile noastre nonguvernamentale sau în parohie sau oriunde am fi trimiși de Sfânta Biserică, nu e nevoie să spunem sau să explicăm ce am spus eu acum despre drepturile omului, pentru că nu vom fi înțeleși din afară, dar vom aduce acolo, prin prezența și slujirea noastră, datoria de a fi om, demnitatea datoriei pe care o avem să dăm răspuns bun Iubitorului de oameni Dumnezeu și vom încerca să le facem poftă și celor bolnavi de neiubire, să guste filantropia, să guste iubirea lui Dumnezeu pentru om. Dacă nu le facem oamenilor poftă, ei nu vor dori și nu vor gusta, pentru că fără trezirea poftei împotmolite în mocirla consumului și a păcatului nimeni nu va gusta și nu va vedea că bun este Domnul. Aceasta este chemarea noastră. La aceasta suntem trimiși și, în felul acesta, suntem un pic apostoli, că trimis înseamnă apostol. Trimiterea în slujirea aproapelui este prima dimensiune a iubirii creștine, a filantropiei: oricine se duce la cineva în numele lui Hristos, este trimisul Lui, martorul Lui. Iar cea de-a doua dimensiune este întâmpinarea: cel la care sunt trimis este pentru mine „unul din cei prea mici frați ai Domnului”. Dacă nu vom înțelege această taină a slujirii filantropice, vom putea săvârși multe fapte bune, dar filantropie nu va fi. În practică, gestul filantropic este taină, este transformarea darului de slujire omenească, sărmană și neputincioasă, în iubire și slujire dumnezeiască. Se împlinește acolo cuvântul Mântuitorului: „Ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”.

Da, este taină și noi ne împărtășim de ea, fie simțind, fie nu. Odată, la patul unui bolnav, am simțit efectiv iubirea lui Dumnezeu pentru el. Nu-mi venea să cred! De unde știam eu Cine îl

iubește și cât îl iubește. Aproape că îmi venea să mă așez în locul lui. Aproape că îmi venea să mă întorc să Îl văd pe Dumnezeu, atât de puternică era iubirea lui Dumnezeu pentru el. Atunci am primit cu bucurie să rămân să fac ce eram trimisă să fac acolo. M-am întrebat, de multe ori, de ce numai unele întâlniri cu bolnavi sau alte persoane aflate în dificultate sunt astfel? Cred că și cel la care suntem trimiși, aproapele nostru, pentru a deveni pentru noi cel cu care se identifică Domnul, are nevoie de actul fără de care, pâinea și vinul – despre care Mântuitorul spune: „Acesta este Trupul Meu și acesta este Sângele Meu” – nu se transformă în Trupul și Sângele Lui! Acest act liturgic este Epicleza. La fel și în relația mea cu aproapele. Fără Epicleză, fără chemare Duhului Sfânt pe Care mi-L trimite Cel ce mă trimite la aproapele, relația mea cu acela rămâne relație omenească, iar faptele mele vor fi în numele meu și spre slava mea. Acela va fi pentru mine Vasile care e bolnav, sau Ionel care are o decepție sau, Carmen care se droghează, iar nu Hristos. Fără Duhul Sfânt nu-L pot vedea pe Mântuitorul în aproapele, nu-I pot simți, nici măcar gândi prezența în acela. Pot să-mi spun lozinca, pot să mă sugestionez, dar felul în care îl voi vedea pe aproapele meu îmi va dovedi că nu pe Domnul Îl privesc în El. Atunci nu-mi rămâne decât să strig: „Doamne, nu mă lăsa să uit că Tu M-ai trimis și că la Tine am venit! Fără Tine sunt plină de mine, fără Tine mi-e greu, fără Tine îmi vine să o rup la fugă, fără Tine mă plictisesc… iată, fără Tine judec și mă plâng că: ăsta, după ce că îi fac bine, mai vorbește și urât cu mine, că nu e mulțumit, că nu-mi e recunoscător…”. Acestea sunt gesturile și gândurile mele firești, pe care le fac și le am eu în firea mea căzută. Dar dacă strig la Dumnezeu, în clipa aceea se întâmplă acel ceva. De ce se întâmplă? Pentru că vine Duhul Sfânt și transformă inima mea și transformă omul din fața mea și noi devenim loc de întâlnire și prezență reală a lui Hristos. Altfel, El, Domnul, este în fratele meu și fratele Lui, dar nu este pentru mine.

Cred că aceasta este lucrarea pe care suntem chemați s-o reînvățăm în Sfânta noastră Biserică. Altminteri, ne vom face frumos datoria socială, cerându-ne, evident, drepturile cuvenite, și vom deveni asistenți sociali de la care, această societate de consum va cere ceea ce va considera ea că este bine. Și veți fi uimiți, dacă nu sunteți deja, văzând ce prevede statutul consilierului sau al asistentului social, ce calități trebuie să aibă acesta. Una din aceste calități, de exemplu, este să nu facă nici o discriminare, și printre discriminările desemnate apare și cea de orientare sexuală. Atunci, dacă eu sunt trimis de acest statut către aproapele meu, nu-i voi mai putea mărturisi credința mea despre condiția umană, nu-i voi mai putea duce nădejdea vindecării trupești și sufletești în Hristos și nu voi mai fi trimisul lui Hristos. Atunci va trebui să aleg între a fi funcționar social sau slujitor al Bisericii lui Hristos și asta fără ca neapărat să părăsesc o slujbă din lumea aceasta.

Să spunem că am terminat Facultatea de Asistență Socială și m-am angajat la Primărie. Ce voi face? Voi fi schizofrenic? Duminica mă voi împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului iar luni, marți, miercuri, joi și vineri îi voi spune „clientului” meu că e ok, că nu-i nimic dacă a ales să fie homosexual, de exemplu? Dacă nu voi face asta o să fiu dat afară, dacă o voi face nu mă mai împărtășește părintele, nu mai sunt cu Dumnezeu. Ce voi face? Voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să respect cuvântul: „și pe acelea să le faceți și nici pe celelalte să nu le lăsați” și să fim cu El, cu Domnul, împlinind în fiecare situație, în fiecare gest, pe cât ne este posibil, poruncile Lui. Atunci El va fi cu noi acolo, în fiecare situație concretă și va lucra cu noi. El este Mântuitorul lumii și El voiește ca toți oamenii să se mântuiască. Noi să fim trimișii și martorii Lui vii și credincioși.

Vrăjmașul adevărat al filantropiei nu este în afara mea. El are putere numai dacă este în mine, dacă acela sunt chiar eu. Numai eu mă pot lăsa ademenită de capcana

plăcerii trecătore și numai eu pot fugi de bucuria sfântă, care vine prin iubirea jertfelnică, de frica durerii. Lucrează aici o altă mare taină, taina lepădării, nu a renunțării, ci a lepădării de sine, taina jertfei de sine. Jertfa de sine este bucurie sfântă. Ea are aspectul neplăcut al durerii numai din cauza căderii noastre, spunea Părintele Galeriu. Altminteri ea este bucurie. Și dădea un exemplu cu o mama care își rupe ciocolata de la gură și o dă copilului. Pe ea în nici un fel nu o doare acest gest. Ea e bucuroasă că are să-i dea o ciocolată sau o banană copilului ei. Aceasta este jertfa. Nu este renunțare, ci dăruire. Și noi știm că bucuria dăruirii e mai mare decât bucuria primirii. Dar când ai cunoscut bucuria de a dărui, altfel primești ce ți se dăruiește, te bucuri și pentru dar și participi și la bucuria celui ce dăruiește. Da, jertfa este dăruire de sine și este bucurie. Dar uneori dăruirea este dureroasă, fie și numai pentru că ne cere să renunțăm la unele plăceri.

Avem nevoie să învățăm această artă a bucuriei. Și asta încă din primii ani ai vieții. Vorbeam astăzi cu o fetiță de patru ani și jumătate care sărea în sus pe pat, deși mama ei o certa și îi spunea că nu e bine, că nu e frumos. Am întrebat-o de ce face ceva despre care mama spune că nu e bine și mi-a răspuns că-i place. Și cum să-i ceri unui copil să nu sară așa, dacă-i place? Greu, nu? Dar unui copil care este student în anul trei, cum să-i ceri să nu pupe o fată? Păi lui îi place, nu? Cum adică să renunțe la plăcere? Și de ce? Te și mai întreabă: „Da’ cine a pus în mine plăcerea? Nu Dumnezeu?”. Ba chiar un tânăr așa, mai îndrăzneț, mi-a zis: „Maică, poate dumneavoastră nu vă pricepeți, de, sunteți Măicuță și poate nu știți ce-i aia, mai sunteți și femeie, mai sunteți și bătrână și nu aveți cum să știți, dar vă spun eu, e o plăcere să iubești o fată, adică să faci sex cu ea”. Avea și el dreptate, nu? Dar după care logică? Ce puteam să-i răspund. Strigând la Domnul am zis: „Da, cred că ai dreptate. Da, este o plăcere și nu doar tu spui asta. Dar tu, tu cine ești? Ești tu această plăcere? Este aceasta singura ta plăcere? Nu. Tu nu ești una cu această plăcere și mai ai încă multe alte plăceri. De exemplu: îți place carnea de pui?”. „O, da!” „Și ce faci? Te duci în cotineață, iei puiul și începi să-l mănânci?” „Nu.” „De ce?” „Păi cum?” „Ei vezi? Nu-l mâncăm oricum: îl tăiem, îl pregătim apoi facem fripturică, punem lumânarea pe masă, flori și îl mâncăm omenește.” Și plăcerea aceea despre care vorbeai, e binecuvântată să o trăim omenește, că doar Dumnezeu a zis și zice la nuntă: „Bucurați-vă și vă veseliți”. Omenește este ca ea să fie binecuvântată. Dacă pornim așa și ne certăm cu Dumnezeu, că de ce a pus în noi o plăcere ca asta și apoi ne ceartă că o avem, Îl vom auzi pe Domnul spunând: „Omule, Eu am pus în tine nu această plăcere dobitocească la care te repezi, ci plăcerea bucurie. Du-te, cere-o de la părinți, ia binecuvântare, fă nuntă și veselește-te cu ea după sfânta rânduială. Atunci ești om! Altfel nu te vei deosebi de cățeii din spațiul verde!”.

Plăcerea care acum ne ucide, a fost la început acolo în organul plăcerii adevărate, care este adâncul minții noastre, locul întâlnirii de taină cu Dumnezeu. Că așa era omul la început, invers decât este acum, adică nu mergea cu picioarele în sus și cu capul în jos, ci pur și simplu vedea lucrurile cu susul în sus și cu josul în jos. Când privim lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu totul e altfel și totul e bucurie împărtășită cu El, Creatorul. Nu cum le vedem noi acum. Cum zicea și Părintele Cleopa unui tânăr care l-a întrebat: „Ce mă fac părinte, că fetele astea cu picioare lungi și atât de dezbrăcate, mă duc rău în ispită? Ce să fac? Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. Și zice Părintele: „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare. Uită-te acolo și zi așa: Doamne, dacă picioarele lor sunt atât de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut!”. Iată, un traseu care ne duce în Rai. Adică gândul trimis întâi la Dumnezeu: Dumnezeu le-a făcut, mi

le-a dat mie să le văd, sau, ce știu eu, mai mult decât atât, să merg cu ele în parc, de exemplu, și atunci vine bucuria și recunoștința către Dumnezeu și așa vor participa și simțurile mele la această bucurie. Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine. Păi nu e plăcut să mănânci o ciocolată? Că asta e o plăcere la care călugării se pricep foarte bine, o gustă mult. Păi, e bună. Hai, mănânci una, mănânci două, mănânci trei… Ce vine? Durerea. Durerea de toate felurile, de zici că nu-ți mai trebuie ciocolată în veci. Această durere este semnalul de alarmă, că nu-i bine. Și ce vom spune tânărului care vrea să sărute o fată? Ce voi spune copilului care vrea să sară pe canapea? Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective. Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție când ești ispitit de o plăcere. Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar! Care-i avantajul că ai sărit în pat? Păi… că mi-a plăcut! Și care-s dezavantajele? Că s-a supărat mama, că mă bate tata, că se strică patul, că-mi ia banii de pușculiță să cumpere alt pat, că… Și iată, câte dezavantaje! Și astfel, pentru că eu sunt ființă cugetătoare, cunoscătoare, arunc înainte acest ochi al minții, evaluez și aleg ce să fac. Așa îmi voi asuma răspunderea pentru cele ce vor urma și nu voi mai arunca vina pe Dumnezeu că nu mă iubește de vreme ce am pățit ce am pățit. Atunci vei descoperi că te iubește când îngăduie să vină peste tine cele pe care singur le chemi sau ți le provoci. Aceste „pățanii” și dureri nu sunt decât îndreptarea noastră către început, către Rai, întoarcerea acolo. Iar pentru noi, acest acolo este în noi, Împărăția lui Dumnezeu din noi. Mă gândeam că drumul acesta de întoarcere, care înseamnă, de fapt, folosirea puterii lui Dumnezeu ca să devenim fii, are niște etape. În Sfânta Scriptură, în Noul Testament, o să vedem, sunt niște etape pe care eu le-am descoperit în lucrul cu omul și după aceea. Când citeam Sfânta Scriptură, le recunoșteam și mă simțeam încurajată. Prima etapă este taina slugii netrebnice. Mare taină! Undeva, în Evanghelia Sfântului Apostol Luca, în capitolul 17, 10, citim: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem, ca niște slugi netrebnice.”. Așadar, tot ce ține de datorie este netrebnicie. Atenție, nu netrebnicia slugii viclene din Pilda talanților, aici sunt doar slugă netrebnică, nu și vicleană, adică am făcut ceea ce eram dator să fac. Dator, ontologic, prin ceea ce am fost eu făcut să fac, porunca aceea este pentru mine ființială, e ca atunci când respir, ca atunci când mănânc, ca atunci când beau apă și n-am nici un merit că am respirat, e limpede. Această taină, mergând mai departe, trece în taina slugii bune din Pilda talanților. Acolo Domnul îmi spune: „Bine, slugă bună”, pentru că am fost credincioasă cu „puținul” pe care eram datoare să-l fac sau l-am primit. Sluga netrebnică și vicleană, nu va fi niciodată mulțumită cu puțin și va aștepta să se certe cu Dumnezeu pentru asta. De ce? Pentru că nu suntem făcuți să fim mulțumiți cu puțin pentru că suntem făcuți de Dumnezeu să stăpânim tot universul. Dar pentru a ajunge la asta e nevoie să învățăm să fim credincioși peste puținul care suntem noi înșine. Altfel, degeaba ne zbatem să stăpânim „tot” adunând „infinitul prost”, cum spun filozofii. E nevoie să descopăr locul acela din mine, în care devin stăpânul meu și așa voi ajunge să mă facă Domnul stăpân peste „multe”, peste toate. Lucrurile acestea nu sunt teorie, sunt practica cea mai arzătoare a vieții noastre. Și să vă învăț o taină: Părinții în Pateric îi spuneau ucenicului: „Fă așa și te vei mântui”. Faceți așa cum vă spun eu și o să aveți măcar bucuria mea, bucurie pe care nu o ia nimeni de la mine, nici când mă doare capul, chiar dacă în afară se vede doar durerea de cap. Că viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și încet, încet, mai învățăm să ne pitim și noi…

Și ziceam că spune Domnul: „Bine, slugă bună, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”, adică peste multul acela al

lui Dumnezeu și nu al meu. Și spune asta în chiar clipa în care eu Îi predau Lui ale mele și-I arătat: „Uite, Doamne, ce-am făcut astăzi… iată, i-am primit pe cei cinci copii care au venit astăzi la noi la Centru.”. Domnul nu mă întreabă dacă s-au lăsat de băut sau de fumat sau dacă se vor mântui… Că te apucă plânsul câteodată pentru cineva drag și zici: „Doamne, te rog, dacă nu se mântuiește?” și Domnul zice: „Stai liniștită că Eu sunt Mântuitorul. Tu ești sluga Mea, nu te agita cu asta. Tu fă ce ești dator să faci, ce ți-am poruncit Eu să faci. Spune numai Bună ziua și nu lasă-mă-n pace.”. Și acesta poate fi acel puțin peste care pot eu fi credincioasă. Nu opere mari de binefacere, ci orice faptă care e cerută de ascultarea zilei.

