Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Dezvaluiri’ Category

 

Va rog sa accesati link-urile!

http://www.sri.ro/cum-pot-aplica.html

http://www.sri.ro/profilul-angajatului.html

 

Astazi, 22.03.2017, am avut deosebita placere sa anunt numirea in functia de prim-adjunct operativ a domnului general-locotenent George Viorel Voinescu!

 

Read Full Post »

 

Intalnirea mea cu un fost operativ din cadrul Serviciului de Informatii Externe: „Iezuitii nu au treaba cu „biserica” Catolica, sunt spioni!”.

https://deveghepatriei.wordpress.com/2017/02/25/o-chestiune-de-care-nu-aveti-habar-iezuitii-isi-fac-propaganda-in-romania-a-sosit-timpul-sa-va-spun-o-poveste-din-anul-2005/

 

Asociatia Serviciul Iezuitilor pentru Refugiati din Romania a postat pe YouTube un scurt documentar despre situatia dificila a refuigiatilor in Romania atunci cand incearca sa isi gaseasca o locuinta de inchiriat.

Majoritatea proprietarilor de locuinte de inchiriat refuza refugiati, desi Asociatia garanteaza ca le va plati acestora chiria. Printre justificarile primite de echipa ONG-ului: “Inchiriez numai pentru noi, pentru romanasii nostri”; “Eu lucrez intr-un domeniu unde nu am voie sa am interactiuni cu straini”; “E o problema”; “Nu vreau sa am probleme cu vecinii”; “Eu vreau o persoana romana”; “Nu sunt de acord cu chiriasii posibili, numai romani vreau”; “E o farsa, nu?”

 

 

ONG-ul afirma ca “inul din punctele cheie ale integrarii refugiatilor in Romania, este de a asigura un domiciliu stabil pentru acestia. In demersurile sale de a sprijini refugiatii, JRS Romania a lansat o campanie menita sa schimbe punctul de vedere al proprietarilor de locuinte care refuza sa inchirieze refugiatilor, invocand motive cu fond discriminatoriu.”
Asociatia Serviciul Iezuitilor pentru Refugiati din Romania desfasoara un proiect prin fonduri europene pentru subventionarea costurilor chiriei. Este vorba despre 58 de locuinte in Capitala, Galati, Giurgiu, Timisoara, dar si alte orase. Sumele platite de Asociatie pot ajunge la 2.000 de lei pe luna pentru chirie, plus facturile de utilitati, dar multi proprietari refuza cand aud ca e vorba de refugiati.

Serviciul Iezuitilor pentru Refugiati (JRS ) este o organizatie internationala cu misiunea de a insoti, ajuta si pleda in numele refugiatilor si a altor persoane deplasate fortat. JRS ofera servicii la nivel national si regional, cu sprijinul unui sediu international stabilit la Roma. Infiintat in noiembrie 1980, ca o opera sociala a Societatii lui Isus, JRS International a fost inregistrat oficial ca fundatie la data de 19 martie 2000, in statul Vatican. Programele JRS se gasesc in 50 de tari, oferind asistenta refugiatilor in tabere si orase, persoanelor stramutate in interiorul tarilor lor, solicitantilor de azil in orase, precum si celor aflate in centrele de custodie publica.

http://stirileprotv.ro/stiri/social/romanii-nu-vor-chiriasi-refugiati-chiar-daca-li-se-garanteaza-plata-chiriei-din-fonduri-europene-e-o-farsa-nu.html

Read Full Post »

Read Full Post »

Gunoiul Liviu Vasilescu, Directia Operatiuni Speciale – Politia Romana: s-a imbatat alaturi de Viorel Salvador Caragea – IPJ Gorj – 51 de dosare penale si colonelul SRI Catalin Peptan!! Mizeria aceasta corupta isi trimite subordonatii sa ma fileze pe strada: „Vedeti ce aflati despre ala sa-i facem manevra, ii bagam pe gat ca la Militie!”.

 

 

 

20.03.2017 – Filat de Directia Operatiuni Speciale – Politia Romana!

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/08/23/sunt-omul-care-a-desconspirat-cei-mai-multi-agenti-sub-acoperire-din-cadrul-ministerului-de-interne-si-securitatii-poporului-sri/

 

Read Full Post »

 

Capcanele internetului sunt bine ascunse în spatele unor aparente bune intenţii. Ce nu ştiu, de multe ori, utilizatorii este faptul că jocuri de tip Balena Albastră folosesc tactici utilizate de spionii cibernetici. Copiii sunt cei mai vulnerabili în faţa acestor practici folosite de hackeri sau agenţii unor servicii secrete. Avertismentele SRI şi ale Poliţiei Române.

Isteria creată de jocul morţii, aşa cum este denumit Balena Albastră, a determinat Poliţia Română să atragă atenţia asupra  capcanelor internetului. Descrierea fenomenului care a cuprins, în special, ţări din Estul Europei, precum Rusia, unde au murit circa 130 de tineri, aminteşte de practici folosite de spionii cibernetici, despre care Serviciului Român de Informaţii (SRI) atrăgea atenţia că au lansat un atac masiv împotriva ţării noastre, în ultimii ani.

În acest context, Evenimentul zilei a scris, pe 18 ianuarie 2016, despre fața nevăzută a terorismului sau a criminalității organizate care se ascunde, de multe ori, în spatele unor rețele de socializare sau a unor simple e-mailuri. Acelaşi lucru spune, acum, Poliţia Română care colaborează cu SRI în privinţa securităţii cibernetice: “Nu instalați pe calculator programe sau aplicaţii, din surse nesigure sau din link-uri primite pe e-mail. Ele pot conţine viruși şi pot produce pagube irecuperabile.În cazul în care primiți pe e-mail mesaje de la persoane necunoscute, nu le deschideți. De asemenea, nu accesați link-uri sau ataşamente primite odată cu astfel de mesaje”.

 

În urmă cu un an, pe baza informaţiilor aflate de la specialiştii SRI de la Centrul Naţional Cyberint, Evenimentul zilei atrăgea atenţia că un simplu click pe un ataşament venit prin poşta electronică poate facilita intrarea într-un calculator sau într-un sistem informatic, prin care hackerul sau spionul poate pune stăpânire pe viaţa privată, pe activitatea profesională a celui în cauză sau a instituţiei din care face parte.

La fel se întâmplă şi în cazul jocurilor de pe internet, acesate de copii. Specialişii SRI explică faptul că agresorii cibernetici folosesc, de obicei, un malware sofisticat, aplicaţie din categoria viruşilor, troienilor, viermilor etc ., care fură date din sistemul informatic. Odată compromis calculatorul, acesta trimite, către hacker, informaţii o dată la două secunde. Caută după un cuvânt informaţiile de care are nevoie şi intră în fişiere. În acelaşi mod se poate intra şi în smartphone, de pe care poate obţine informaţii personale, numere de telefon etc, aşa cum a păţit, recent, o adolescentă din Timişoara care a acesat jocul Balena Albastră.

Dacă este depistat și urmărit, virusul se autodistruge. Atacurile agresorilor cibernetici vizează şi vulnerabilităţi ale sistemului de operare. Uneori, sunt mici erori din fabricaţie, aparent nedetectabile într-un program, dar pe care un hacker bun le poate „dibui”. Însă, sunt instituţii sau bănci care folosesc programe expirate, luate de pe Internet sau depăşite.

Pe Internet, în ultimii ani, au fost descoperiţi din ce în ce mai mulţi agitatori sau susținători ai grupărilor teroriste, hackeri care au spart site- uri oficiale sau au încercat să pătrundă în structurile informatice ale unor instituții românești care dețineau date secrete.

 

În spatele unor cuvinte şi fotografii frumoase se pot ascunde pedofili sau criminali.

Pe acest fond, Poliţia Română atrage atenţia utilizatorilor: “Fiți prudenţi în a oferi persoanelor cunoscute pe Internet informaţii personale despre voi sau familie, cum ar fi: numele, vârsta, CNP-ul, numărul de telefon, fotografii personale, adresa, şcoala la care învațați ori locul de muncă”.

Poliţiştii avertizează că prietenii din mediul online trebuie sa fie doar persoane pe care le și cunoașteți în realitate, pentru că în spatele unei fotografii frumoase sau a unor cuvinte incitatoare se pot  ascunde pedofili, criminali şi alţi infractori periculoşi. Cel mai recent exemplu care arată dimensiunea pericolului la care sunt expuşi, în special, copiii, este cel de la Iaşi. Minţile criminale care se află în spatele jocului “Balena Albastră” a fost la un pas să transforme şcoala gimnazială „Veronica Micle” într-un “teren al morţii”. Patru fete și un băiat, cu vârste cuprinse între 12 şi 13 ani, elevi în clasa a șasea, au ajuns în stare gravă la spital după ce şi-au ţinut respiraţia, conform celor indicate pe internet.

“În cazul în care persoane cu care comunicați pe internet vă jignesc, ameninţă, vă transmit mesaje cu tentă sexuală sau poze cu conţinut pornografic, vă îndeamnă să consumați alcool ori droguri, ori vă provoacă să vă faceți rău, anunţați apropiații și faceți o sesizare la Poliție”, este sfatul Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR).

 

Cum vă puteţi proteja de infractorii cybernetici

Iată câteva dintre recomandările care pot salva vieţi, de care ar trebui să ţină cont părinţi, adolescenţi şi copii, deopotrivă, transmise de Poliţia Română:

Nu acceptați niciodată să vă întâlniți direct cu o persoană cunoscută pe Internet –  oamenii pot fi foarte diferiţi de ceea ce au pretins că sunt şi astfel puteți deveni victima traficului de persoane sau a altor întâmplări tragice.

Nu spuneți parola de la e-mail altor persoane, deoarece acestea pot trimite mesaje jignitoare în numele vostru sau pot intra pe site-uri interzise.

Manifestați atenţie în utilizarea reţelelor de socializare. Este de preferat să restricţionați accesul la acestea, astfel încât să poată fi vizualizate doar de către prieteni.

Evitați postarea pe Internet a fotografiilor personale.

Aveți în vedere că nu tot ceea ce citiți sau vedeți pe Internet este adevărat! Informaţiile aflate pe o pagină web pot fi postate de oricine, adult sau copil, multe din ele fiind neverificate sau eronate. De asemenea, fotografiile sau filmele pot fi modificate pe calculator şi pot înfăţişa situaţii care nu s-au petrecut niciodată.

Nu instalați pe calculator programe sau aplicaţii, din surse nesigure sau din link-uri primite pe e-mail. Ele pot conţine viruși şi pot produce pagube irecuperabile.

În cazul în care primiți pe e-mail mesaje de la persoane necunoscute, nu le deschideți. De asemenea, nu accesați link-uri sau ataşamente primite odată cu astfel de mesaje.

http://www.evz.ro/balena-albastra-legaturi-uluitoare-cu-spionii-cibernetici.html

Read Full Post »

 

Opera lui ramificată în multe direcții de gândire, nu e nici pe departe cunoscută; nici de cei mai în vârstă chiar – și cu atât mai mult de cei tineri. Tomuri și tomuri de manuscrise refuzate sistematic de necruțătoarea cenzură comunistă au rămas în urma sa, încă nepublicate. Abia atunci când aceste lucrări vor ajunge la tipar, se va vedea că, în pofida detractorilor săi, esența gândirii profesorului Ernest Bernea nu s-a abătut de la creștinism, cu nici o iotă. Mai mult, nici în propria-i trăire n-a fost altfel.

Semnatarul acestei scurte note a avut privilegiul de a-l cunoaște în una din închisorile comuniste, la sinistrul Canal, în lagărul Peninsula. Zi de zi, unul lângă altul spărgeam împreună piatră. Un loc de iad, dar și un loc în care oamenii erau forțați să-și lepede aparențele și – vrând-nevrând – să-și dezvăluie bun sau rău, miezul gândirii și simțirii lor. Marele meu noroc (și există un noroc și în nenorocire) a fost că l-am cunoscut pe profesor. Lumina venea în sufletul meu seara, când alături unul de altul pe priciul neîncăpător, înainte de-a mă afunda în abrutizantul somn, ascultam glasul unui înger cu numele Ernest Bernea. Prin el ajungeau de la profesor la mine – învățăcelul, marile spirite ale lumii. Evocarea lor îmi dădea curajul și forța de-a nu dispera. Vorbea frumos, neînchipuit de frumos. Dar însăși ființa lui iradia bunătatea, cu neclintitul său îndemn – rostit de multe ori pe mutește, din priviri – de a nu ne prăbuși nicicând și nicicum în neomenia ce ne asalta de peste tot.

Acei ani au însemnat anii apropierii noastre, o prietenie – îndrăznesc să spun – care mai apoi, n-a încetat nici o clipă. Ne căutam reciproc , mai ales eu pe dânsul.

Și iată, că viața – ciudata viață – a făcut ca tocmai eu să fiu cel căruia profesorul să-i acorde ultimul interviu. Publicându-l într-o revistă pe care am proiectat-o împreună acolo, la Canal. Nu bănuiam atunci, când i-am luat interviul, că va fi ultimul.

Eram sigur că, mai înainte de a da textul la tipar, i-l voi putea supune atenției, cum și convenisem. El – exigent ca totdeauna – niciodată mulțumit cu ceea ce face. Dar … n-a fost să fie așa.

Iată, de ce acum, din interviu am suprimat întrebările mele (care se deduc totuși lesne din spusele profesorului), lăsându-l doar pe el să vorbească. Cititorul va înțelege de ce fac acest lucru. Am totuși, un mare regret: că nu l-am iscodit mai mult, fiind convins că mai avea multe și multe de spus, în argumentarea neobositului său … „îndemn la simplitate”.

 

 

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Pînă la sfîrşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios.

Încă de la 13 ani, avînd tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia. A fost, pe rînd, vînzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură.

A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvîntul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică.

Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger).
În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el –, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai tîrziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemene Ana şi Tudora.

 

Rânduiala

Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rînduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, pînă în anul 1940.

Rînduiala, revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la Rînduiala s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinereţi generaţii”, sprijinind mişcarea legionară. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

 

Închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii.

Bernea a susţinut mai tîrziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din 1937 s-a considerat autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.

După aşa numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune.

Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit pînă în 1962, cînd Bernea a fost eliberat definitiv.

Dovadă că în toată perioada detenţiei a fost intransingent faţă de comunişti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cît a stat în C.M. (colonia de muncă – n.red.) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa svonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. (…) Dela venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.

Pînă în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător.

A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormîntat la mănăstirea Cernica.”

 

Ernest Bernea: … desigur, greu să-ți povestești viața într-un interviu. Pentru așa ceva ar trebui paginile unui roman. Se și spune asta, nu ? Că viața unui om e un roman. Ori mai multe romane. În cazul meu… știu și eu ?… un roman în mai multe volume. Poate, nu știu. Oricum, o să încerc să mă opresc asupra unor amintiri mai semnificative. Vreau să spun, cele din care să mă recunoască într-o oarecare măsură cititorul.