„Peste multe te voi pune!” Cu aceste cuvinte Domnul mă vindecă de osteneala alergării zadarnice după „a avea”, „să am și eu”… Mă vindecă oferindu-mi ceea ce, de fapt, căutăm cu toții în zănateca noastră alergare: bucuria! Și zice: „intră în bucuria Domnului tău”. Iată cum dobândim bucuria cea atât de dorită și căutată și cântată în slujbele noastre sfinte.

De multe ori se întreabă omul: „Unde-i bucuria, Doamne?”. Și Domnul ne răspunde. „E ascunsă în Poruncile Mele. Eu Însumi sunt în ele. Eu sunt Bucuria voastră! Îndrăzniți! Veniți la Mine! Împliniți poruncile Mele că nu sunt grele!”. Așa este, Doamne, nu sunt grele, dar mie îmi e tare greu să renunț la plăcerile care ne îndepărtează de sfintele porunci. Eu nu pot și nu înțeleg, de ce să renunț la plăcerea pe care mi-o face un băiat care mă pupă, pentru nu știu care bucurie pe care Tu o să mi-o dai dacă ajung în Rai! Mai ușor îmi e să fac acum ce-mi place și, lasă că mă pocăiesc când ajung și eu bătrână ca Maica și, uite așa, ajung și în Rai și mă și pup până atunci. Nu? Ce voi spune acum? Te voi întreba, fetița mea, chiar te și bucuri de plăcerile tale? E însoțită, sau urmată plăcerea ta de bucurie? Merită neplăcerile, suferințele care urmează după o plăcere să refuzi bucuria în care Domnul te cheamă să intri acum? Oare, nu ar fi onest din partea ta să probezi, să vezi diferența? Hai să probăm! Acum să intrăm în bucuria Domnului. Cum? Simplu. Predându-i mereu tot ce am făcut. O să vedeți că la început uităm. Doamne, astăzi am reparat cinci dinți la cinci pacienți. N-am avut mai mulți. Atâția au venit. Îți mulțumesc că nu i-am perforat maxilarul lui X și că nu a leșinat Y de frică. Și dacă ai predat asta lui Dumnezeu în rugăciunea ta, vei intra în Bucuria Lui! Sau: Doamne, am reușit să iau 10 la examen, e adevărat că am copiat puțin acolo la urmă, da no. Și uite așa o să ajung eu primul și o să ajung și la doctorat și ăla care a învățat și n-a copiat… Dar spun: asta este. Îți dau ce am, ce sunt. Jumătate negru, jumătate alb. Și atunci zice: bine slugă bună. Și așa, învățând să facem asta, să-I arătăm și să-I încredințăm Lui, toate, tot timpul, vom cunoaște cât de mare este mila Lui, și cât de ușor se poate intra în Bucuria Lui. Fără cunoașterea pe viu a filantropiei Mântuitorului, fără să experimentăm în propria noastră viață că El S-a întrupat din iubire de oameni, că S-a făcut Om ca să ridice păcatele mele, nu voi putea face vreun act filantropic. Nu voi cunoaște iubirea Lui și nu voi dori bucuria Lui dacă, măcar în Taina Sfintei Spovedaniei, nu-I voi da păcatele mele ca să le ridice de la mine. Dacă voi continua doar să-L informez: Doamne am mințit, am furat, am copiat și-mi pare rău… Dacă asta voi face, voi căuta mereu compensații în micile și ucigătoarele plăceri trecătoare și voi rămâne în veci cu părerea de rău care nu este pocăință. Ce să fac? Cum să fac? Iarăși zic: e atât de simplu! Mă duc la El, mă arăt Lui, Îi încredințez Lui păcatele mele așa cum i-am încredințat și realizările mele și cer iertare și cer să ia de la mine păcatele mele, să ridice de la mine povara lor: Am mințit, Doamne, ridică de la mine minciuna; Doamne, am furat, ridică asta de la mine… Și dacă ne-am pârî așa mereu, măcar cu râvna pe care o avem când ne pârâm aproapele, am învăța

să urâm păcatul și să râvnim bucuria iertării, pentru că am simți în noi iubirea Lui de oameni. Dar dacă nu facem asta, nu vom intra în Bucuria Lui! De ce? Pentru că este Iubitor de oameni și ne oferă bucuria și mă slujește numai la cererea mea și numai dacă Îl primesc. Nu năvălește peste noi să ne facă faptele bune. Trebuie invitat și această invitație este chiar pragul intrării în bucurie.

Urmează apoi, o a treia etapă în care Mântuitorul ne spune: „De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, voi sunteți prietenii Mei”. Acum intrăm mai profund în subiectul conferinței noastre, pentru că Evanghelia folosește pentru cuvântul „prieten”, cuvântul grec „filia”, astfel încât traducerea exactă ar fi: „sunteți iubiții mei”. Așadar, acum devenim iubiții Domnului, nu mai suntem slugi. Cum? De ce? Ne zice Domnul cu limpezime: „pentru că faceți ce V-am poruncit Eu”. Pare același cuvânt ca și cel spus slugii netrebnice, dar este o mare deosebire: acum ucenicul nu mai face toate acestea pentru că era dator să le facă, ci pentru că acum știe toate cele pe care i le-a spus Domnul, Îl cunoaște. El este cu mine și Eu sunt cu El. Acum porunca Lui este în mine, este știința mea, este prezența Lui în mine. Acum suntem prieteni, iubiți. Acum trăim filantropia Lui în noi! În noi simțim că Și-a dat viața pentru noi din iubire! Nu vom simți jertfa Mântuitorului, nu vom putea profita de bucuria și plăcerea pe care ne-o dă în locul micilor noastre plăceri, dacă nu vom simți că Și-a dat viața pentru noi. Nu să credem, nu să ne gândim, ci să simțim că Și-a dat viața pentru noi. Atunci sunt prietenul Lui. Și să fac ce spune El, să fac poruncile Lui. Dar cine, se întreabă omul îndoielnic, cine poate împlini toate poruncile? Nu vă temeți, spune Domnul, Îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Cum? Să îndrăznesc să biruiesc și eu cum a biruit El? Dar El este Dumnezeu! Nu, nu acesta este înțelesul. Vă dați seama că de am fi putut birui ca El, am fi putut să o facem și fără El. Nu, biruința noastră este chiar biruința Lui. El ne cheamă să intrăm în biruința Lui, să îndrăznim să profităm de biruința Lui, să primim darul Lui. El a biruit și noi nu avem decât de profitat de această biruință. Să ne-o însușim, să o primim, să fie a noastră. Cum? Primindu-L pe El, mâncându-L pe El ca să avem Viață în noi. El, Domnul, Viața Lui este biruința noastră. Să îndrăznim să ne împărtășim, să îndrăznim să nu mai privim Sfânta Împărtășanie ca pe o recompensă pentru merite și vrednicie (Doamne, cine e vrednic?), ci ca ceea ce este în esența ei: leac împotriva morții, medicament pentru neputința mea. Dacă nu-L avem pe Domnul în noi nu avem ce dărui celui de lângă noi! El este iubitor de oameni și noi ducem iubirea Lui celor la care suntem trimiși.

Cum aș putea eu, de exemplu, să merg la deținuții condamnați pe viață care ne cer consiliere? Ei sunt condamnați pentru crime deosebit de grave. Unii dintre ei, cei care m-au primit în viața lor și se întorc la Dumnezeu și la Sfânta Lui Biserică, au devenit cumva copiii mei. Sunt ca dumneavoastră de frumoși. Dacă Domnul nu ar fi în mine, ca să-i privească din mine, cu ochii mei și să-i asculte cu urechile și cu sufletul meu, eu m-aș gândi tot timpul cum a putut să facă așa ceva sau de ce a făcut ceea ce a făcut. Dar dacă zic: „Doamne, Tu ești în mine, și dacă Tu m-ai trimis aici, ajută-mă să Te văd în el și să-l cercetez după cum ai poruncit! Atunci se schimbă ceva în mine. Viața mea nu mai este pur și simplu viața mea. Viața pe care mi-o dă El mă transformă în prietenul Lui și mă împrietenește și cu cel la care m-a trimis. Fără Domnul, viața mea este vrăjmășie. Vrăjmașul ne-a despărțit atunci la cădere și de atunci ne tot divide, ne tot desparte, ne tot separă, chiar și în părutele fapte bune. Și această vrăjmășie își are capcanele ei și în slujirea aproapelui. Cea mai periculoasă este capcana alterării acestei slujiri în slujire socială, în activism. În loc să fim lucrătorii filantropiei lui Dumnezeu, devenim activiști, activiști ai Bisericii, activiști ai credinței! Atunci eu sunt acela care fac, eu mă duc, eu spun, eu ajut, în numele meu și pentru slava mea, sau, uneori chiar pentru numele lui Hristos, dar un Hristos care nu este una cu cel la care sunt trimis. Lucrarea activistului nu este act liturgic. Deosebirea dintre activismul social, dintre datoria socială făcută din perspectivă seculară și cea bisericească este ca deosebirea dintre tabloul religios și icoană.

Altă capcană care se poate ascunde în activitatea socială este aceea de a o face pentru a nu fi noi singuri, pentru a ne ușura suferința că nimeni nu ne înțelege, că nimeni nu ne iubește… Atunci ne putem duce la copiii orfani sau la bătrânii dintr-un azil și ne vom purta în așa fel încât aceștia să ne iubească… Satisfacția pe care o avem în felul acesta ne justifică, ne scuză. Vă veți întâlni cu această realitate în echipele de slujire, după felul în care veți comunica și veți coopera în echipă, sau atunci când va interveni concurența: concurența pentru dragostea celui pe care îl slujim, concurența pentru funcțiile din echipă. Puteți vedea într-o grădiniță, de exemplu, cum educatoarea din tura de dimineață n-o iubește pe cea din tura de după-amiază, deși pe toate celelalte le iubește! De ce? Pentru că „nu știu de ce o iubesc pe ea copiii mai mult decât pe mine, deși eu îi iubesc mult mai mult pe copii…”.

Și tot așa, până vom îndrăzni să împlinim porunca de a ne iubi unii pe alții așa cum ne iubește pe noi Domnul! Până vom îndrăzni să ne purtăm poverile unii altora! Până vom învăța de la Domnul să fim blânzi și smeriți! Atunci, vom intra în ultima etapă a căii noastre către Casă, cea a înfierii. Atunci, când vom fi fii în Fiul, aproapele nostru va fi fratele nostru și fratele Domnului nostru și iubirea noastră va fi una cu filantropia lui Dumnezeu, iar slujirea noastră va fi una cu Liturghia Sfintei noastre Biserici! Așa să ne ajute Dumnezeu.http://www.doxologia.ro

Read Full Post »

Este o elevă cu rezultate bune la învăţătură, nu lipseşte nici o zi de la şcoală şi îşi doreşte să ajungă actriţă. Din păcate, condiţiile în care trăieşte nu o ajută deloc. De şapte luni doarme într-o Dacie 1310.

 

Coşmarul pentru Georgiana Asăvoaie, de 17 ani, a început în luna februarie, când mai mulţi jandarmi şi poliţişti au venit să o dea afară din casă, împreună cu familia ei.

De atunci, mama, sora, tatăl şi nepoţelul de un an şi jumătate dorm într-un cort improvizat chiar pe trotuarul din faţa casei în care au locuit 30 de ani. Pentru a putea învăţa în linişte, un prieten de familie i-a dat o maşină veche. În ea doarme, în ea învaţă şi tot aici îşi ţine şi hainele.

Fata a primit Dacia 1310 de la un prieten de familie 

„Noaptea e frig, nu am lumină ca să pot învăţa. Este foarte greu să stau în asemenea condiţii. Mi-aş dori să am şi eu o cămăruţă a mea, dar părinţii mei nu-şi permit să plătească avansul pentru a sta în chirie. Le-au cerut 1.000 de euro, bani de chirie pe patru luni”, ne-a spus, cu lacrimi în ochi, Georgiana.

Familia Asăvoaie a ajuns să doarmă pe străzi, după ce locuinţa lor a fost revendicată. După ce a pus mâna pe ea, proprietarul a demolat-o şi a vândut terenul. Aici se pare că va răsări un bloc de locuinţe.