Sunt brăilean, născut în 1905. Tatăl meu era moldovean, din județul Galați, zis pe vremea aceea Covurlui, iar mama era venită din Ardeal. A coborât fiecare din părțile lui și s-au întâlnit la Brăila. S-au căsătorit și au avut copii. Dintre frații și surorile mele… majoritatea s-au dus. Interesant este însă, altceva: faptul că s-au întâlnit aici, la Brăila, două neamuri de oameni: mama ardeleancă și tata moldovean. Mama era o femeie exceptional de interesantă; deosebit de deșteaptă și pe deasupra și foarte frumoasă; avea numai patru clase primare. Ca și tata, de altfel. Oameni simpli, dar cu mare respect pentru cei instruiți, cei cu carte. Așa îmi explic eu, cum noi copiii am iubit cartea și am fost în școală – majoritatea – premianți. Tata a fost la început militar, reangajat cadru inferior; pe urmă a intrat să lucreze ca magazioner în port, la docurile Brăilei.

Brăila… Da, când spui Brăila, spui și Panait Istrati. L-am cunoscut și eu. Eram dintre copiii care i-am vizitat des casa care se afla undeva în afara orașului, unde se găsea și casa noastră. De fapt, eram vecini.
El a încercat de multe ori să plece din țară, dar nu reușea; îl prindea poliția și era adus înapoi acasă, de urechi. Avea 15-16 ani. Abia după aceea, a ajuns în sudul Franței și la Romain Rolland și acolo s-a lansat. Un om cu câteva clase primare, dar un om exceptional de dotat. După ce a avut șocul cu comunismul și a scris „Spovedania unui învins”, abia după aceea s-a apropiat mai mult de generația noastră, de Brăila și de starea lui socială. Socialismul lui … ? Un frumos vis. Când s-a trezit, a urmat „Spovedania”. O carte pe care generația mea o cunoștea aproape pe dinafară. Ar trebui retipărită, s-o cunoască și tinerii de azi.

Revenind la copilăria mea … Liceul l-am făcut la Brăila ca …copil de trupă. Pe vremea aceea, era obiceiul ca unele unități militare mari, cum erau regimentele, să ia în grija lor 1-2 copii săraci, dar cu înclinații pentru carte și să-i dea la liceu pe cheltuiala regimentului: eu eram unul dintre aceștia. Taxele pentru liceu erau mari, părinții mei nu aveau de unde să le plătească, așa că … tot timpul, cât am urmat liceul, am purtat un singur rând de haine – uniforma militară dată de regiment. O uniformă care, să spun drept, mă cam jena purtând-o între colegii mei îmbrăcați civil. Dar, n-aveam altă cale. Cu mine în regiment, tot „copil de trupă” era și un alt frate al meu; un copil extrem de dotat, mare matematician și foarte bun violinist; a avut însă un accident și a murit. Obligația unui copil de trupă era nu numai să învețe bine, căci altfel nu te mai ținea regimentul, dar să și facă unele servicii în cazarmă, unde noi mâncam și dormeam și ne făceam lecțiile. Pe mine m-au folosit ca furrier – muncă de birou la cancelaria regimentului.

În liceu învățam bine, dar n-am strălucit. Prieteniile pe care le-am legat în liceu s-au cam stins, din nefericire. […]

Sigur, ca în evoluția fiecărui om, în copilărie se creionează anumite aptitudini. În liceu, mă atrăgeau lecturile și desenul. Am și fost premiat de vreo două ori la literatură și desen. Chiar azi, mai păstrez în casă patru tablouri pe care le-am făcut când aveam vârsta de 16 ani; lumea care vine azi la mine în vizită crede că sunt tablourile fiului meu Horia și asta mă flatează: ce n-a realizat tatăl, a realizat fiul. Și așa ceva e o mare fericire.

Ca literat, ca să zic așa, în timpul liceului m-am evidențiat prin niște poezii pe care le-am publicat în „Lumea copiilor”. Am participat și la unele expoziții de desen, expoziții special făcute de profesorii mei.

După terminarea liceului, m-am înscris la două facultăți. Licența la Română și Franceză nu prea mi-a folosit. Mi-a folosit în schimb, cea de filozofie. Important însă, în facultate, a fost contactul cu doi eminenți dascăli care m-au cucerit : Nicolae Iorga și Nae Ionescu.

Greu de spus care îmi plăcea mai mult. Amândoi te fermecau. Fiecare reprezenta cu totul altceva.

Iorga era un titan, un entuziast; era atât de măreț, un tip de Renaștere, nici măcar nu poți ști din ce epocă a venit, un om extraordinar. Cursurile și le ținea de obicei în amfiteatrul Hașdeu. Venea lume foarte multă să-l asculte, veneau studenți și de la alte facultăți și chiar oameni în vârstă, de diverse profesii. Amfiteatrul era mereu arhiplin. Avea el ce avea cu fetele care se fardau și vai de ele dacă ocupau primele bănci: le apostrofa sever. Dar când începea să vorbească … uitai că mai exiști. Titanul care spunea de toate, vorbea și despre tigri și despre Maica Domnului. Și despre politică. O personalitate unică, copleșitoare. Spuneam și atunci și spun cu și mai mare tărie acum, că orice poziție critică față de el, e o prostie.

Uciderea bestială a lui? Una din cele mai mari crime împotriva acestui neam. Trei asasini, trei nebuni dintre care unul s-a și sinucis, după crimă. Niște descreierați. Când am aflat că Iorga a fost ucis, am suferit un șoc. Și nu numai eu, ci și mulți prieteni din generația mea, ca profesorii Ionică, Amzer și alții, toți; nu mai aveam parcă, nici un sens, nici un rost, după ce un om ca Iorga a dispărut cum a dispărut.

Atunci – pot mărturisi cu mâna pe inimă – s-au stins și simpatiile mele pentru așa-numita „dreaptă politică”. În tinerețea mea, crezusem altfel. Uciderea lui Iorga m-a cutremurat. Nimic pe lume n-am urât mai mult ca violența.

Eu sunt un bun creștin și creștinismul e o religie a blândeții, a respectului față de aproapele tău. Chiar dacă ți-e opozant în opinii. Îl înfrunți cu argumente, nu cu gloanțe. Dar, din păcate, Dumnezeu știe dacă omenirea se va vindeca vreodată de violență. Teribilă boală!

În sfârșit … revenind la celălalt profesor care mi-a marcat anii tinereții, la Nae Ionescu. El venea cu un alt ton și cu o altă problematică deosebită. Și la el amfiteatrul era plin până la refuz. El, la catedră, era indulgent cu fetele fardate, colorându-și observațiile cu un fin umor. Dar nu despre asta e vorba, ci de gândirea lui, filozofia lui – vreau să spun – era ceva cu totul nou, fascinant. Știu, se neagă de către unii calitatea lui de filozof, zicându-se că a fost doar un impecabil logician. Treaba asta se zicea și pe atunci, când trăia. Eu cred însă, că acei care-l neagă ca filozof, ca gânditor – mai bine zis – nu i-au citit cu atenție opera. Sigur, nu e locul aici să dezvolt argumente. E treaba exegeților să o facă. Oricum, istoria filozofiei românești nu-l poate ignora pe Nae Ionescu. Ce pot mărturisi eu – ca unul care i-a frecventat cursurile – este că el câștigase tineretul, câștigase studenții (pentru filozofie), dar îi pierduse pe profesori care în majoritate nu erau de acord cu ce „făcea” Nae Ionescu. În mod special, conflictul era deschis cu P. P. Negulescu.

Nici dispariția din viață a lui Nae Ionescu – se pare că n-a fost un lucru firesc. Avea exact 50 de ani când a murit, în plină forță creatoare. Într-o dimineață, a fost găsit mort în casa lui, fără a prezenta aparent nici o leziune: o poveste suspectă, s-a discutat mult asupra ei chiar atunci, în 1940 – anul morții lui. În povestea asta au fost implicate mai multe personae: se pare, chiar regele Carol al II-lea și … Marta Bibescu, personaje cu care , în adevăr, Nae Ionescu era în mod fățiș în conflict. Eu am auzit despre aceasta, chiar atunci – o comenta tot Bucureștiul – și mai târziu, în închisoare. La Văcărești, în spitalul central al tuturor penitenciarelor din țară, unde eram pe punctul să mor, versiunea asta mi-a fost repovestită de un vecin de pat – deținut politic și el – fost colonel, fost aghiotant al regelui Carol al II-lea, care venea cu unele precizări. De fapt însă, nu putem afirma nimic cert. Adevărul stă în mâna lui Dumnezeu și de multe ori, noi oamenii nu avem acces la acest adevăr. Venim cu adevărurile noastre care în fața divinității pot însemna falsuri.

Revenind acum la persoana mea … După terminarea facultății la București, am primit o bursă la Paris pentru Sociologie și Istoria Religiilor. Era o bursă acordată de statul român care – pe vremea aceea – obișnuia să trimită pe tinerii merituoși la studii și perfecționări în străinătate. La Paris, am studiat cu Marcel Mauss, un erudit recunoscut în lume. Acolo am obținut diploma la „Hautes Etudes”.

Un an mai târziu, la Freiburg, am urmat cursurile lui Martin Heidegger – un alt om extraordinar pe care am avut norocul să-l cunosc. În viață, zic eu, întâlnești rar oameni deosebiți de care îți dorești să te apropii. Unul dintre ei, pentru mine a fost Heidegger. Orientarea generației mele a fost – mai degrabă – către cultura franceză; ma puțin către cea engleză sau germană. Apropierea de Heidegger, m-a făcut să îndrăgesc și cultura germană. Cu el am făcut filozofie pură care pentru el se reducea – în mare măsură – la poziția anticilor. Asta, de fapt, m-a și atras, faptul că el ținea cursuri de filozofie greacă. Acele cursuri mi-au prins bine pentru toată viața. De atunci știu eu despre Heraclit sau Parmenide; de atunci știu eu despre Platon și Aristotel.

Heidegger era un tip încântător, foarte puțin protocolar, prietenos, un om mărunt de statură, foarte energic; vorbea frumos, într-un limbaj sacadat; avea o mare slăbiciune: schiurile. Venea cu schiurile și la facultate. Freiburgul e asemănător cu Brașovul nostru: munții sunt la nas. Heidegger venea de la schiat la cursuri și pleca de la cursuri, la schiat. Se și zicea că așa a scris o parte din marea sa lucrare „Sein und Zeit”: pe schiuri. Se știe că la bătrânețe, s-a retras în munți și acolo a rămas. Iubea teribil munții.

De la Freiburg, m-am întors în țară și am fost luat de Dimitrie Gusti la Institutul de Cercetări Sociale, unde între 1933 și 1935, am fost numit secretar al secției de monografii sociologice. În 1935, am fost numit conferențiar la catedra de antropogeografie, unde profesor era Simion Mehedinți – o altă mare personalitate a acelei epoci, necunoscută, sau prea puțin cunoscută tinerilor de azi. Acolo am avut privilegiul să țin primul curs de etnologie din țara noastră, la Universitatea București. Nu multe universități din lume aveau asemenea catedre. Am stat conferențiar până în 1940.

Desigur, din cele ce spun eu acum, s-ar părea că n-am avut parte decât de studii, retras într-un turn de fildeș, străin de toate câte frământau societatea din jur. N-a fost așa. Perioada de care vorbesc a fost o perioadă teribil de frământată, politicește vorbind. Și cine se putea sustrage politicii ? Și cine s-ar putea sustrage vreodată ? Nu mă refer la politica militantă, bineînțeles : de la așa ceva se poate sustrage oricine. Ci la gândirea politică, la o opțiune oarecare. Și, ca individ al cetății, e imposibil să nu optezi. O faci bine? O faci rău? Abia când vezi ce-a decurs din opțiunea ta, te lămurești. În perioada de care vorbesc acum, nu neg, simpatiile mele mergeau spre dreapta: dar nu spre dreapta unui naționalism deșănțat, extremist și violent, ci spre cea moderată, creștină – în fond.

Mulți răuvoitori mi-au lipit pe frunte fel de fel de etichete, pentru că – între altele – aș fi fost prieten cu Codreanu. Prieten n-am fost – pot declara – dar în preajma lui m-am aflat o vreme. Ei, și? M-am aflat în prejma multora, dintre care mulți evrei cu care în adevăr am legat și prietenie. Pot cita multe nume, dar asta ar semăna cu o disculpare și n-am de ce s-o fac. Suficient – cred – să spun că nici Securitatea, cât era ea de abilă de a face din orice nevinovat, vinovat, n-a găsit nici un fapt reprobabil în trecutul meu, ca să mi-l atribuie. M-a ținut ani și ani în închisoare, dar sub eticheta de „administrative”, fără un anume cap de acuzare. Când încercam să aflu care e culpa, mi se răspundea invariabil că am făcut mult rău generației mele și tinerilor cu îndemnul meu spre creștinism. Ce rău vedeau comuniștii în asta, e ușor de înțeles. Dar, recunosc, asta era poziția mea. O poziție complet diferită de cea fascistă, o orientare către dragostea creștină.

Poziția asta i-a deranjat pe comuniști, dar mai înaintea lor l-a deranjat pe Carol al II-lea care mi-a și oferit ca loc de meditație un lagăr: pension – dacă mă gândesc bine – față de temnițele comuniste; acolo eram aproape liberi, făcea fiecare ce dorea. Acolo m-am specializat eu în sculptura în os și în lemn de tei. Conducerea lagărului ne aducea materialul solicitat, ca să putem lucra. Acolo am reușit să-mi și scriu unele cărți, tipărite mai apoi; cum am reușit să fac și 18 icoane în lemn, pe care le-am făcut apoi, cadou. Din toate, azi mai am una singură.

Cum se știe, imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, Carol al II-lea a trecut la o masivă represiune, lichidând mare parte din legionarii aflați în lagăre. Or, eu – la ora aceea – eram liber. Mai mult, continuam să predau la catedra lui Mehedinți, în calitate de conferențiar, cursuri de sociologie comparată și de etnologie.

Iată, pentru cine dorește încă o dovadă a cât de periculos „fascist” am fost, ca să-și permită Carol al II-lea să mă cruțe.

A plecat Carol al II-lea și au venit la putere legionarii. La ora aceea, eram deja în Ministerul informațiilor și drept răsplată pentru „fascismul” meu, acolo am și rămas. Munca de funcționar plicticoasă îmi permitea însă, să-mi văd de studiile mele.

A trecut și domnia legionară, sfârșită lamentabil cu scurta, dar sângeroasa rebeliune care a pus la stâlpul infamiei legionarismul.

Se știe: imediat după asta, Antonescu a făcut o severă purificare a instituțiilor – picior de legionar n-a mai rămas nicăieri.

Eu am fost promovat, în Ministerul de Externe, director de studii – post în care am funcționat neîntrerupt până când, în locul lui Tătărăscu, la Externe a venit Ana Pauker. Ea m-a dat afară; nu numai pe mine, ci o întreagă cohortă de vechi funcționari – specialiști în treburile externe și drept international.

A urmat plecarea regelui Mihai, după care … țara s-a prăbușit în hău.

Nemaiținută în frâu de nimeni, ciuma roșie a invadat țara. Cu anul 1948, a început crima organizată a comuniștilor.

Atunci am fost și eu arestat; și n-o să mai ies din pușcăriile comuniste, până în 1962. Culpa? Niciodată una limpede. Bâiguieli. Cel dintâi procuror care și-a formulat o acuzație – dacă acuzație se poate numi – a fost că … în studiile mele m-am ocupat de țărani și sate și nu de muncitorimea de la orașe. Și că … prea mult creștinism în cărțile mele. De câte ori eram chemat la grefa închisorii, ca să fiu anunțat că mi s-a mai prelungit detenția, tot lucruri de soiul ăsta mi se spuneau. Dar, ce ? Era nevoie să-ți motiveze vreodată Securitatea ceva? Ea hotăra și tu – sclavul, te supuneai!