Vrei să o ajuţi pe Georgiana? sună-ne la 0372.130.111 sau scrie-ne la redactie@click.ro http://www.click.ro

Read Full Post »

Read Full Post »

Read Full Post »

O, iarta-mi, Te rog Doamne, atatea rugaciuni

Prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni,
Caci am facut adesea, din Tine, robul meu,
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu, de ce spun eu.
In loc sa vreau eu, Doamne, sa fie voia Ta,
Iti cer, iti cer intr-una, sa faci Tu voia mea,
Iti cer s-alungi necazul, sa nu-mi trimiti ce vrei
Si sa-mi slujesti in toate, sa-mi dai, sa-mi dai, sa-mi dai,
Gandindu-ma ca daca iti cant si Te slavesc,
Am drept sa-Ti cer intr-una sa faci tot ce doresc.

O, iarta-mi felu-acesta nebun de-a ma ruga,
Si-nvata-ma ca altfel sa stau in fata Ta,
Nu tot cerandu-Ti Tie sa fii Tu, robul meu,
Ci Tu cerandu-mi mie, iar robul sa fiu eu,
Sa inteleg ca felul cel bun de a ma ruga
E sa doresc ca-n toate sa fie voia Ta. AMIN

Read Full Post »

Pe la anul 1900, mergand spre jumatatea mileniului al optulea de la facerea lumii, acesta se va schimba si se va face de nerecunoscut. 
Sfantul Nil Atonitul : „Cand se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va intuneca mintea omului de toate patimile cele trupesti ale curviei, si foarte mult se va inmulti necredinta si faradelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbandu-se fetele oamenilor, si nu se vor mai cunoaste fetele barbatilor de ale femeilor, pentru nerusinata imbracaminte si a parului din cap” 

 

Baieti…OBSERVATI PARUL!

Fete…

Imbracaminte nerusinata…

Sfantul Nil Atonitul : „Oamenii din vremea aceea se vor inrai ca niste fiare salbatice, fiind inselati de Antihrist. Nu vor da respect parintilor si celor mai batrani, iar dragostea va pieri”

Victimele unei cruzimi fara margini au fost mai multi batrani din Capitala.Cinci indivizi i-au batut cu bestialitate si i-au sechestrat cu lunile pentru a-i forta sa le dea locuintele.

Cei cinci au fost arestati de politistii de la Serviciul de Investigatii Criminale din Sectorul doi.

Oamenii legii au descins intr-un imobil, unde au gasit sase batrani care sufera de boli psihice. Erau inchisi aici de patru luni, timp in care suspectii i-au fortat sa le dea actele la propriile case.

Cei cinci au falsificat documentele, iar apoi au vandut locuintele.

Ei sunt cercetati acum pentru inselaciune, fals, uz de fals si lipsire de libertate in mod ilegal.

Ancheta este abia la inceput. Politistii ii cauta acum si pe notarii cu ajutorul carora suspectii au reusit sa le vanda casele batranilor, dar si pe alte persoane care au fost complice in acest caz.

Faptul ca batranii extrem de bolnavi cad prada unor infractori fara scrupule a devenit un fenomen in Romania.

Politia a reusit sa distruga o alta grupare care actiona in acelasi mod. Clanul Mandatarilor a avut zeci de victime, insa procesul este inca pe rol, iar inculpatii judecati in stare de libertate. Victimele lor nu au reusit nici pana azi sa reintre in posesia caselor furate, desi a trecut mai bine de un an de cand autoritatile au aflat de drama lor. http://stirileprotv.ro

 

Parinti batuti de copii…

Numărul reclamaţiilor depuse de părinţii loviţi de proprii copii la Procuratura pentru Minori din Spania a ajuns la 4.000, în timp ce în urmă cu doi ani era de 2.000.

“Momentul în care părinţii depun plângere împotriva copiilor lor este foarte emoţionant. Majoritatea încep să plângă, pentru că se simt compleşiţi şi neputincioşi pentru a rezolva această situaţie deosebit de delicată. În schimb, copiii refuză să raţioneze şi să îşi înţeleagă părinţii”, a afirmat procurorul Consuelo Madrigal. Aproape 60% din minorii care îşi bat părinţii sunt băieţi. În ultimii doi ani, peste 4.000 de părinţi bătuţi de copiii lor au cerut ajutorul autorităţilor. “Acest tip de violenţă a crescut îngrijorător. Cu siguranţă, numărul părinţilor lovit de proprii copii depăşeşte cu mult cifra de 4.000. Foarte puţini din adulţii bătuţi de minori sunt ating o disperare atât de mare încât să depună reclamaţie împotriva propriilor copii”, a declarat Consuelo Madrigal. Majoritatea minorilor agresori au un singur părinte, sau mamele şi taţii sunt divorţaţi sau separaţi. Aproape 80% din părinţii bătuţi de copii lor sunt femei. În anul 2007, numărul persoanelor care au depus reclamaţii împotriva propriilor odrasle era de 2.000.   http://www.adevarul.es

 

 

Dragostea dintre oameni va pieri…CE NE FAC NOUA POLITICIENII IN ZIUA DE ASTAZI! Nu au dragsote fata de tara, nu au mila, nu au nimic…


Sute, poate chiar mii, de pensionari din Maramureş nu au după ce bea apă. Aceasta este concluzia la care au ajuns inspectorii sociali în urma unui amplu control efectuat în satele din judeţul nostru, după ce în Rozavlea s-a descoperit cazul bătrânei care trăia din doi lei pe lună. Mai mult, verificările au evidenţiat faptul că primăriile nu au nicio statistică privitoare la vârstnicii muritori de foame.

În urma prezentării în mass-media a cazurilor disperate ale bătrânilor săraci, Inspectoratul Social Regional Nord-Vest (ISR N-V) a pornit în căutarea altor asemenea drame în judeţele Bistriţa-Năsăud, Cluj, Satu Mare, Sălaj, Bihor şi Maramureş. Sub deviza „Evaluarea situaţiei la nivelul comunităţilor locale a persoanelor vârstnice care se află în dificultate socio-economică”, inspectorii au „puricat” 20 de localităţi maramureşene, în care au găsit peste 800 de vârstnici cu lacrimi în ochi. Cifra reală a bunicilor ce-şi duc traiul în sărăcie este, însă, mult mai mare, având în vedere că judeţul nostru are 76 de unităţi administrativ-teritoriale.

 Trai din pensii de urmaş

Departe de statisticile seci ale primăriilor, inspectorii au găsit în căsuţe vechi sute de bătrâni care trăiau de pe-o zi pe alta numai cu ajutorul lui… Dumnezeu. Localităţile vizitate de inspectori au fost Asuaju de Sus (ponderea pensionarilor în localitate este de 32%), Băiţa de Sub Codru (18%), Bicaz (55%), Oarţa de Jos, Cupşeni (30%), Lăpuş (35%), Suciu de Sus (30%), Groşii Ţibleşului (35%), Coroieni (30%), Vima Mică (40%), Strâmtura (60%), Giuleşti (33%), Poienile de sub Munte (40%), Bistra (35%), Leordina (30%), Moisei (11%), Petrova (25%), Ruscova (25%), Repedea (30%), Rozavlea (25% din populaţie este reprezentată de vârstnici).
„În urma analizei situaţiei persoanelor vârstnice care beneficiază de pensii acordate în baza unor legi speciale, s-a constatat că, din cei 809 vârstnici depistaţi, majoritatea sunt femei (615 persoane), urmaşe ale persoanelor care au efectuat armata în detaşamente de muncă, situaţie care face ca această sumă să se situeze sub limita venitului minim garantat. De asemenea, bărbaţii care beneficiază de acest tip de indemnizaţie (194 de cazuri), ulterior perioadei asimilate în armată, nu au mai desfăşurat activităţi care să contribuie la completarea stagiului de cotizare. Acest fapt a condus la limitarea venitului acestora doar la indemnizaţia acordată conform Legii nr. 309/2002”, arată Ovidiu Haidu, inspector-şef în cadrul ISR N-V, cu sediul în Baia Mare.

• Ai pământ, eşti boier

Problema descoperită frecvent de inspectorii sociali în periplul lor ţine de faptul că mulţi dintre bătrânii maramureşeni nu pot beneficia de ajutor social pentru că au în proprietate terenuri. Astfel, conform Legii 416, cei care au terenuri agricole nu beneficiază de ajutor de stat din partea primăriei. Se presupune, greşit, că dacă bătrânii au pământ, au şi putere pentru a-l lucra şi pentru a se hrăni din roadele lui. Puţini sunt însă bunicii care la vârste înaintate mai urcă dealurile pentru a da cu sapa. „În urma efectuării celor 20 de controale, la nivelul judeţului Maramureş, s-a constatat că există, pe de o parte, persoane vârstnice care domiciliază împreună cu familiile şi sunt întreţinute de acestea. Pe de altă parte, există persoane vârstnice care, deşi au venituri sub cel minim garantat, nu pot beneficia de ajutor social, întrucât deţin teren agricol peste limita stabilită de lege. De menţionat, însă, că la nivelul entităţilor inspectate, nu existau deloc date statistice referitoare la situaţia persoanelor vârstnice cu pensii sub limita venitului minim garantat”, mai arată Haidu.

La mila trecătorilor şi a statului

Mai mult, inspectorii au constatat faptul că din cei 809 vârstnici, 382 nu realizează niciun venit – singura sursă fiind ajutorul social. 427 de persoane au realizat venituri din agricultură şi munci ocazionale, iar în unele cazuri vârstnicii se gospodăresc împreună cu alte persoane care beneficiază de pensie sau alte venituri. „În Moisei, de exemplu, am găsit o bătrână de 100 de ani (101 ani va împlini în ianuarie), care locuieşte împreună cu o rudă de-a sa, în vârstă de 96 de ani. Aceste două femei sunt ajutate la treburile casnice de un singur nepot”, îşi aminteşte reprezentantul ISR. Singura şansă la o viaţă mai bună a acestor bunici depinde de primarii proaspăt instalaţi în funcţii. „Soluţia ar fi ca în cadrul fiecărei primării să existe câte un asistent social care să aibă capacitatea de dezvoltare a societăţii şi să găsească soluţii alternative pentru fiecare pensionar în parte. De exemplu, un asistent social ar putea găsi un investitor străin sau local care să ia în arendă toate pământurile deţinute de bătrâni, să le cultive şi să ofere vârstnicilor o cotă parte din producţia realizată. În acest fel, pământurile nu ar mai rămâne în paragină, iar bătrânii nu ar mai muri de foame”, conchide Ovidiu Haidu. Din păcate, primarii maramureşeni găsesc o sumedenie de scuze, care mai de care mai penibile, pentru a nu angaja un asistent social, lăsând astfel problemele pensionarilor în grija unei viitoare conduceri. http://www.glasul.ro

 

Sfantul Nil Atonitul : „Pastorii crestinilor, arhierei si preoti vor fi oameni cu slava desarta, afara de prea putini, cu totul nerecunoscand calea din dreapta de cea din stanga” 

 

PATRIARHUL DANIEL A FOST ALES DE MASONERIE! PENTRU ASTA PROMOVEAZA ECUMENISMUL!

 

 

8 prelaţi cu nume conspirativ – pact cu diavolul

* Andrei Andreicuţ, episcop de Alba, alias „Ionică”
* Pimen, arhiepiscop de Suceava şi Rădăuţi, alias „Sidorovici”, „Petru”
* Casian Crăciun, episcop al Dunării de Jos, alias „Crin”, „Casius”, „Casio”
* Calinic Argatu, episcop de Argeş, alias „Zamfir”
* Visarion Răşinăreanu, episcop vicar de Sibiu, alias „Bobi”
* Ioachim Mareş, episcop de Huşi, alias „Matei Gheorghe”
* Timotei Seviciu, episcop de Arad, alias „Radu Viorel”
* Epifanie Norocel, episcop de Buzău şi Vrancea, „persoană de sprijin”.

 

Sfantul Nil Atonitul : „Atunci se vor schimba obiceiurile si traditiile crestinilor si ale Bisericii…”

 

Patriarhul Daniel…A CENZURAT PROHODUL!!! La ordinul stapanilor intunecati…

PROHODUL a fost CENZURAT pe ascuns de catre Patriarhie. Au fost eliminate din el 13 strofe pe motiv ca sunt “antisemite”…

– PASAJELE CENZURATE –

Din STAREA ÎNTÂI au fost eliminate total:

56. Urmaşii lui Iuda,
Din izvor adăpaţi
Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.

58. Îngâmfat Israil,
Ucigaşe popor !
Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ?

62. Pizmăreţ popor,
Ucigaş blestemat !
Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
De mahrama şi de giulgiurile Lui.

Din STAREA A DOUA au fost eliminate total:

33. Tu, ca Cel ce eşti
De viaţă dătător, Cuvinte,
Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

42. O, neam jidovesc
Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !
Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?

51. O, iudeilor !
Ruşinaţi-vă măcar de morţii
Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

(Acesta din urmă este singurul caz în care nu a avut loc o eliminare totală, însă – esenţial pentru manipulatori – a fost schimbat “O,iudeilor !” cu “Fariseilor” !!!).

61. Cel făr de-nceput,
Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
Întăreşte stăpânirea mpăratilor
Împotriva duşmanilor, ca un bun.

Din STAREA A TREIA au fost eliminate total:

7. Cei hrăniţi cu mană
Lovesc cu piciorul
În Binefăcătorul.

9. O, ce nebunie !
Pe Hristos omoară
Cei ce-au ucis pe profeţi.

12. Zis-a înţeleptul:
“Groap-adâncă este
Gâtlejul jidovilor.”

13. La viclenii jidovi,
Căile lor strâmbe
Curse şi ciulini sunt.

24. Pier răstignitorii,
Împărate-a toate,
Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună,
În groapa pierzării,
Bărbaţii sângiuirilor.

 

Sfantul Nil Atonitul : „Curatia va pieri de la oameni si va stapani faradelegea. Minciuna si iubirea de argint vor ajunge la cel mai inalt grad si va fi vai de cei care vor aduna bani…”

 

Sa vedem ce se intampla la noi in tara…

Minciuna si iubirea de arginti…

Fostul primar general, Adrian Videanu, ocupa locul patru in topul celor mai bogati politicieni. Acesta are o avere estimata la 260 de milioane de euro, o suma de aproape zece ori mai mare fata de cat avea in 2006.

Daca in 2006, Videanu avea o avere de 30 de milioane de euro, acum el se afla pe locul 24 in topul celor mai bogati romani si pe locul 4 in topul celor mai bogati politicieni, informeaza EVZ.