Închisorile? Am colindat multe. Toate înfricoșătoare, dar munca de la Canal mi s-a părut, infernul. Dacă nu aveam câțiva oameni buni lângă mine care să mă ajute, acolo rămâneam. O șansă totuși, Canalul fiindcă, după ani de zile de absență, mi-a oferit ocazia să-mi văd la un vorbitor soția, o femeie minunată care a îndurat cu stoicism toate mizeriile. Luptându-se de una singură cu întreținerea casei și creșterea copiilor care – fiind mici și trei la număr, un băiat și două fete – își cereau și ei drepturile. Asta m-a chinuit cel mai mult în închisoare: gândul că familia mi-e lăsată la voia întâmplării și eu sunt în neputință de a face ceva pentru ea.

La un moment dat, asemenea gând mi-a devenit obsesie. Țin minte: eram la Aiud și din celulă în celulă s-a răspândit vestea că a murit George Brătianu. Vorbeau toți că s-a sinucis. N-aș putea spune că e așa sau nu. Conducerea închisorii a lansat versiunea sinuciderii și a făcut-o cu atâta insistență, încât s-ar putea ca ea să fi mascat o crimă. Ce nu putea înscena Securitatea ? Oricum, după moartea lui George Brătianu, nimeni n-a mai avut voie să rămână singur în celulă, când ceilalți erau scoși afară, la acea zisă plimbare de 20 de minute pe zi. Lângă cel ce nu voia sau nu putea să mai iasă afară, trebuia neapărat să mai rămână un deținut: „ca să nu se sinucidă cel solitar”. Starea mea sufletească era foarte proastă; și starea fizică. Nu mă puteam ridica de pe prici. Când ceilalți ieșeau la plimbare, lângă mine rămânea mereu un supraveghetor. Hotărâsem totuși, să-mi pun capăt vieții și într-o zi, mi-am păcălit supraveghetorul: mi-am pregătit din timp leșie din cenușă. În momentul însă, în care am dus cana la gură, mi-a apărut imaginea uneia dintre fetițele mele și i-am auzit clar glasul: „Tu n-ai dreptul să faci treaba asta!”. Atunci, am scăpat cana jos. Și azi mă cutremur la amintirea acelui moment, un moment de răscruce.

În 1962, mi-au dat drumul din închisoare. Trecuseră 14 ani, pur și simplu irosiți. M-am dus acasă și prima veste a fost moartea lui Mehedinți. Am regretat teribil dispariția lui: murise cât timp eu am fost închis. El n-a fost închis, dar marginalizat da, am aflat că a îndurat și el multe mizerii, nu i s-a mai permis să scrie nimic.

Îmi căutam de lucru, dar oamenii se fereau de mine, pentru că veneam de unde veneam. M-am retras atunci, la Tohanu, lângă Brașov. Am scris acolo niște eseuri filozofice despre opera lui Dante și o carte, „Tânărul Mistral”. Am încercat să le public, dar a fost imposibil. Nici azi nu sunt tipărite.

Prin 1964 – 1965, în anii aceia de o oarecare deschidere, am intrat – prin recomandările lui Miron Nicolescu care a pătimit și el ulterior și ale lui Perpessicius – la Institutul de folclor. Am stat acolo până în 1972, când „domnii” din conducerea Institutului m-au pensionat forțat. Eram încă apt să lucrez, dar m-au trimis acasă. La povestea asta a contribuit din plin directorul, care nu mă vedea bine deloc. Mai trist însă, a fost faptul că în tot acest timp n-am putut să public mai nimic. Și nici mai apoi. Îmi stau acasă dulapurile pline de manuscrise dactilografiate, gata să plece la tipar, dar … Dumnezeu știe câte din ele le voi vedea apărute, sau dacă voi mai vedea vreunul măcar. Multe din lucrări mi-au dispărut, confiscate de Securitate – cum s-a întâmplat în 1984.

În 1984 a venit la mine Securitatea și m-a poftit într-o „audiență”. N-am știut ce intenții au. Am fost dus jos, la Ministerul de Interne. A început ancheta. Voiau să scoată de la mine ceva ce nu exista. Anchetatorul, un maior, s-a recomandat Nicolau. Insista mereu să spun ce-am pus la cale. Prostii… Ce putea pune la cale un om bolnav, obosit de viață ? Aveam 80 de ani. Văzând că nu poate scoate de la mine nimic din ce-o fi fost în capul lui, a chemat un bătăuș. La Securitate, „bătăușul” e o meserie, se află pe schemă, e salariat. Pot să spun că în toți 14 ani de închisoare, n-am fost bătut niciodată ca atunci. Numai în cap am fost lovit. Bruta era anchetatorul, el îi tot ordona să mai dea. Până și specialistul bătăuș, probabil un boxer, a fost mai de treabă decât anchetatorul. Ăla, în momentul în care a încheiat ploaia de lovituri, m-a mângâiat pe cap și a zis „bună ziua” și a plecat. În sinea mea, cred că ăla nu voia să facă ce a făcut cu un bătrân ca mine. A fost groaznic. Niciodată n-am fost maltratat ca atunci. Bătăile s-au repetat, au durat vreo două-trei săptămâni. Când am ieșit, eram foarte epuizat. Mi-au reținut șapte dosare de lucrări care nu conțineau nicio problemă politică și mi-au spus că o să ne mai revedem. Slavă Domnului, nu ne-am mai revăzut. Dar tare aș vrea să-mi recapăt lucrările confiscate atunci.

În sfârșit, a dat bunul Dumnezeu să vină decembrie `89. Trebuia să vină, nu se mai putea! Mulțumesc cerului că mi-a dat să văd și clipa asta.

Ce va mai fi de aici înainte? Redresarea neamului, evident. Dar va fi greu, foarte greu și va dura. Căci comunismul ne-a lăsat răni adânci: de ordin economic, dar eu aș spune că mai ales moral. Acum, la noi, moralitatea e muribundă, în comă. Trebuie neapărat instituită, dar asta nu se poate face bătând din palme, ci cu trudă, în timp, prin educație. Aici, sunt mai multe probleme de atacat. Aș începe cu problema filozofică: un tânăr trebuie să fie mai bine documentat în ceea ce privește ideile fundamentale care guvernează o societate. Iar oamenii noștri de azi, nu sunt pregătiți pentru treaba asta. Situația noastră, din punct de vedere al educației, lasă mult de dorit. Au existat la noi niște baze educaționale bine așezate, în sensul că, până la venirea comunismului, oamenii știau să judece cu propriul creier, nu cu cel al partidului.

Poporul român avea o conștiință de sine, știa să-și gândescă problemele sale specifice și să le armonizeze cu problemele lumii. Conștiința asta se formase într-un proces îndelungat, cu roade evidente între cele două războaie mondiale, dar început de fapt, cu mult mai înainte.

A trebuit să vină însă, blestemul ăsta – comunismul – ca să se strice totul. Oamenii n-au mai avut o conștiință politică, vreau să spun socială. A dispărut gustul de-a te lupta pentru valorile permanente și a apărut gustul valorilor perisabile, conjuncturale. Fiecare se luptă să iasă la suprafață, indiferent la gândul că în urma lui lasă cadavre.

Da, sigur, așa ceva a lăsat urme adânci. Cred că va mai dura mult, până când societatea românească se va putea reordona. Cât? Nu știu. Ani și ani. Cum se va putea face acest lucru? Cărți, conferințe, ziare, radio, TV … mijloacele sunt multiple. Important e ca totul să se petreacă în lumina Adevărului. Societatea noastră e încă bolnavă de minciună. Cu asta cred că trebuie început, cu vindecarea de minciună. Dar nici dintr-o boală fizică nu te vindeci dintr-odată. Cu atât mai mult nu poți vindeca o boală spirituală bătând din palme. Cere timp, mult timp … Oricum, eu am mare încredere în forța de regenerare spirituală a poporului român. Și cred că, dacă nu chiar repede, neamul nostru va avea parte iarăși de lumină. Nu se poate să fie altfel, imposibil! Fiindcă există în fondul acestui popor niște valori nepieritoare. Ca ele să iasă însă, la suprafață, trebuie timp, mult timp…

https://www.marturisitorii.ro/2016/11/14/14-ani-de-inchisoare-pentru-ca-am-scris-de-tarani-si-e-prea-mult-crestinism-in-cartile-mele-ultimul-interviu-al-lui-ernest-bernea-26-de-ani-de-la-plecarea-la-ceruri-14-noiembrie-1990/

Read Full Post »

 

Pentru cei care, din varii motive, nu ştiţi cine a fost acest om, o să spun din start, fără nici o „strategie de discurs”: Viorel Colţescu a fost un Mare Om. Am lăsat deoparte orice prudenţă stilistică – de genul „pentru mine, a fost un Mare Om” – fiindcă, în privinţa Domnului Viorel Colţescu, lucrurile sînt cît se poate de clare; inclusiv pentru că, din zecile mele de întîlniri cu oameni care au avut privilegiul de a-l fi întîlnit, părerea a fost şi este unanimă: Domnul Colţescu a fost un Mare Om. Un Om Extraordinar! Şi verbul care leagă toate aceste aprecieri este, de fapt, nedrept: fiindcă, pentru mulţi dintre cei care s-au cunoscut cu Domnia sa,  Domnul Colţescu este un Mare Om; este aşa, în continuare – trăieşte, discret, aşa cum a fost mereu, aşa cum trăieşte nevăzutul…

Acceptaţi, vă rog, că nu este doar o figură de stil cînd spun(em) că există oameni care, pentru alţi oameni, sînt un fel de „acasă”. Ceea ce îi face să fie aşa nu este deloc puţin lucru: prietenie, atenţie, ştiinţă (de carte, a vieţii), toleranţă, tăcere, vorbă potrivită – toate, laolaltă, alchimic îmbinate şi mai mult decît atît, cu siguranţă! Domnul Viorel Colţescu, un Mare Om şi un Mare Profesor al Republicii Literelor, era aşa: era, inclusiv pentru mine, o parte din ceea ce înseamnă „acasă”. Era şi este – veţi vedea mai jos!

Depre „acasă”, lucrurile sînt, pentru fiecare om, complicate – complicate pentru fiecare, în felul său, unic şi irepetabil. Cred că şi mai mult decît atît: complicate, pentru fiecare, în mod obligatoriu! Poate că nu sîntem mereu conştienţi dspre ce e acasă şi, uneori, şi mai puţin: nu sîntem conştienţi că există acasă! Dar uitarea sau ignoranţa nu anulează definitiv ceea ce este sau pe cine e „acasă”. Acasă există şi pentru a fi (re)descoperit.

În ce mă priveşte, cu Domnul Colţescu, cu o parte din fiinţa sa (şi, deşi va urma peste puţine rînduri un citat, nu am inimă să spun – cu o parte din „fiinţa sa de hîrtie”; nu ar fi de tot adevărat…), m-am reîntîlnit foarte recent, citind o carte – una gîndită şi construită de unul dintre studenţii săi din cele din urmă generaţii.

Cartea, ajunsă în această perioadă mai degrabă întîmplător pe biroul meu de lecturi de zi, foarte bine strunită, a fost la vremea sa o mică revelaţie editorială. Ea se cheamă Jurnalul unui cititor  – e scrisă (şi împănată cu citate şi note de lectură în care se regăsesc de asemnenea, şi din abundenţă, citate – ordonate cu sens şi în căutarea sensului) de Gabriel Brebenar. Student cîndva la Universitatea de Vest din Timişoara, la Facultatea de Filosofie – ca şi mine, de altel.

Cartea lui Gabriel Brebenar nu este, desigur, despre Domnul Viorel Colţescu; dar sînt acolo, în paginile ei, mai multe referinţe despre Domnul Colţescu. Toate, în acelaşi registru – al unei admiraţii- competente şi copleşite – pentru cineva rar şi bun şi magistral. Între notele din carte, aceasta – cea care mă tot urmăreşte după ce mi-am copiat-o: „în camera aproape cufundată în întuneric, cărţile stau pe rafturi drepte şi tăcute – asemenea unor soldaţi gata oricînd să ia lupta de la capăt. Şi, de fapt, trebuie, cu fiecare epocă, cu fiecare dintre noi, să reia această luptă nesfîrşită pentru omenia din noi, invadată încontinuu de hoardele indiferenţei, comodităţii, dezabuzării – luptă cu rezultate mereu precare, totdeauna nesigure, pretutindeni în discuţie”.

Faptul că acest citat a ajuns – acum, la cîţiva ani buni după moarte acestui Mare Om – şi la mine, din nou sub ochii mei, dar cu o forţă de „semnalizare” mult mai mare decît a fost cînd l-am citit prima oară (odată cu lectura cărţii din care a fost decupat) e pentru că un alt Mare Om, Gabriela Colţescu, soţia Domnului Colţescu, nu l-a lăsăt să se piardă.

Doamna Colţescu – Gabriela Colţescu, un Mare Om, cum spuneam şi cum spun toţi cei care au cunoscut-o! – este cea care menţionează de altfel, cu trimire chiar la citatul de mai sus, că „pentru această luptă, singura pe care Viorel Colţescu o recunoştea ca îndreptăţită, l-am ajutat să mai aducă încă un soldat”. Anume: splendida „Istorie a filosofiei”, în două volume publicate la editura Brumar din Timişoara.

Cîteva vorbe pot lovi mai tare decît o măciucă. Unele pot doborî; altele, te pot împinge mult-înainte. Despre unele nu am nici o îndoială că pot face pe un om să caute chiar şi ceea ce, în bine pentru el, nu îndrăznea nici să caute şi, cu atît mai puţin, să spere că ar putea găsi.  Unele vorbe îţi pot arăta drumul către acasă; chiar dacă ai uitat că există aşa ceva.

Am încercat, cu puterea minţii, să îmi imaginez cum ar fi spus frazele despre cărţile-soldat Domnul Colţescu. Cu vocea sa calmă, cu ochii săi albaştri care îi sclipeau cînd vorbea despre cultură, despre cărţi, despre Kant (Doamne! – cum a putut să ni-l povestească, în cîte feluri, şi mereu fără sfîrşit pe Im. Kant!), cum îi sclipeau ochii său albaştri vorbind despre filosofie, deci nu numai despre Im. Kant…Cu spatele drept, cu privirea mereu înfiptă blînd în privirile celor către care vorbea, cu sacoul său albastru în care nu părea ci era un rege al gîndirii.

Şi am reînceput să îl caut – mai întîi, cu o curiozitate de om confortabil cu cele văzute, cu cele exterioare, cu cele efemere. Domnule Colţescu, aş fi vrut să vă spun, şi ca să vă amuz puţin, că v-an căutat în aceste zile pînă şi pe google. Intuiesc că m-aţi fi privit cu un zîmbet uşor ironic în colţul buzelor şi, poate, aţi fi lăsat să scape una dintre redutabile dumneavoastră formule magice cu care deschideaţi un dialog: daaaa?, interesant…fooooarte interesant!