El este actionar in sapte firme, cea mai mare fiind Marmosim SA, care a avut anul trecut o cifra de afaceri de 11,4 milioane de euro si un profit de 1,16 milioane de euro.

Pe locul intai in topul celor mai bogati romani se afla Gigi Becali, cu o avere estimata la 2,5 miliarde de euro.

Prim vicpresedintele PD-L Adrian Videanu a declarat luni ca nu are nimic de ascuns cu privire la averea sa, respectand intotdeauna legislatia in materie.

„Niciodata nu am avut nimic de ascuns cu privire la averea mea, intotdeauna eu respectand intocmai legislatia in materie. In 2003, odata cu publicarea legii conflictului de interese, am fost primul parlamentar care a demisionat din Parlamentul Romaniei, preferand onestitatea in raport cu alegatorii mei si nu subterfugiile. Acesta este si motivul pentru care am hotarat sa nu candidez pentru un nou mandat de parlamentar”, a declarat Videanu.

Adriean Videanu si Cezar Preda si liberalul Dan Radu Rusanu, sunt anchetati de Agentia Nationala de Integritate (ANI), fiind suspectati de conflict de interese si fals in declaratii.

Videanu va trebui sa explice cum se face ca, in perioada in care era primar al Capitalei, firma sa a livrat asfaltatorilor borduri in valoare de 665.000 de lei. 

Un aspect al investigatiei va fi provenienta bordurilor asa-zise chinezesti si care, de fapt, ar fi fabricate de o firma a lui Videanu. http://www.ziare.com

 

 

Sfantul Nil Atonitul : „Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile si omorurile, in vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru savarsirea acestor mari pacate, oamenii vor fi lipsiti de darul Sfantului Duh, pe care l-au primit la Sfantul Botez, precum si de mustrarea constiintei”

 

Rata criminalitatii si hotiile…IN CRESTERE!

Un ultim raport al Politiei Romane arata ca in fiecare zi a anului 2008 un om a fost ucis in Romania, iar numarul fraudelor a crescut cu aproape 25%.

Potrivit raportului Politiei Romane, 41% din numarul total de infractiuni comise, in 2008, au fost acte de vandalism, anunta Realitatea Tv.

Acelasi raport arata ca in mediul rural, printre cele mai frecvente infractiuni se numara furturile din locuinte sau din societati comerciale.

Criminalitatea din mediul rural a crescut, la randul ei, considerabil, in anul 2008, astfel ca o treime din totalul infractiunilor au fost comise in localitati rurale.

Pe de alta parte, in anul 2008, s-au constatat aproape 78.000 de fraude de natura economico-financiara, iar 1.500 de persoane sunt cercetate penal pentru aceste fapte. Prejudiciul cauzat a fost de peste sapte miliarde de lei, cu 25% mai mare fata de anul precedent.

 

Sfantul Nil Atonitul : ” Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile si omorurile, in vremea aceea, vor fi pe toate drumurile.”

 

Bucuresti 2011

 

Sfantul Nil Atonitul : ‘ Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoti credinciosi si evlaviosi si va fi vai de crestinii care se vor afla in lume, caci isi vor pierde cu totul credinta, nevazand la nimeni lumina cunostintei” 

 

Preotii nostri…CEI NECREDINCIOSI SI IUBITORI DE ARGINTI!

Enoriaşii s-au săturat de corupţia din Biserica Ortodoxă din Vâlcea şi încep să trimită scrisori cu plângeri cât se poate de justificate. În loc să pună stavilă corupţiei, PS Emilian Lovişteanul a început să se “dedulcească” şi el. Una din feţele bisericeşti, proeminentă în Consiliul Permanent al Arhiepiscopiei, continuă să-şi facă interesele personale şi de grup cu ajutorul funcţiei.

de Crişu Popescu

De curând, am primit la redacţie o scrisoare a unui enoriaş nemulţumit din Râmnicu Vâlcea. O vom reda în întregime, cu specificarea că redacţia noastră nu împărtăşeşte anumite puncte de vedere din conţinutul scrisorii, şi nu pentru că nu ar fi reale, ci pentru faptul că nu sunt verificate pe de-a întregul, încă. Scrisoarea a fost trimisă şi episcopului-vicar Emilian Lovişteanul, de la care enoriaşii aşteaptă rezolvarea situaţiei.

“Prea Sfinţite Părinte
Subsemnatul Aguş Constantin din municipiul Râmnicu Vâlcea, strada Enache Achim nr.7, judeţul Vâlcea vă sesizez următoarele: sunt reprezentantul unui mare număr de enoriaşi şi vă aduc la cunoştinţă că în judeţul nostru preoţii produsul şi opera fenomenului Groşenoiu îşi fac de cap, deoarece aproape trei părţi dintre ei au divorţat şi s-au recăsătorit din nou, aşa cum au făcut următorii: Nica de la parohia Ciuteşti, Călin Silviu, tot de la Ciuteşti, Hodorogea din Râmnicu Vâlcea de la parohia Maica Domnului s-a căsătorit din nou cu Roşcata Nimfătoarea la Pescăria din piaţa mare, şi tot Hodorogea a cumpărat un hotel în staţiunea Olăneşti, el persecutând pe toţi preoţii lui ca să fie el stăpân. Preotul Bănuţă Ion de la Biserica Petru şi Pavel din Nord a alungat soţia şi copiii, s-a recăsătorit şi a cununat fata lui Groşenoiu. Groşenoiu a cununat pe preotul Tibi Marin cu fata lui Măndică, adjunctul lui Roibu, dar afacerea n-a ţinut, şi popa Marin Tibi şi-a alungat soţia, îşi renegă copilul şi nu doreşte să-i plătească alocaţia. Preotul Marin Tibi a fost pedepsit de naşul Groşenoiu, şi l-a transferat de la Râureni în cea mai bună parohie a judeţului, Budeşti. Aici preotul vinde locurile de veci cu 800 RON locul şi condiţionează să i se cumpere cosciugul de la firma lui, Veşnicia, de lângă magazinul Bila din Râmnicu Vâlcea. Preotul Tibi, fiul contabilului protoieriei Vâlcea, merge împeţit săptămânal şi amăgeşte fetele oamenilor, promiţând că se căsătoreşte cu ele. Preotul Marin se rade pe cap, dă cu gel şi se duce de conduce maşina mortuară până la cimitir. El zi noapte, stă în barul de lângă Biblioteca Judeţeană, cotizează la superiorii lui care sunt din vechea gardă şi nu comentează în faţa fenomenului naş, Groşenoiu. Lucrurile merg bine atâta timp cât Marin nu mai ştie de capul său. Preotul Enache Cristinel din comuna Budeşti. Preotul Enache Cristinel, din comuna Budeşti are un mod de manifestare nedemn, ce aparţine de Episcopia Râmnicului. El a ajuns să ia pentru o groapă 300 RON, contribuţie 50RON şi 150 de RON pentru pomelnic şi 150 de RON pentru înhumare. Dacă nu dăm banii, acesta ne critică în biserică după slujbă, ne jigneşte şi uită că este părinte. În satul nostru mai sunt şi alte biserici creştine. Atitudinea lui faţă de noi ne determină să mergem mai bine la adventişti, baptişti, penticostali, ceea ce au şi făcut unii dintre noi. De unde mama lui vine şi dictează în biserica ridicată de noi? De ce la alte biserici nu sunt atâtea taxe, iar preoţii sunt îngăduitori, înţelegând oamenii nevoiaşi? Acum înţelegem de ce până şi soţia l-a părăsit, după ce că s-a recăsătorit se mai comportă şi fără de milă cu oamenii nevoiaşi. Ar fi păcat să vedeţi cum tot satul va părăsi biserica, trecând de alte biserici. Fenomenul Groşenoiu a persecutat şi persecută preoţii care au familie şi nu vor să cotizeze, aşa cum foarte mulţi au făcut-o şi o fac: diaconul Ciuteanu, preotul Ciutescu s-a recăsătorit, preotul Bâtlan Claudiu a ameninţat cu puşca şi sabia pe fiica preotului Dincă, din Ostroveni. El este ruda lui Groşenoiu şi preot la Dângeşti. Preotul Răcănel, recăsătorit la parohia Boişoara, preotul Argeşeanul la parohia Racoviţa, preotul Albu Ion – Goleşti, divorţat, preotul Ionescu Leonard – parohia Runcu, stă cu Lili din blocul H4 scara D, al cărei soţ este în Italia. Tinerii care nu au post, stau pe margine şi asistă la încrengăturile de peste 20 de ani ale lui Groşenoiu, care a funcţionat concomitent, protopop şi vicar, având subaltern pe finul Marin Constantin, contabil, care a adus mai multe maşini Mercedes la firma amintită, Veşnicia. Vă rog să anchetaţi cazul, deoarece preotul profesor Pomeneşte, care are parohia la Olăneşti-sat este recăsătorit şi le spune elevilor că soţia trebuie bătută, şi dacă nu ascultă, trimisă acasă şi luată alta, cum a făcut el. (07 februarie 2011)”.

Emilian Lovişteanul a început să-şi ia “dreptul”

De cum a venit, PS Emilian Lovişteanul a reprezentat pentru unii o speranţă. Mulţi enoriaşi şi preoţi au crezut în faptul că noul episcop-vicar va aduce un suflu nou, o schimbare în bine la Arhiepiscopia Râmnicului. Dar ori este deja depăşit de situaţie, ori mediul în care lucrează a devenit atât de infestat de corupţie şi afaceri, încât “contaminează” orice nou-venit. Preotul paroh de la Cetăţuia, din Râmnicu Vâlcea, Emanuel Bărbuţ, s-a dat de gol în timpul unei petreceri, spunând după câteva pahare că i-a dat “dreptul” lui Emilian Lovişteanul. De fapt, dreptul a constat într-un set complet de veşminte de episcop în valoare de 25-30 de milioane lei vechi. Acestea au fost cumpărate cu ajutorul deputatului Constantin Mazilu şi date “cadou” din partea consiliului parohial. Imediat după “atingerea” episcopului de noile veşminte, Emanuel Bărbuţ a primit postul de preot paroh la Cetăţuia. Se pare că de oarece “daruri” nu este străin nici vicarul administrativ Emilian Groşenoiu, însă în cazul lui “dreptul” a fost mai mare. Drept pentru care scrisorile trimise către ierarhul venit din Moldova sunt inutile.

Ce ar avea de rezolvat episcopul-vicar

În loc să facă sute de mii de kilometri prin lumea întreagă, când la Ierusalim, când la Bari în Italia, când prin Germania, PS Emilian Lovişteanul ar trebui să-şi ia mai în serios funcţia în primire. Ar trebui să ştie că preotul Emanoil Neţu “umflă” banii de la parohia “Maica Domnului” de pe terasa din Râmnicu Vâlcea, chiar dacă nu mai este paroh decât la Călimăneşti. De unde, desigur, ia alţi bani, în timp ce teologi tineri stau nehirotoniţi. Preotul Tibi Marin, după ce şi-a făcut afacerea cu pompe funebre cu ajutorul celor din Arhiepiscopie, a ajuns să se preteze la tot felul de josnicii. Cere câte un leu pentru fiecare sută de metri parcurşi cu mortul, în maşina firmei sale, la înhumările din parohie. Aşa ceva nu s-a auzit nici prin cele mai nedezvoltate state din Africa. Tatăl său este prietenul vicarului administrativ Emilian Groşenoiu. A fost zeci de ani contabilul protoieriei Râmnicu Vâlcea şi este unul care îi are la mână pe toţi cei de care depinde soarta fiului său. PS Emilian Lovişteanul nu ar mai trebui să se preteze la simonii (vinderi de funcţii în cadrul bisericii) ieftine, de genul celei pentru parohia Cetăţuia, ci ar trebui să pună piciorul în prag, pentru a face ordine. Dacă îi convine să fie făcut de râs pentru lucruri de nimic, poate să dea înainte. Cât despre Emilian Groşenoiu şi averea sa, vom mai vorbi într-un număr viitor. Detaliile sunt foarte picante! http://www.indiscret.ro/

Cei mai săraci români ar trebui să fie călugării şi preoţii. Săraci cu averile, dar bogaţi cu spiritul. Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, are o dublă bogăţie, însă. Averea lui nu se măsoară doar în enoriaşi, dar şi în mii de metri pătraţi de teren şi de clădiri. A obţinut totul printr-un schimb parafat de notar, prin care Înalt Preasfinţia sa cedează un singur hectar de teren şi primeşte un hotel, două case şi alte 19 hectare de pământ.

Controversatul arhiepiscop şi-a început afacerile imobiliare cu un hectar de teren şi o faptă milostivă. Teodosie şi-a donat pământul din satul natal, Dorna Arini din Suceava, ca să contruiască o biserică în localitate. Banii au venit de la enoriaşii suceveni, dar şi de la cei constănţeni, supuşii arhiepiscopului Tomisului.

Ceea ce trebuia să fie doar o mănăstire s-a transformat, în 10 ani, într-un adevărat complex turistic, care conţine un hotel de două stele, cu cinci etaje. La registrul comerţului, acest hotel aparţine firmei Casa Elisabeta SRL, iar asociaţii sunt, de fapt, Arhiepiscopia Tomisului şi Mănăstirea din Dorna Arini. În timp ce Teodosie este, bineînţeles, administrator.

În urmă cu trei luni, arhiepiscopul Tomisului şi stareţa mănăstirii s-au întâlnit la un notar. Aici au încheiat un contract de schimb, cel puţin dubios. Mănăstirea Dorna Arini primea Mănăstirea- culmea – iar Teodosie, ca persoană fizică de această dată, lua în primire hotelul, 2 case şi 19 hectare de teren.

Înalt Preasfinţia Sa Pimen este, de fapt, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Nu a vrut să ne vorbească. Nici Sfinţia Sa, nici arhiepiscopul Teodosie. Nici patriarhia nu a avut vreo replică la acuzele care i se aduc arhiepiscopului Tomisului. De altfel, Teodosie nu este la prima faptă nu tocmai ortodoxă.

Arhiepiscopul Teodosie a fost cel mai controversat candidat la funcţia de patriarh al României. A recunoscut că a colaborat cu securitatea din motive patriotice şi de anul trecut este sub urmărire penală, pentru luare de mită. Asta după ce un reporter sub acoperire ar fi reuşit să-l ungă pe Teodosie, pentru a fi înscris la Facultatea de Teologie din Constanţa. http://www.antena3.ro

Sfantul Nil Atonitul : „Atunci se vor duce la locurile ascunse si sfinte (manastiri si schituri), ca sa gaseasca mangaiere sufletului de multele tulburari si ispite pe care le vor intampina zilnic; dar usurare nu vor gasi, caci peste tot vor fi piedici si sminteli”
Sfantul Nil Atonitul : ” Si toate acestea se vor face pentru ca Antihrist va stapani peste tot, va domni in toata lumea, va face semne si minuni cu inselaciune si va insela pe oameni cu viclenie, ca sa nascoceasca si sa vorbeasca unul cu altul de la un capat al pamantului la celalalt (INTERNETUL). Atunci vor zbura prin aer ca pasarile (avioanele ) si vor inota prin adancul marii ca si pestii (submarinele) „
Tehnologia a avansat…AM AJUNS SA NE CLONAM! I-AM LUAT LOCUL BUNULUI DUMNEZEU!
 

Cel putin asa afirma cercetatorii sud-coreeni pe baza progreselor obtinute de acestia in cadrul controversatului proiect care are ca tinta clonarea umana. Zvonurile neconfirmate de autoritati sustin ca o astfel de clonare umana a fost realizata cu succes intr-un laborator secret din Seul inca de acum 5 ani, iar baietelul rezultat se pare ca merge deja la gradinita.

In ciuda controverselor si scandalurilor de proportii care inconjoara clonarea umana, unele institute de profil sunt decise sa merga pana la capat in ceea ce multi considera a fi o “abominatie a naturii, si o joaca periculoasa de-a Dumnezeu”. Robert Lanza, seful cercetarilor din cadrul companiei de tehnologii biologice Advances Cell Technology, este de parere ca  “ echipa de savanti care probabil a realizat cu success clonarea umana, nici macar nu si-a propus acest scop, totul aparand probabil accidental intr-unul dintre experimetele care aveau ca scop cercetarea ADN-ului uman”.

Se pare ca echipa a incercat sa vada  daca se implantarea ADN-ului uman intr-un ovul animal duce in cele din urma la respingerea materialului genetic uman de catre ovulul animal.  Dupa care se trece la acelasi tip de experiment care are in rol principal un ovul uman. Astfel de experimente duc in timp la izolarea celulelor care nu resping AND – ul uman. Conform tuturor somitatilor stiintifice, va mai dura  foarte putin timp pana cand va fi anuntat oficial prima clonare umana reusita. http://www.descopera.ro

Sfantul Nil Atonitul : „Si toate acestea le vor face oamenii, traind in tihna, necunoscand ca acestea sunt inselaciunile lui Antihrist. Si asa de mult va inainta stiinta vicleanului, ca sa insele prin nalucire pe oameni, pentru a nu mai crede in Dumnezeu Cel in Sfanta Treime inchinat”
Cum inainteaza stiinta si ii amageste pe cei care nu cunosc cuvantul Domnului…
Avansul cu pasi repezi al tehnologiei si globalizarii a actionat, pana acum, in favoarea fortei de munca specializate, conducand la nivele ridicate ale salariilor si cresterea inegalitatii sociale in intreaga lume. 
Daca aceasta tentinta continua, se va ajunge la razboaie de clasa, guvernele populiste vor prelua puterea si vor incerca redistribuirea veniturilor, controland tot mai mult viata economica?

Kenneth Rogoff, maestru international al sahului si profesor de economie si politici publice la Universitatea Harvard, fost economist sef la FMI, nu contesta faptul ca inegalitatea de venit este cea mai puternica forta destabilizatoare din lume. Rogoff argumenteaza, insa, pentru Project Syndicate, ca atunci cand fortele pietei sunt lasate sa se desfasoare, pot, in cele din urma, sa joace un rol stabilizator.

Mai exact, cu cat se pune un pret mai mare pe muncitorii cu inalte calificari, cu atat este mai mare dorinta de a gasi modalitati de a reduce nevoia de a-i angaja.

Lumea sahului demonstreaza felul in care, in urmatoarele decenii, inovatia tehnologica va avea un efect diferit asupra salariilor decat a avut in ultimele trei decenii.

Spre sfarsitul secolului XVIII – inceputul secolului XIX, o masinarie numita „Turcul mecanic” a facut turul capitalelor lumii, castigand partide de sah impotriva lui Napoleon si Benjamin Franklin. A durat decenii intregi pana cand oamenii si-au dat seama ca, inauntrul masinariei, ascuns printre parghii si franghii, statea un om care manevra aparatul.

Astazi, schema a fost intoarsa pe dos: masinile care joaca sah pretind ca sunt oameni care joaca sah. Sunt multe exemple de activitati care au fost, odinioara, domeniul exclusiv al oamenilor, pe care au ajuns sa le domine calculatoarele.

Sunt multi profesori care folosesc programe de computer pentru a scana eseurile, cautand semne de plagiere. Sistemele computerizate castiga teren in medicina, drept, finante, pana si entertainment. Avand in vedere aceste evolutii, e corect sa credem ca inovatia tehnologica va conduce, in cele din urma, la comoditizarea (are loc atunci cand un produs devine de larg consum) multor abilitati care acum par foarte scumpe si rare.

Desigur, oamenii nu sunt produse, dar se aplica aceleasi principii. Pe masura ce munca inalt calificata devine tot mai scumpa comparativ cu munca necalificata, firmele si afacerile sunt din ce in ce mai interesate sa gaseasca modalitati sa „triseze”, folosind substitute. Aceasta schimbare ar putea dura decenii, insa poate sa aiba loc si mai devreme, avand in vedere ca inteligenta artificiala alimenteaza urmatorul val de inovatie, este de parere expertul.

Daca sistemul de comert global ramane deschis competitiei, capacitatea muncitorilor calificati de a amana momentul in care tehnologia le va inlocui munca nu va fi incununata de succes.  http://www.ziare.com

SA NE RUGAM CAT MAI MULT

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului Antihrist, a cărui venire se apropie, şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui. Acoperă-ne pe toţi şi pe toţi dreptmăritorii creştini de mrejele lui cele viclene, în tainica pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de frica diavolească mai mult decât de frica de Dumnezeu şi să ne depărtăm de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă. Dă-ne Doamne, mai bine să pătimim şi să murim pentru sfânt numele Tău şi Credinţa cea adevărată, decât să ne lepădam de Tine şi să primim semnul mârşavului Antihrist şi să ne închinăm lui. Dă-ne nouă, zi şi noapte, lacrimi să plângem greşalele noastre şi îndură-Te de noi, Doamne, în ziua Infircoşatoarei Tale Judecăţi. Amin.

 

 

Read Full Post »

La sud de Red Bluff, pe soseaua interstatala nr. 5, întîlnim o priveliste sinistra: o mina rupta, sîngerînda, zace lînga sosea, cu degetele albe îndreptate spre trafic.

Este socant, desi este numai o pictura. Bratul, lung cam de 9 metri, este desenata cu rosu pe o remorca asezata in cîmp. Deasupra sunt scrise cuvintele „Acest sînge a curs pentru pacatele voastre”. Apoi, la fel de repede pe cum a aparut, bratul sîngerînd dispare la orizont.
De la Red Bluff, soseaua California 36 serpuieste spre vest cam 78 km pe la poalele unor dealuri de-abia populate pîna la mica localitate Platina, ce are vreo 60 de suflete, la marginea padurii Trinity. Tinutul împadurit, aproape neumblat, se întinde pe mai mult de 16 km in partea de nord si sud. La vest sunt alte asezari mici cu denumiri ca „Peanut” („Aluna”) si „Mad River” („Rîul Învolburat”) pe soseaua nationala pe masura ce aceasta se îndreapta catre îndepartatul Pacific. Aici, pe creasta lata a muntelui de deasupra localitatii Paltina, a ales Eugene Rose, un absolvent al Universitatii Pomona din 1956, sa traiasca retras.

Se spune ca în primele doua zile de dupa moarte, sufletul are parte de o libertate relativa si poate vizita diferite locuri pe pamînt care i-au fost dragi. Cam în a treia zi sufletul trece printre vami cu tot soiul de diavoli care îi obstructioneaza calea si îl acuza de numeroase pacate. Sufletul trebuie sa treaca aceste teste pentru a evita sa fie imediat exilat în Valea Gheenei. Daca trece cu succes, în urmatoarele 37 de zile sufletul viziteaza abisurile raiului si iadului, nestiind unde va ramîne. În a 40 zi, i se stabileste locul. Si acolo va ramîne pîna la Înviere si Judecata de Apoi.
Aceasta interpretare a unor învataturi mai vechi a Bisericii Ortodoxe este prezentata pe scurt într-o carte numita „Sufletul dupa moarte”, care este descrisa de editorii ei ca fiind cea mai populara carte ruseasca despre viata de dupa moarte, desi unii crestini ortodocsi nu sunt deloc de acord cu anumite aspecte prezentate. În Rusia, în ciuda zecilor de ani de opresiune sovietica, ortodoxia este, de fapt, religia nationala. Recentele sondaje afirma ca jumatate sau chiar trei sferuri dintre cetatenii rusi se considera ortodocsi. Copii dactilografiate ale „Sufletului dupa moarte” au fost distribuite prin tara, ca si presa clandestina, înainte de caderea comunismului.
Alte lucrari ale aceluiasi sihastru ortodox, cunoscut si sub numele de Sf. Serafim, au cîstigat deasemenea adepti printre rusi, iar viata lui pustniceasca a capatat proportii aproape mitice. Printre rusii piosi Sf. Serafim Rose e deja un obiect de veneratie iar în momente delicate, cînd oamenii disperati se roaga pentru minuni, unii i se adreseaza direct.
Dar înainte de a deveni Sf. Serafim el se numea Eugene Rose.

„Stiti, parintele Serafim era ca si noi rusii; ne vorbeste într-un fel deosebit”, i-a spus recent un tînar ortodox rus unui vizitator din America. Totusi, Rose, a vizitat Rusia numai cu sufletul, caci, cu exceptia unor scurte calatorii în afara statului, el si-a petrecut viata în California. Nascut în 1934, Rose a crescut în San Diego, unde tatal lui, un evreu, era portar al stadionului Balboa. Mama lui era o protestanta activa ce cînta în corurile bisericilor si citea adesea Biblia.
„Cred ca o mare parte din ceea ce a devenit Eugen se datoreaza bunicii mele”, spune nepoata lui Rose, Cathy Scott, autoarea biografiei numita „Serafim Rose: Povestea adevarata si scrisorile particulare”.
„Mama lui Rose era o persoana extrem de severa, spune Scott. Dupa ce, din greseala, Franklin, fratele mai mare al lui Eugene, a dat foc garajului jucîndu-se cu chibriturile pe cînd avea 4 ani, mama lui l-a dus înauntru si i-a tinut mîna pe o soba aprinsa ca sa îi arate cit de daunator este focul.”
Mama lui Rose avea asteptari mari de la copii ei, spun rudele. Eugene era bun la scoala si a primit o bursa pentru a studia apoi la Pomona. În timpul colegiului el s-a adîncit în studiul filozofiei, al muzicii clasice si a literaturii, teatrului si limbilor straine. Avea, de asemenea, un cerc de prieteni cu inclinatii intelectuale si artistice. „Eram neadaptati, dar nu ne deranja”, spune Laurence McGilvery, un anticar de 54 de ani. „Nu ne conformam. Nu ne alaturam fratiilor, nu beam bere. Eram un grup mai deschis si mai tolerant într-o vreme in acre intoleranta era în floare.” Rose era un tip aratos, destul de timid, înalt, subtire si brunet, cu ochii ca doua flacari albastre. „Avea o mare înclinatie pentru muzica, literatura si filozofie”, spune McGilvery.
„Era cel mai talentat om pe care îl întîlnisem vreodata”, spune Dirk van Nouhuys, un scriitor de 56 de ani. „Era mereu atent si grijuliu, foarte inteligent si capabil. Era stralucit in ceea ce priveste limbile straine si era foarte talentat la sport. Îl consideram o persoana inteligenta, cu caracter. Era genul de om care a ales sa îsi faca viata asa cum a vrut el.”
Asa s-a nascut o viata obscura si celebra.
„Eram cei mai buni prieteni, dar era o mare parte din el pe care nu o dezvaluia nimanui”, spune McGilvery. „Si acum îmi dau seama ca era cea mai importanta parte.”

În limbajul monahal traditional ortodox, un calugar proaspat tuns devine mort pentru lume iar fosta lui viata dispare pentru a gasi o noua viata în Dumnezeu. Monahul uita de sine si paraseste lumea pentru a cauta împlinirea spirituala. Izolarea fizica ajuta sufletul sa respinga stilul laic de viata.
Prima data cînd Eugene Rose a murit a fost cînd a fost tuns in monahism, pe muntele de deasupra localitatii Platina, în 1970, la vîrsta de 36 de ani. Impreuna cu un alt barbat, un american de origine rusa pe nume Gleb Podmosenski, si-au dedicat viata ortodoxiei. Traisera deja ca niste asceti, in inima muntelui, timp de doi ani. Au întemeiat apoi un schit, cu o fratie mai mica ce nu se putea compara cu o obste dintr-o manastire obisnuita. Îsi gateau mîncarea afara, pe o soba de campanie, uneori în zapada pîna la genunchi, si aduceau apa de la poalele muntelui cu un camion vechi. Publicau o revista numita „Lumea Ortodoxa”, folosind o presa de mîna pe care Rose o cumparase pentru 200 de dolari. Mai tîrziu au cumparat o masina Linotip si un generator care o alimenta astfel ajungind sa mai publice calendare si carti.
Rose cultiva legume de tot soiul, în solul roscat. Calugarii nu mîncau carne ci numai peste. Regulile monahale pe care le urmau nu le permiteau prea multa vorbaraie, tolaneala sau statul picior peste picior. Schitul nu servea ca loc de retragere, ci si de lupta. „Trebuie sa avem cît mai putine ‘facilitati’”, scria Rose în timp ce îsi planuia retragerea, „…si sa ne încredem în Dumnezeu în loc de masinarii.”