Logic în nedreptatea pe care o pun în joc, involuntar uneori, dincolo de oameni, ierarhii, poate şi dincolo de algoritimi, asemenea dihănii care memorează mult din ceea ce este insignifiant şi lasă în margine sau uită de tot ceea ce este cu adevărat relevant, Domnul Viorel Colţescu nu prea e pe google. Sau e tot mai puţin; cu cît lumea aceasta, şi lumile complementare lumii lui google, cresc, cu atît, e de aşteptat, Domnul Viorel Colţescu va fi mai puţin acolo.

Ca să ajungi acasă, trebuie uneori (adesea?) să te şi rătăceşti. Nu e de la mine asta – e (tot!) de la antici (pe care, în felul său erudit şi inimitabil, îi aprecia şi povestea şi Domnul Colţescu). Nu mai caut pe google şi nici altundeva pe net ceea ce am spus că am încercat să fac, pentru o vreme. Am scos din bibliotecă cele două volume de la Brumar ale Istoriei filosofiei şi am reînceput să le citesc. Cartea este a Domnului Viorel Colţescu, cum spuneam. Un Mare Om, cum ştiu toţi cei care l-au cunoscut. Care trăieşte, de fapt; întorc paginile celor două volume – uneori în faţă, altori în spate. Citesc şi recitesc. Domnul Viorel Colţescu este un Mare Om care trăieşte!

http://www.lapunkt.ro/2016/05/06/domnul-viorel-coltescu-si-cartile-soldat/

Read Full Post »

 

Fostul colonel SRI, Florin Gulianu, a depus o sesizare către Comisia Parlamentară a SRI, prin care semnalează săvârșirea unor fapte grave de natură disciplinară și cu conotații, sesizare care a fost mușamalizată.

Potrivit dezvăluirilor publicației online Flux24.ro, sesizarea lui Gulianu a fost mușamalizată de generalul Florian Coldea.

Arestările și cazul de la Prahova în care sunt implicați Procurorul General Adjunct, Liviu Tudose și Sebastian Ghiță au mare legatură cu aceasta sesizare mușamalizată, mai susține sursa citată.

În sesizare, Florian Gulianu atrage atenția asupra unor fapte de natură disciplinară săvârșite de de colonelul Marin Constantin, generalul Coldea Florian, precum și alte cadre militare din SRI, coautori sau complici la abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals.
În ceea ce privește pe generalul Coldea, Gulianu scrie în sesizare că îl acuză de abuz în serviciu, instigare la abuz în serviciu, omisiunea sesizării organelor judiciare, obligația fiind prevăzută de art. 291, alin. 1 din noul Cod de procedură penală și uzurparea funcției directorului SRI, GEORGE CRISTIAN MAIOR, se arată în documentul intrat în posesia sursei citate.

Read Full Post »

Read Full Post »

 

Friedrich Hölderlin (1770-1843), unul din marii poeţi ai lumii, „se întunecă” la puţin timp după împlinirea vîrstei de 32 de ani. Ce s-a întîmplat de fapt cu acest geniu german nu e definitiv clar nici astăzi, deşi majoritatea specialiştilor înclină să creadă că poetul a suferit de o formă de schizofrenie.

„Cazul” Hölderlin i-a preocupat de-a lungul timpului pe istoricii şi criticii literari, pe psihologi, sociologi şi psihiatri. Puţini au avut însă acces la ansamblul textelor scrise de poet după înstrăinarea lui de lume. Şi mai puţini cunosc amănuntele extraordinare ale tragicului său destin. Cercetătorul belgian Alain Préaux a adunat în volumul Proză de cealaltă viaţă. Cronica unui geniu „nebun”. Friedrich Hölderlin şi apropiaţii săi, şi a ordonat cronologic prozele poetului de după 1802, mărturiile prietenilor şi vizitatorilor lui, o întreagă corespondenţă adresată de cei care l-au găzduit şi ocrotit familiei sale prea puţin simţitoare.

Căci, în nenorocirea sa, Hölderlin a avut „noroc”: o familie de oameni cumsecade l-a luat în paza sa şi a vegheat, cu respect şi devotament, mai bine de treizeci şi şase de ani, să nu-i lipsească nimic şi să fie ferit de agresivitatea intolerantă a semenilor. Astfel, complicata şi dureroasa poveste romantică a poetului s-a împletit cu un miracol de bunătate şi înţelegere. Să fie o întîmplare?

Ediţia în limba română a volumului alcătuit de Alain Préaux, (tradusă de Irina Airinei, îngrijită de Hans Herbert Gruenwald şi Adina Kenereş, cu o prefaţă de Andrei Corbea) urmează să apară în curînd la Editura Compania. Din acest volum, publicăm în avanpremieră fragmente din mărturia lui Wilhelm Waiblinger (1804-1830), student la Teologie la Seminarul de la Tübingen, scriitor, autor al primei biografii a lui Friedrich Hölderlin, lucrare rezultată din observaţii personale asupra poetului pe care l-a cunoscut îndeaproape. Textul a fost scris în iarna 1827-1828.

Ilustraţiile la text aparţin lui Mircia Dumitrescu şi le-am preluat din volumele de opere ale lui Hölderlin, B.P.T., Ed. Minerva, 1977.

De multă vreme mi-am pus în gînd să împărtăşesc lumii cîte ceva despre trecutul lui Hölderlin, despre viaţa lui de acum, sau mai degrabă viaţa lui înjumătăţită de umbră, şi mai ales despre îngrozitoarea legătură cu acest trecut; am fost îndemnat nu o dată la asta de prietenii muzei sale. Fiindcă am stat timp de cinci ani în preajma nefericitului, am învăţat să-l cunosc mai bine ca oricine, să-i urmăresc ciudatul şir al ideilor, şi chiar originea şi cauzele nebuniei sale.

Mai mult decît alţii, mi-am dat osteneala să-i îndur toanele, în vreme ce puţinii dintre prietenii săi de odinioară care l-au vizitat în cei peste douăzeci de ani de singurătate nu au vrut să adaste decît cîteva clipe, fie pentru că au fost cuprinşi de milă, fie pentru că vederea unei asemenea jalnice ruine a spiritului i-a zguduit profund, fie pentru că s-au mulţumit destul de repede cu gîndul că, oricum, nu s-ar putea vorbi firesc cu el şi că n-ar merita să i se dea atenţie stării psihice a acestui om rătăcit. în ceea ce mă priveşte, n-am considerat pierdută nici o oră închinată lui, i-am făcut vizite vreme de mai mulţi ani fără încetare, l-am primit adeseori la mine, l-am luat cu mine la plimbare prin grădini şi vii; i-am dat, în tot acest timp, foi de hîrtie şi i-am cercetat ultimele scrieri, i-am adus cărţi, l-am lăsat să-mi citească din ele şi l-am îndemnat de nenumărate ori să cînte la pian şi din gură.

Astfel, încetul cu încetul, m-am obişnuit cu el şi nu am mai resimţit groaza pe care o încercăm în apropierea unor asemenea spirite nefericite, aşa cum, la rîndul lui, şi el s-a obişnuit cu mine şi şi-a uitat rezerva care-l ţine departe de orice persoană pe care nu o cunoaşte bine […].

Vom spune mai întîi cîte ceva despre viaţa sa publică dinainte, adăugînd şi părerile noastre atunci cînd aflăm amănunte care ar putea lămuri soarta lui de mai tîrziu. Căci izvorul, temeiul şi pricinile acesteia trebuie căutate în primii săi ani de viaţă şi, într-o anumită măsură, în chiar organizarea spiritului său, de o tragică gingăşie, şi care sfîrşeşte prin a se autodistruge ca urmare a unui prea lung şir de dezamăgiri, de lovituri ale sorţii şi de împrejurări nefericite […].