Cînd a început sa studieze la Pomona, în 1952, Rose s-a specializat in filozofie. „A fost un student neobisnuit”, spune profesorul de filozofie Frederick Sontag. „Se distingea prin conduita, prin felul in care vorbea si prin întrebarile pe care le punea.” Chiar înainte de absolvire, Rose i-a cerut lui Sontag o scrisoare de recomandare. „Fara îndoiala, d-l Rose este un individualist,” a scris Sontag, „dar, tocmai din cauza acestei tendinte oneste este foarte probabil ca va face cariera în domeniul pe care îl va alege. E foarte serios în munca sa, iar capacitatile lui intelectuale native sunt, fara îndoiala, de prim rang. Deoarece înainte de anii de colegiu, mediul lui era destul de limitat economic si intelectual, înca exploreaza si cauta sa îsi gaseasca locul în lumea academica, dar cred ca acum este foarte aproape de acel domeniu în care poate aduce o contributie semnificativa. Mai are înca probleme cu comunicarea, dar acest lucru se va îndrepta atunci cînd îsi va stabili domeniul de interes.”
În timp ce era la Pomona Rose si niste prieteni, inclusiv McGilvery, au participat la o conferinta a unui fost preot anglican, Alan Watts, care devenise un vestit adept al budismului zen. Rose a fost captivat de aceasta experienta. A început imediat sa studieze sub îndrumarea lui Watts, care era cunoscut drept „guru al generatiei beat”, la Academia Americana de Studii Asiatice din San Francisco. Însa, in cele din urma Rose s-a îndepartat de influenta lui Watts, numindu-l în derîdere „buddhist de fotoliu”. Dar la Academie Rose a întîlnit un învatat taoist chinez pe nume Gi-ming Shien, care a avut asupra lui un efect puternic. Munca lui Shien se concentra pe vechea abordare chineza a învatatului. Pretuia punctele de vedere traditionale chinezesti si prefera textele clasice originale interpretarilor moderne. Rose a învatat sa citeasca chineza veche asa ca a putut întelege vechile texte taoiste.
Punctul de vedere al lui Shien era identic cu cel al traditionalistului francez René Guénon, care a avut probabil cea mai mare influenta asupra dezvoltarii filozofice a lui Rose. Rose a devorat cartile lui Guénon, citindu-le în limba originala, franceza, atunci cînd nu a gasit traducerile acestora. Guénon deplîngea ofilirea spiritului vechilor culturi în societatea moderna occidentala. Credea ca e o greseala sa consideri egale noutatea si progresul. Sugera ca adevarul suprem poate fi gasit în întelepciunea secolelor. „René Guénon este cel care m-a învatat sa caut si sa iubesc Adevarul, mai presus de orice si sa nu ma multumesc cu altceva.”, scria Rose undeva.

„Cînd vrem sa denumim pasiunile cu un nume familiar”, spunea Sf. Isac Sirul, un cleric din sec. XVII si unul dintre Sfintii Parinti ai ortodoxiei, „le denumim lume. Dar cînd vrem sa le distingem pe numele lor, le spunem pasiuni. Pasiunile sunt urmatoarele: dragostea de bogatie, dorinta de posesie, placerea trupeasca care vine din pasiunea sexuala, dragostea pentru onoare care da nastere invidiei, dorintei de putere, aroganta si mîndria pozitiei, dorinta de rasfat cu haine luxoase si ornamente vanitoase, goana dupa glorie umana care este sursa ranchiunei si resentimentelor, si frica fizica. Acolo unde aceste pasiuni nu mai sunt active, lumea moare…Cineva a zis despre Sfinti ca în timpul vietii erau morti; desi traiau în trup, nu traiau pentru acesta. „Încercati sa vedeti care dintre aceste pasiuni va stapînesc. Atunci veti sti cît de viu sunteti pentru lume si cît de mort sunteti pentru ea.”

La Platina, Rose a locuit mai multi ani într-o baraca neizolata, fara apa curenta sau electricitate, încalzindu-se cu o mica soba pe lemne. A construit chiar el baraca din lemn valorificat de pe terenul pe care parintii lui l-au ajutat pe el si pe Podmosenki sa îl cumpere. Iarna, tacuta padure de pini care se întindea pîna aproape de ei, era adesea cufundata în zapada. Vara, caldura putea fi înnabusitoare.
Cabana, numita chilie în traditia monahala, era de 2, 5 pe 3 mp. O camera mica, lipita de cladirea principala, avea un mic raft de carti care servea drept biblioteca lui Rose. Rose dormea într-un colt pe un pat facut din doua scînduri.
În chilia lui întunecoasa, luminata cu lumînari si lampi de petrol, se nasteau torente de scrieri care exaltau o credinta ortodoxa veche, literala, cu o viziune traditionalista, care este considerata extrema, chiar fanatica de unii clerici. Educatia monastica a lui Rose o denumea „ortodoxie a suferintei”.
Tot aici s-a nascut si cea mai celebra replica a lui Rose, un avertisment apocaliptic repetat adesea: „E mai tîrziu decît crezi! Grabeste-te, deci, sa înfaptuiesti lucrarea lui Dumnezeu.”

Ortodoxia rusa este divizata de o vrajba mai veche între Biserica Rusa din Exil, la care apartinea Rose si Biserica din Rusia. Cei loiali Bisericii Ruse din Exil sustin ca ea este adevarata Biserica libera, pastratoare a pietatii care exista înainte de bolsevici. Ei spun ca ierarhia bisericeasca din Rusia era corupta de zeci de ani de servitudine fata de regimul sovietic. Pe de alta parte, Biserica Rusa din Exul este privita de criticii ortodocsi ca un grup separatist înfundat în doctrine vechi si demodate.
O mare parte din munca lui Rose parea ca evita ierarhia Bisericii, vorbind direct profanilor, dar si credinciosilor americani. Admiratia lui pentru poporul rus si problemele lui era nedisimulata. Rose, un anti-comunist convins, sugera caderea comunismului si trezirea la viata a Sfintei Rusii, care ar prevesti sfîrsitul lumii.
„Rusia, prima tara ce a experimentat jugul comunist, este si prima tara care a început sa se trezeasca si sa îi supravietuiasca,” a spus el într-o conferinta din 1981. „În ciuda dictaturii comuniste continue, ateismul nu a capturat inima Rusiei, iar desteptarea religioasa care poate fi vazuta acum în Rusia este, fara îndoiala, începutul a ceva urias si esential: vindecarea sufletului unei natiuni.”

Dupa ce Rose a murit pentru lume si a devenit staret, si mai tîrziu preot-staret, pleca din munti cam o data pe an pentru a-si vizita mama. Au întretinut o corespondenta plina de dragoste pîna cu putin înainte de a doua lui moarte, cea fizica, în 1982.
Odata, în timp ce Rose îsi vizita mama în suburbia LaMesa a San Diegoului, a ajuns la un centru comercial la cîtiva kilometri de casa. Conform spuselor lui Cathy Scott, nepoata lui, era august, iar temperatura era de peste 40 de grade. Rose înainta prin cartierele suburbiei cu sutana lui grea de lîna, înalt si misterios, barba lui gri curgîndu-i în cîrcei lungi pe piept. Oamenii se uitau la el.
Sora lui, facîndu-si griji pentru el din cauza caldurii, s-a dus dupa el cu masina. „De parca n-ar mai fi vazut preot pîna acum,” i-a spus Rose în gluma. L-a întrebat de ce nu luase masina mamei.
„Nu ma lasa sa o folosesc,” a spus el. „Acum cinci ani am dat peste cutia postala si n-a uitat asta.”

Într-o dupa-amiaza tîrzie si racoroasa din iunie 1956, în timp ce astepta trenul în Los Angeles, timidul Eugene Rose, care avea doar 22 de ani, i-a scris o scrisoare lui Laurence McGilvery. „Dragul meu Larry”, începea, „sunt usor ametit pentru ca am baut o sticla de chablis la restaurantul Fred Harvey din gara (la restaurant chelneritele nu stiau ce este chablisul). Sunt destul de prost ca nu ti-am spus direct niste lucruri. Ameteala mea îmi da ocazia, desi ar fi timpul sa îti spun si cînd sunt treaz. Daca suntem prieteni, asemenea lucruri nu pot fi ‘ascunse’. Primul lucru: mama a descoperit, destul de nelegitim (despre asta îti voi povesti altadata) ca sunt homosexual; daca n-ai presupus asta deja, e timpul sa afli. Înca nu am fost dat afara din casa, dar nu cred ca ma voi întoarce acolo dupa luna septembrie. Mama s-a isterizat destul de tare, dar tata a convins-o ca nu sunt decît ‘bolnav’. Am fost de acord sa merg la prietenul meu psihiatru din San Francisco, ceea ce oricum vroiam sa fac din alte motive, pe cheltuiala parintilor.”
„Cred ca deja ti-ai dat seama si ca îmi voi petrece vara asta si ma voi culca cu un tînar pe care îl iubesc si care ma iubeste.”
„Am fost foarte prost în Claremont. Nu prea ti-am fost prieten. Iarta-ma. Cred ca nu de Claremont ma saturasem, ci de mine. Cred ca nu ti-am spus aceste lucruri mai devreme, de frica ca ma vei privi ca pe un gîndac, un monstru, sau chiar ‘bolnav’, asa cum ma vad parintii mei. Sunt cu siguranta tot atît de ‘bolnav’ cum sunt toti oamenii carora le lipseste dragostea lui Dumnezeu, dar eu cred ca înclinatiile mele sexuale sunt perfect ‘normale’, într-un sens pe care nici eu nu îl înteleg înca.”
„As fi bucuros sa privesc vesti de la tine si chiar sa ne întîlnim cîndva.” McGilvery l-a asigurat pe Rose de prietenia lor. Au ramas prieteni apropiati timp de multi ani, chiar daca McGilvery nu împartasea fervoarea religioasa crescînda a lui Rose. „Stia ca eu iau în batjocura ideea de diavoli care ratacesc pe pamînt si uleuri sfinte care pot vindeca ceva,” spune McGilvery. „Puteam sa discutam despre aceste credinte pîna la sfîrsitul vietii.”
Dar nu au avut ocazia. Dupa ce Rose a devenit calugar, McGilvery nu a mai primit nici o veste de la el. În fiecare an îi trimitea lui Rose o felicitare de Craciun, dar nu a primit niciodata un raspuns. Odata, un prieten comun l-a vizitat pe Rose la Platina si l-a întrebat daca primise felicitarile. Rose a raspuns ca da, iar prietenul l-a întrebat de ce nu i-a raspuns. „Ce sa îi spun?”a replicat Rose.
Într-o conferinta cu titlul „Viziunea ortodoxa asupra lumii”, pe care a tinut-o cu putin timp înainte de moarte, Sf. Serafim Rose a spus: „Orcine priveste viata noastra contemporana din perspectiva vietii normale dusa de oameni în alte vremuri – sa zicem în Rusia sau America, sau orice alta tara din Europa de Vest în sec. XIX – nu poate sa nu fie socat de cît de anormala a devenit viata în ziua de azi. Întreg conceptul de autoritate si obedienta, decenta si politete, comportament public si privat – toate s-au schimbat drastic, au fost date peste cap, cu exceptia cîtorva grupuri de oameni – de obicei crestini – care încearca sa pastreze asa numitul stil de viata ‘demodat’…
Este clar pentru orice crestin ortodox care îsi da seama ce se petree în jurul lui în ziua de azi, ca lumea se apropie de sfîrsit. Semnele sunt atît de evidente ca am spune ca lumea se pabuseste catre sfîrsit.” Rose a continuat sa enumere cîteva semne, printre care: „Anormalitatea lumii. Niciodata nu au fost acceptate asemenea manifestari ciudate si nenaturale ca stari firesti. Uitati-va la lumea din jurul vostru : ce e în ziare, ce fel de filme se difuzeaza, ce este la televizor, ce considera oamenii interesant si amuzant, de ce rîd; e absolut ciudat…
Razboaiele si zvonurile despre razboi, fiecare mai rece si mai necrutator decît cel de dinainte, toate umbrite de amenintarea de neconceput a razboiului universal nuclear, care poate fi declansat cu apasarea pe un buton.
Centralizarea crescînda a informatiei si puterii asupra individului, lucru demonstrat mai ales de un enorm computer din Luxembourg, care are capacitatea de a tine un dosar de informatii despre orice om în viata; numarul de cod este 666, iar porecla este ‘fiara’, data de cei care lucreaza pe el…
As putea continua cu detalii de acest gen, dar nu vreau sa va sperii, ci sa va trezesc la realitatea din jurul vostru. Este chiar mai tîrziu decît credeam; Apocalipsa este acum.”
John Christensen era student la Universitatea California, Santa Cruz, cînd Sf. Serafim Rose a tinut acolo doua conferinte în 1981.
„A fost un adevarat catalizator în convertirea mea la ortodoxie,” spune Christensen, acum un preot-calugar cunoscut ca Parintele Damaschin. „Mi-a schimbat viata. Am simtit ca e o persoana importanta, cruciala pentru vremurile noastre, cineva care gasise raspunsul la cautarea lui Dumnezeu a omului occidental modern si sensul vietii. La putin timp dupa ce a decedat am început sa adun material si sa scriu despre el.”
Dupa vreo 10 ani, în 1993, Christensen a publicat Din alta lume:Viata si învataturile Sf. Serafim Rose, deschizator de drumuri catre inima vechii crestinatati. Biografia de 1000 de pagini este foarte detailata, bazîndu-se pe interviuri cu prietenii lui Rose, scrisori, informatii de la rude, scrierile lui Rose, informatii din scoala si facultate si alte surse.
„Cred ca e literatura,” spune Cathy Scott, nepoate lui Rose, care îi reproseaza mai ales descrierile din anii copilariei lui Rose si relatiile lui cu familia si prietenii. Biografia ei, publicata în toamna trecuta, înfatiseaza un portret diferit, dar la fel de socant, al lui Rose, mai ales al vietii pe care el a dus-o înainte de a se alatura Bisericii Ortodoxe. Cartea ei e plina de dovezi ale scrisorilor lui Rose catre prietenii sai – meditatii disparate asupra vietii, asupra lui Dumnezeu, filozofie si cultura – si note simple, domestice pe care le-a trimis mamei sale despre zapada cazuta sau gradinaritul la Platina. Cartea lui Scott a fost cea care, spre consternarea multor crestini ortodocsi, a facut publica activitatea homosexuala a lui Rose de dinainte de convertire; Christensen, desi stia, a preferat sa nu o dezvaluie.
Prefata la cartea lui Scott a fost scrisa de un credincios ortodox pe nume Craig Young, acum cunoscut ca si Parintele Alexey. Rose a fost parintele spiritual al lui Young, iar cei doi au petrecut împreuna un timp considerabil, pastrîns legatura prin scrisori cînd Young a plecat de la Platina. Într-un articol despre cartea lui Christensen publicat în revista „America ortodoxa”, Young o descrie „o comoara si o dezamagire, o bucurie si o tristete, o inspiratie si un scandal.” Spune ca biografia a fost distorsionata de influenta lui Podmoshensky, care a avut diferente serioase cu ierarhii bisericii dupa moarte lui Rose.
Ca biograf si propovaduitor al învataturilor lui Rose, Christensen, un bun scriitor, a fost în mare parte si cel care a avut grija de mostenirea lui Rose. El spune ca nu este interesat sa dezbata care biografie înfatiseaza o imagine mai exacta a lui Rose. Dar apara exactitatea cartii sale si declara ca exista un motiv pentru abordarea avuta. „Daca urmezi tendinta generala a societii de azi,” spune el, „exista ideea ca trebuie sa spui tot. Dar din punctul de vedere al unui crestin ortodox, nu trebuie neaparat sa spui tot despre o persoana. Crestinii ortodocsi, la fel ca toti crestinii care respecta Sfînta Scriptura, privesc relatiile homosexuale ca un pacat. Parintele Serafim a încheiat cu asta cînd s-a convertit la religia ortodoxa. Cînd am studiat materialul despre viata lui, am vrut sa respect ce ar fi dorit parintele Serafim sa apara în carte. Si stiu ca nu ar fi dorit sa apara asta.”
Partenerul homosexual din San Francisco al lui Rose a fost cel care l-a familiarizat cu Biserica Ortodoxa Rusa din Strainatate. Dar în timp ce Rose se afunda în mistica vechii ortodoxii, partenerul lui, care scrisese o carte despre Biserica, îsi pierdea interesul pentru asta. Curînd, Biserica l-a acaparat complet pe Rose, si s-a despartit de partenerul lui.
O doctrina sociala adoptata anul trecut de Consiliul de Episcopi ai Patriarhiei Moscovei descrie homosexualitatea ca „o rana pacatoasa a naturii umane” care trebuie „tratata prin împartasanii, rugaciuni, posturi, cainta si citirea Sfintelor Scripturi.”
Referindu-se la anii tineri în care nu era implicat pe deplin în ortodoxie, Rose a spus odata: „Am fost în iad. Stiu cum este iadul.”
O usa îngusta si arcuita într-o perete înalt, tencuit în alb se deschide spre curtea schitului de pe munte, al carui co-fondator a fost Rose, acum o manastire în toata regula cu o duzina de calugari, preoti si frati care locuiesc acolo. Umbrele cresc la ora amiezii pe masura ce soarele se ascunde dupa marginea împadurita complexului. Linistea este cîteodata sparta de tipetele nepamîntene ale paunilor de la manastire. La 5 dupa-amiaza, înainte de slujbele vesperilor, clopotul bisericii este batut de 9 ori, cu referire la a noua ora – cînd a murit Cristos – si barbati barbosi, tacuti în sutane negre si palarii cilindrice numite clobuc ies din biblioteca, tipografia si camarutele din lemn de pin. Înauntrul bisericii întunecoase, icoane de sfinti acopera peretii si fiecare cotlon umbrit. Multe din ele sunt pictate – scrise, în terminologia ortodoxa – în tonuri calme de tempera, folosind un proces perfectat în Evul Mediu. Lampile cu petrol împrastie o stralucire de galben-pal si mirosul de tamîie e puternic.
Clericii care sosesc se pleaca smeriti si îsi fac cruce înainte de a intra în partea principala a bisericii, care este deschisa, fara banci. Unii se pleaca si îsi fac cruce de doua ori înainte anumitor icoane, atingînd podeaua cu mîna dreapta, înainte sa sarute icoana. Buzele nu ating fata pictata pe icoana, doar picioaele sau mîinile sau hainele.
În biserica tacuta si întunecata, un tînar calugar cînta pe un ton jos si monoton: „Dumnezeule ai mila, Dumnezeule ai mila, Dumnezeule ai mila…” Desi cîntarile rugaciunilor sunt în engleza, par vechi de cîteva secole. În frigul de decembrie si lumina pîlpîitoare a lampadarelor, calugarii si preotii în robe negre cînta despre suferinta si mîntuire si viata vesnica. Dupa slujba, se aduna la o masa lunga de lemn în sala de mese de alaturi, încalzita de o soba pe lemne, pentru o cina cu tocanita de legume cu pîine, desfasurata în timpul citirii unui text spiritual. Se vor trezi înainte de venirea zorilor pentru slujba de dimineata.
Eugene Rose este îngropat pe panta care se ridica din mijlocul acestui complex. Deasupra mormîntului lui se afla o platforma patrata de lemn cu banci si balustrade din cherestea. În centru se afla un sarcofag de lemn gol împodobit cu o lampa cu petrol si o lumînare, cu o cruce ortodoxa la cap. Scîndurile acestui cenotaf, sub care este îngropat corpul lui Rose, sunt patate de ulei negru si ceara. Cînd ortodocsii piosi viziteaza mormîntul, iau cu ei o bucata din lemnul care putrezeste sau o mîna de pamînt sau cîteva picaturi de ulei din lampa. În traditia ortodoxa, sfintele moaste si ramasitele sfintilor sunt obiecte de veneratie.
Rose a fost declarat mort pe 2 septembrie 1982, la un spital din Reddding. Timp de cîteva zile a îndurat o durere crunta de stomac si a ramas închis în chilia sa, rezistînd rugamintilor celorlalti de a merge la doctor. Cînd starea lui s-a înrautatit, calugarii l-au dus la urgenta. S-a descoperit în timpul operatiei ca un cheag de sînge i-a blocat o vena de la intestine, care devenisera în parte gri si cangrenoase. A stat la reanimare o saptamîna.
Alexey Young a stat lînga patul lui pîna aproape de moarte. „Nu mai putea vorbi,” spune el. „am început sa îi cîntam în surdina imnul lui bisericesc preferat, pentru Vinerea Mare, în rusa. Pe masura ce cîntam, am vazut ca îi curgeau pe obraz doua lacrimi. Am plîns si noi, stiind ca în curîd va auzi acest imn cîntat nu de muritori, ci de îngeri.”
Imediat dupa aceea s-au raportat viziuni si miracole. O femeie al carei fiu a primit îndrumare spirituala de la Rose a spus ca, cu o zi înainte de moartea lui Rose, a fost vizitata. „Luram în camera din spate,” spune ea, „si ma gîndeam cît de mult îmi doream sa fi fost la spital cu voi. Dintr-o data, timpul s-a oprit si în fata mea l-am vazut pe parintele Serafim stralucind, în haine aurii – cam asa pot descrie lumina. Mi-am tinut rasuflarea si a zis: ‘O, parinte Serafim!’ Eram prea uimita sa mai zic si altceva în afara de multumesc. Timpul statea pe loc – totul era acum. Nu voi interpreta acest eveniment, nici acum nici altadata. M-am simtit încurajata si sper ca acest fapt sa va încurajeze si pe voi. Sunt foarte umila si nu mai stiu ce sa zic despre acest lucru.”
Multi dintre cei care l-au cunoscut pe Rose si unii dintre cei care i-au citit cartile, spun ca era un sfînt. Dar asta este o alta problema daca va fi sau nu canonizat de Biserica Ortodoxa. Drumul catre glorificare începe cu cei credinciosi, cînd nu se mai roaga pentru sufletul celui decedat si încep sa ceara mijlocirea lui în fata lui Dumnezeu. Veneratia si icoanele pictate sunt un factor, la fel ca si miracolele de dinainte sau de dupa moartea lui. Neîngroparea ramasitelor si transferarea relicvelor la un loc sfînt sunt o traditie a ritualului de glorificare înca din vremuri stravechi. Daca ramasitele sunt bine pastrate sau oasele emit un miros dulceag, este considerat un semn ca decedatul a fost favorizat de Dumnezeu.
Cei care l-au cunoscut au vazut diferite parti ale personalitatii lui Eugene Rose. „Nu am fost apropiata de el,” spune Cathy Scott, „dar nu cred ca ar fi fost cineva. Nu ne lasa pe nimeni din familie sa îl îmbratisam, era asa de disciplinat. Cred ca se simtea singur. Cred ca era foarte aproape de Dumnezeu.”
Dirk van Nouhuys spune, „Îl consideram pe Eugene o persoana care cauta raspunsuri la problemele vietii. Majoritatea oamenilor cauta în continuare, dar Eugene s-a oprit. Persoanlitatea lui exterioara i-a înnabusit într-un fel disperarea interioara pe care trebuie sa o fi simtit daca a îmbratisat asa un sistem rigid.”
La putin timp dupa moartea lui Rose, Parintele Alexey Young a spus unor oameni, „cei care nu i-au înteles nici scrierile nici predicile si l-au judecat numai dupa aparenta exterioara, i-au vazut doar robele zdrentuite si prafoase si barba lunga si încalcita si l-au dispretuit. Pe la spate a fost numit si ‘calugarul murdar’. Dar era un adevarat calugar, un înger în trup de om, mort pentru aceasta lume, dar viu pentru cea care va veni si mai preocupat de purificarea sufletului sau decît de îngrijirea corpului. Exemplul lui era un repros pentru noi toti.”
Gleb Podmoshensky, partenerul monastic al lui Rose, a spus cîndva despre el: „Mai presus de orice, parintele Serafim a stiut cum sa sufere.”
Parintele Damaschin Christensen, care lucreaza la a treia editie a biografiei lui Rose, spune, „Adevaratul parinte Serafim este barbatul care a devenit. A fost un pacatos pierdut, dar în cautare si prin convertirea la crestinismul ortodox s-a cait cu adevarat. A scris cîndva ‘Cînd am devenit crestin în mod voluntar mi-am crucificat mintea si suferinta pe care o îndur nu a fost decît o sursa de bucurie pentru mine. Nu am pierdut nimic, dar am cîstigat totul.’ A putut sa treaca de deceptiile vremurilor noastre, de falsele filozofii si sa ajunga la inima adevarului.”
Laurence McGilvery îsi aminteste alte lucruri despre el. Cu mult înainte ca Rose sa renunte la aceasta lume pentru a deveni un calugar ascetic, el si McGilvery luau prînzul în San Francisco. „El a primit o muratura lînga sandwich, iar eu nu”, spune McGilvery. „Amîndoi am observat acest lucru în tacere, iar într-un tîrziu el mi-a zis calm, ‘Ia o muratura’, iar eu am mîncat-o. La cîtiva ani dupa acest incident, se plimba cu sotia mea cînd i-a spus: ‘Odata Larry a facut un gest foarte ciudat cînd luam masa împreuna. Eu am primit o muratura, iar el nu. I-am zis: eu am primit muratura, si în mod inexplicabil a luat-o si a mîncat-o.’” Cînd, mai tîrziu, sotia lui i-a spus cele zise de Rose, McGilvery, amuzat, i-a scris un bilet cu titlul „Neîntelegerea”, vrînd sa i-l dea lui Rose ca sa îi vada fata cînd îl va citi. Decizia misterioasa „era un moment Zen de care el era asa de atras,” spune McGilvery. La mai mult de 30 de ani dupa, McGilvery înca mai are biletul. „S-a întîmplat chiar înainte sa dispara”, spune el.
Desi ritmul vietii monastice nu s-a schimbat, au avut loc ceva schimbari la Patina, dupa ce Rose a fost înmormîntat acolo. Parintele Alexey le descrie în revista „America ortodoxa ” ca „triste si, sa fiu cinstit, teribile evenimente”. El spune ca Rose si Podmoshensky, cunoscut si ca Parintele Herman, s-au certat cu putin timp înainte de moartea lui Rose.
Parintele Herman, staretul manastirii, a fost suspendat din functia de preot în 1985 si caterisit formal patru ani mai tîrziu dupa ce a avut anumite conflicte cu ierarhii bisericii. Fratia pe care el si Rose o fondasera împreuna în anii ’60 a fost despartita de Biserica Ortodoxa Rusa din strainatate, dar parintele Herman a continuat sa serveasca ca si cleric sub un episcop ne-canonizat. Toamna trecuta, s-a retras din implicarea activa în Fratie. Traieste retras, nu departe de Platina.
În noiembrie, dupa ce a fost mai mult de zece ani în afara ortodoxiei sanctionate ecleziastic, Fratia a fost acceptata într-o episcopie a Bisericii Ortodoxe Sîrba. Parintele Gherasim Eliel, un preot-calugar care locuia la manastire din 1981, a fost numit de Biserica Ortodoxa Sîrba noul staret. Mica chilie pe care Rose a construit-o în padure si a numit-o „Optina”, dupa numele unui faimos centru monahal rus asuprit de comunisti, este înca folosita iar Parintele Damaschin este cel care locuieste acum acolo.

Read Full Post »

 

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Adeveritu-s-au cuvintele Tale, Mântuitorule, căci ne-ai spus mai înainte despre greutăţile prin care vom trece, dar ne-ai şi  învăţat să stăm împotriva lor cu bărbăţie: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. O, sfântă  îndrăzneală care dai putere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lumea iubitoare de plăceri!

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune vieţile noastre, Mult-Milostive!

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Adame, Adame, de ce ai căzut? De ce ai ales neascultarea? Vai nouă,  să  plângem şi să ne tânguim, că suntem următori căderii sale. Degrab să alergăm, fraţilor, la milostivul Dumnezeu, singurul care poate să ne izbăvească.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Icoană a răbdării zugrăvită de Dumnezeu se descoperă Dreptul Iov celor ce caută  în Sfânta Scriptură mărgăritare duhovniceşti. Că fiind cel mai slăvit dintre semenii săi, nu a hulit când a pierdut bunătăţile ce le avea, ba încă a ajuns să şadă plin de bube pe mormanele de gunoi, ca unul dintre cei loviţi de mânia cerească. Şi Dumnezeu, văzând credinţa sa, i-a făcut parte de bogăţii mai mari decât cele pe care le pierduse prin pizma diavolului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ! Să salte inimile noastre simţind ocrotirea ta, să prindă putere cei slăbiţi şi cei deznădăjduiţi să capete nădejde.

Cântarea a 3-a

Doamne. . .

“Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi  zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” Şi iarăşi ne-ai zis: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Unde este credinţa noastră când ne plângem că nu suntem ascultaţi? Poate cineva să spună că a cerut cu umilinţă cele de folos şi nu le-a primit? Să nu fie.

Doamne. . .

Întăreşte-ne, Doamne, cum i-ai întărit pe sfinţii Tăi care s-au aflat în încercări mai grele decât ale noastre. Lu­minează-ne, sfinţeşte-ne şi ne miluieşte Tu, Cel ce ai făgăduit că vei fi cu robii Tăi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Doamne. . .

„Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul,  iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme”, ne învaţă Dreptul Solomon,  picurând în sufletele noastre razele înţelepciunii. Oare avem priceperea să vedem în  încercările prin care trecem dragostea lui Dumnezeu? Căci de nu vom vedea-o pe aceasta,  înseamnă că ne îndoim de purtarea Sa de grijă pentru noi.

Slavă . . .

L-a biruit David pe Goliat! Cel slab l-a biruit pe cel tare,  pe sângerosul uriaş! Şi tot aşa fiecare dintre creştinii care au nădejde în Dumnezeu vor birui viforul necazurilor, căci neputinţele lor vor fi acoperite de dumnezeiescul har.

Şi acum. . .

Izvorul minunilor tale, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare, curge neîncetat spre bucuria poporului creştinesc;  bolnavii se vindecă,  morţii înviază, cei aflaţi în primejdii se izbăvesc. Arată-ţi şi de această dată milele tale, Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim din pricina păcatelor noastre.

Cântarea a 4-a

Doamne. . .

“Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu fiţi îngrijoraţi, căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu,  şi toate acestea se vor adăuga vouă”.  Aşa ne-a poruncit Hristos, iar de vom căuta mai întâi cele ale lumii,  în care se desfată vremelnic sufletele noastre, atunci Împărăţia se va lua de la noi şi ne aşteaptă osânda veşnică.

Doamne. . .

Cel ce ai înmulţit pâinile şi peştii, săturând mii de oameni, Care poţi să ne dăruieşti toate cele de care avem nevoie şi de care ai îngăduit să fim lipsiţi pentru încercarea credinţei noastre, arată şi acum milele Tale şi plineşte toate lipsurile noastre.

Doamne. . .

Zece leproşi au luat vindecare minunată, dar nu­mai unul a ştiut să aducă mulţumire pentru ea. Peste mulţime de oameni se revarsă binefacerile lui Dumnezeu, dar numai puţini ştiu să mulţumească.

Slavă . . .

Sfinte Ierarhe Nicolae, păstorule al Mirelor Lichiei, roagă-te Milostivului Dumnezeu ca ori de câte ori ne lipsesc cele de trebuinţă să le primim prin mijlocirile tale de care s-au folosit cele trei fete sărace pe care le-ai îndepărtat de păcatul nelegiuitei împreunări.

Şi acum . . .

Veacuri  întregi creştinii au trecut prin greutăţi fără număr, dar ori de câte ori ţi-au cerut ocrotirea nu au rămas fără răspuns, Maica noastră. Chiar şi atunci când nu se vede nici o lumină, când totul pare că s-a năruit, mijlocirea ta dărâmă zidurile potrivnice şi dăruieşte credincioşilor toate cele care le sunt de trebuinţă.

Cântarea a 5-a

Doamne. . .

Greu este cuvântul Tău, Iubitorule de oameni, când spui ucenicilor Tăi: “Veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi  pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.

Doamne. . .

Cel ce ai binecuvântat nunta din Cana Galileii, Cel ce binecuvântezi în chip minunat înţelegerea şi iubirea frăţească dintre oameni, adu pacea Ta în familiile creştine, alungând de la ele toată tulburarea, toată mânia, toată neînţelegerea, ca astfel familiile să fie mici biserici, şi nu adunări idoleşti, cum unelteşte neruşinatul diavol.

Doamne. . .

Mucenicie este să fim prigoniţi de unii pe care îi purtăm în inimile noastre, de cei pentru întoarcerea cărora Îţi înălţăm fierbinţi rugăciuni. Tu, Doamne, l-ai scăpat pe dreptul Iosif de moartea pe care i-o pregătiseră fraţii lui şi mai pe urmă ai rânduit chiar ca aceştia să nu poată trăi fără ajutorul său; noi credem Ţie că orice suferinţă îşi are roada ei, că nici o rugăciune nu rămâne neauzită.

Slavă . . .

Sfinte Mucenice Iacob Persul, ai lepădat dreapta credinţă şi ai jertfit idolilor, dar maica şi femeia ta ţi-au stat împotrivă şi te-au mustrat pentru aceasta. Iar tu, venindu-ţi în fire, L-ai mărturisit cu tărie pe Hristos  şi pentru aceasta ai suferit dureri de neînchipuit, căci prigonitorii ţi-au tăiat pe rând toate mădularele. Te rugăm, sfinte al lui Dumnezeu, ai grijă de toţi cei pe care iubirea acestei lumi îi ţine departe de  mântuire şi întoarce-i pe calea cea bună pe care tu însuţi ai fost întors.

Şi acum . . .

Ceea ce cu înţelepciune ai mijlocit în chip minunat împăcarea dintre Sfântul Chiril, luminătorul Alexandriei şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ai gonit vrăjmăşia şi neînţelegerea dintre creştinii care ţi-au cerut aceasta, care ai adus pacea în familiile ce stăteau să se destrame, adu liniştea cea binecuvântată în vieţile noastre, ale celor ce suntem încercaţi de răutatea oamenilor şi a îngerilor căzuţi.

Cântarea a 6-a

Doamne. . .

Să luăm aminte la povaţa Sfântului Pavel, apostolul neamurilor, care a trecut prin încercări mai grele decât ne putem închipui: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Doamne. . .

Vezi, Doamne, durerea noastră, vezi tulburarea care ne-a cuprins. Dă-ne putere să ne ridicăm degrabă şi să lepădăm de la noi duhul întristării şi al necredinţei. Înmulţeşte-ne credinţa, sporeşte-ne dragostea, dăruieşte-ne răbdare şi nădejde, ca la trecerea din această viaţă să putem gusta din bunătăţile pe care le-ai pregătit aleşilor Tăi.

Doamne. . .

“Din nimic nu avem noi mai mult de câştigat decât din suferinţe şi pătimiri”, mărturisea dumnezeiescul Ioan Gură de Aur împotriva celor care credeau că pot merge pe calea mântuirii fără să cunoască poticnirile. Cum dar vom lepăda noi calea cea strâmtă, când duce la odihna veşnică? Cum vom părăsi lupta, dacă vrem să primim nestricăcioasa cunună?

Slavă . . .

Precum stăteau coroanele pe capetele împăraţilor, aşa stătea Duhul  Sfânt peste Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Să înţelegem dar că nici sărăcia, nici foamea şi nici setea nu pot fi piedică pentru cei pe care încercările îi arată următori sfinţilor;  şi pe aceştia Domnul îi va răsplăti cu prisosinţă, aşezându-i la loc de cinste în curţile Sale.

Şi acum . . .

Preasfântă Fecioară, izgoneşte toată mâhnirea, întristarea şi toată ispita de la noi, păcătoşii tăi robi, şi  îndeamnă cugetele noastre spre săvârşirea celor  bineplăcute  lui Dumnezeu, ca să te mărim cu credinţă şi cu dragoste.

Cântarea a 7-a

Doamne. . .

“N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a spus şi ne spune cu blândeţe Mântuitorul Hristos, aşteptând pocăinţa noastră. Cine poate spune că nu este păcătos? Cine poate crede că nu  are nevoie de pocăinţă? Numai cei mândri,  pe care iubirea de sine îi ţine departe de Dumnezeu.

Doamne. . .

Preabunule Doamne, alungă de la noi duhul mândriei, duhul lăcomiei, duhul desfrâului, duhul răutăţii şi duhul deznădejdii, şi dăruieşte-ne darurile Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei-credinţe.

Doamne. . .

Iubitori de plăceri precum locuitorii Sodomei şi ai Gomorei sunt astăzi cei care trăiesc departe de Biserică,  şi noi în loc să vedem păcatele noastre ne mulţumim să credem că suntem mai drepţi decât ei,  asemănându-ne fariseului din Evanghelie.  Dar îndreptăţirea noastră nu este şi nu poate fi socotită drept pocăinţă, ci ne este cale a pierzării.

Slavă . . .

Sfinte Mare Mucenice Cipriane, care de la slujirea diavolilor ai venit la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, cu Sfânta Maria Egipteanca, desfrânata care a devenit înger în trup omenesc, şi cu David, care mai înainte a fost tâlhar, rugaţi-vă pentru noi dimpreună cu toţi cei care părăsind păcatul au urcat pe culmile sfinţeniei,  ca să luăm desăvârşit dezlegare de păcate şi să trecem în caldă pocăinţă această viaţă trecătoare.

Şi acum . . .

Cu dragoste i-ai adus pe mulţi la pocăinţă, Maică Sfântă, îndreptându-i să primească prin Taina Spovedaniei dezlegare de păcate şi dându-le putere în războiul duhovnicesc. Vezi, dar, greşelile noastre cele multe, şi roagă-te înaintea Fiului tău preaslăvit să ne dăruiască iertare de fărădelegile care ne apasă, făcându-ne părtaşi cetei celor care prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-au mântuit.

Cântarea a 8-a

Doamne. . .

Dar nepreţuit sunt pentru neamul creştinesc fericirile pomenite  în Evanghelie,  şi în vreme de ispită ne aducem aminte cum ne-ai binevestit: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Vom muri, fraţilor, la vremea rânduită de Dumnezeu, şi  binele va fi celor care se vor învrednici de veşnica mângâiere.

Doamne. . .

Miluieşte-ne, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Miluieşte-ne, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi după ce ai primit bătăi şi batjocuri ca mulţumire pentru dragostea pe care ne-ai arătat-o! Miluieşte-ne, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, mântuieşte-ne!

Doamne. . .

Chip al morţii sunt necazurile prin care trecem, căci ne îndeamnă să cugetăm la înfricoşătoarea osândă a păcătoşilor. Mai bine ne este nouă a suferi o vreme pe pământ, decât a răbda dincolo chinuri fără sfârşit.

Slavă . . .

Să nu zăbovim a cere ajutorul de la cei care au murit lumii acesteia pentru a trăi pentru Hristos! O, Sfinţilor Apostoli, dimpreună cu ceata Arhiereilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, cu Sfinţii doctori fără de arginţi şi cu ceilalţi Mucenici, cu toţi  Sfinţii  ştiuţi şi neştiuţi, rugaţi-vă Atotputernicului Dumnezeu să ne lumineze ca să punem început bun mântuirii noastre, lepădând de la noi toată minciuna şi păcatul.

Şi acum . . .

Sfârşit creştinesc dăruieşte-ne nouă, Fecioară preacurată, izbăvindu-ne de moartea năprasnică şi de celelalte primejdii pe care diavolul vrea să le abată asupra noastră.

Cântarea a 9-a

Doamne. . .

“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când treceţi prin diferite ispite”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov care multe a pătimit pentru numele Tău, arătând şi răsplata celor care au răbdat fără să cârtească: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor care Îl iubesc pe El.”

Doamne. . .

Slăvindu-Te, Îţi mulţumim Ţie, Doamne, căci nu treci cu vederea puţina noastră rugăciune, pe care Te rugăm să o primeşti ca pe cei doi bani ai văduvei. Nu ştim să ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, nu ştim să ne arătăm mulţumitori pentru toate binefacerile arătate şi cu atât mai puţin pentru cele ascunse minţii noastre, dar recunoaştem înaintea Ta că suntem neputincioşi de nu ne vei întări,  slabi de nu ne vei face îndrăzneţi. Miluieşte-ne, Doamne, că fără mila Ta pierim!

Doamne. . .

Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.

Slavă . . .

O, dumnezeieşti Stăpânii, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Îngeri, Scaune, toate Căpeteniile şi preamărite Puteri şi Sfinţilor Arhangheli, dimpreună cu soborul tuturor Sfinţilor, apăraţi-ne de tot răul, de toată ispita şi necazul, şi rugaţi pe Stăpânul tuturor să ne mântuiască pe noi, cei cuprinşi de multe păcate.

Şi acum . . .

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea apărătoare a celor ce se roagă ţie şi Maică a nenumăratelor milostiviri arătate neamului omenesc. Ceea ce eşti mai sfântă decât toţi sfinţii şi mai grabnică în ajutor decât suntem noi în rugăciune, pe tine ceea ce eşti cu adevărat ocrotitoare a creştinilor te mărim.

Read Full Post »

O problema de… iubire

Se spune că într-o zi îngerii de la botez, păzitori ai oamenilor, s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători şi răi; au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu.
Domnul Dumnezeu i-a întrebat:
– Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei?
Îngerii au spus:
– Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că este darul tău numai pentru ca ei să se roage.
Bine, a zis Domnul.
Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci îngerii s-au prezentat din nou în faţa Stăpânului, supăraţi pentru nepăsarea oamenilor:
– Doamne, oamenii tot nu se roagă.
Domnul i-a întrebat iarăşi:
– Ce credeţi că ar trebui să le mai fac?
– Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se vor ruga.
Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Dar nici acum oamenii nu îşi făceau timp să se roage. Îngerii au mers din nou în faţa Creatorului şi s-au plâns că oamenii sunt tot răi.
– Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul.
Îngerii n-au mai avut nimic de adăugat şi Dumnezeu le-a spus:
– Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în cele 24 de ore ca să se roage.
Şi a lăsat timpul ca mai înainte.
Rugăciunea este cea mai grea faptă bună. Cred că v-aţi dat seama. Creştinii practicanţi fac multe fapte bune: ajută pe aproapele, citesc cărţi sfinte, se ostenesc în vreun fel sau altul, dar când e vorba de rugăciune…    De ce oare? Pentru că rugăciune înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu, iar vrăjmaşului nu-i convine. Pentru aceasta sunt piedici de tot felul, şi înainte de rugăciune, şi în timpul rugăciunii.
“Rugaţi-vă neîncetat!” (Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel,5,17)

Read Full Post »

Older Posts »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 525 de alți urmăritori