Delicateţea nespusă a alcătuirii acestui spirit tînăr, natura sa nobilă, fină, atît de simţitoare, fantezia sa îndrăzneaţă, temerară, care încă din copilărie a fost legănată de visuri poetice, clădind treptat o lume pe care tînărul, cînd s-a mai copt, a fost nevoit să o recunoască cu mare amărăciune ca pură plăsmuire a imaginaţiei sale, total şi dureros opusă lumii reale, un simţ foarte viu al muzicii şi al poeziei – toate acestea aveau să se vădească în curînd la acest băiat şi, se pare, vor fi fost hrănite, cultivate şi dezvoltate prin educaţia delicată pe care au ştiut să i-o dea părinţii […].

Un spirit limpede şi o simţire neprihănită, chiar feciorelnică, i-au adus dragostea şi respectul celor din jur pînă mai tîrziu, cînd a început să plăsmuiască din izvorul curat al fiinţei sale interioare poezia căreia i s-a dăruit cu totul, chiar şi atunci cînd repetate lovituri grele ale sorţii i-au dus spiritul la ruină […].

Dacă, după tinereţea-i fericită, acest tînăr atît de înzestrat ar fi fost călăuzit pe un drum mai potrivit cu înclinaţiile şi dorinţele lui, cu visurile sale şi cu harul lui, mintea i-ar fi rămas limpede pentru totdeauna. Dar n-a fost să fie aşa. Soarta nenorocită l-a dus pe Hölderlin într-un seminar care pregătea şi forma tineri pentru studiul teologiei. Fusese destinat şi silit de alţii să se consacre teologiei, după cum el însuşi mărturisea mai tîrziu, chiar în epoca sa de rătăcire. Acel lucru era în totală contradicţie cu înclinaţia sa. I-ar fi plăcut să se dedice cu totul literaturii vechi, artelor frumoase, mai ales poeziei, dar şi filosofiei şi esteticii […].

Se spune că Goethe nu-l avea la inimă. Pare să fie adevărat, fiindcă, ori de cîte ori încercam să-i vorbesc despre Goethe, se prefăcea că pur şi simplu nu-l cunoaşte, ceea ce arăta întotdeauna la el o pornire duşmănoasă. în schimb, îşi amintea de obicei de Schiller şi de mulţi alţii […].

L-a preocupat şi filosofia, iar lucrările de început ale lui Schelling l-au impresionat puternic, se pare, căci mi-a vorbit apoi de Kant şi de Schelling, dar într-un delir de vorbe de neînţeles […].

Nu se ştie de ce, dintr-odată, fără bani şi fără lucruri, reapăru pe neaşteptate în patrie. Domnul von Matthisson mi-a povestit odată că, pe cînd stătea liniştit în camera sa, uşa s-a deschis şi a intrat un om pe care nu-l cunoştea. Era livid, costeliv, cu o privire goală şi sălbatică, cu barba şi părul lung, îmbrăcat ca un cerşetor. Speriat, domnul von Matthisson se ridică în picioare, holbîndu-se la înspăimîntătoarea apariţie care adăstă o vreme în tăcere, se apropie apoi de el, se aplecă peste masă, lăsînd să i se vadă hidoasele unghii netăiate, şi murmură cu o voce surdă, de strigoi: „Hölderlin”. Arătarea a dispărut în clipa următoare, iar domnul von Matthisson, buimăcit de această vizită, a avut nevoie de ceva timp ca să-şi revină. Ajuns la Nürtingen, la mama lui, Hölderlin, cuprins de o furie nebună, o alungă pe aceasta din casă şi pe toţi cei care se aflau acolo.

Rămase o vreme la ea, avînd şi momente de linişte şi de luciditate, deşi mereu cuprins de cea mai neagră melancolie. încă o dată, pentru ultima oară, inima sa nefericită, tînjind după dragoste, se înflăcără. A fost însă nevoie ca Hölderlin să fie smuls de lîngă obiectul dragostei sale, iar o rudă a lui foarte apropiată a luat-o pe acea femeie în căsătorie. Aceasta a pus capac la toate şi Hölderlin a făcut din nou o criză de furie. Niciodată în viaţa lui nu a mai vrut să recunoască acea persoană, deşi ea îi era adesea în preajmă. Hölderlin se încăpăţîna să spună că nu avusese niciodată cinstea să o cunoască pe Maiestatea Sa[…].

Cînd intri în casa acestui nefericit, nu-ţi vine să crezi că este locuinţa unui poet care hoinărea cu atîta plăcere împreună cu Platon de-a lungul Ilyssusului; dar casa nu e deloc urîtă, e locuinţa unui tîmplar înstărit, un om uimitor de învăţat pentru starea lui, care poate să vorbească chiar despre Kant, Fichte, Schelling, Novalis, Tieck şi alţii. întrebi de camera Domnului Bibliotecar – aşa îi place să fie numit în continuare – şi ajungi la o uşiţă. Auzi vorbă în cameră şi crezi că e lume înăuntru. Bunul tîmplar spune însă că poetul e singur şi vorbeşte, zi şi noapte, cu sine însuşi. Şovăi, pregeţi să baţi la uşă, te cuprinde neliniştea. în cele din urmă ciocăneşti şi… se aude un puternic: „Intră!” Deschizi uşa şi zăreşti în mijlocul camerei o figură uscăţivă care se înclină pînă la podea făcînd neîncetat plecăciuni şi vădind maniere care ar fi pline de graţie dacă n-ar avea ceva spasmodic în ele. îi admiri profilul, fruntea înaltă şi grea de gînduri, ochii dragi stinşi, însă nu lipsiţi de suflet; vezi cum pustiitoarea boală psihică a lăsat urme pe obraz, pe gură, la nas, iar deasupra ochilor a săpat o cută dureroasă, şi observi cu tristeţe mişcare convulsivă care, pornind uneori de la faţă, îi cuprinde umerii, mîinile şi degetele într-o tresărire necontrolată. Poartă o simplă vestă în buzunarele căreia îi place să-şi înfunde mîinile. Cele cîteva cuvinte de bun găsit sînt întîmpinate cu plecăciuni îndatoritoare şi cu un potop de vorbe de neînţeles care-l năucesc pe străin. Dar, prevenitor cum a fost şi cum în mod formal mai este şi acum, Hölderlin simte nevoia să-i vorbească prieteneşte oaspetelui său, să-i pună o întrebare. Ceea ce şi face: se aud cîteva vorbe cu rost, dar la care, de cele mai multe ori, oaspetele nu poate răspunde. Hölderlin însuşi nu aşteaptă cîtuşi de puţin un răspuns, dimpotrivă, se tulbură dacă străinul se sileşte să-i urmărească gîndurile. Dar despre asta vom vorbi mai tîrziu, cînd vom ajunge să relatăm propriile noastre întrevederi cu el. Deocamdată, îi vom schiţa doar portretul exterior. Străinul va fi gratulat cu „Maiestatea Voastră”, „Sfinţia Voastră”, „Preacinstite Părinte”. De fapt, Hölderlin este foarte frămîntat; aceste vizite îi sînt neplăcute, iar după aceea este mereu mai tulburat decît înainte. Iată de ce m-am arătat întotdeauna reticent cînd alţii m-au rugat să-i duc la el. Totuşi, mi se părea că e mai bine aşa decît să-i las să meargă singuri la el. Căci un oaspete care sosea pe neaşteptate la poetul însingurat, rupt de lume, îl tulbura prea tare, iar străinul nu ştia cum să se descurce. Foarte curînd, Hölderlin începea să mulţumească pentru vizită şi să facă plecăciuni, iar oaspetele făcea bine să se retragă.

Nimeni nu stătea de altfel prea mult în preajma lui. Chiar şi vechile sale cunoştinţe găseau întrevederea prea sinistră, prea apăsătoare, prea plicticoasă, prea lipsită de sens. Căci cu ele mai ales bibliotecarul se purta cel mai ciudat. Astfel, Friedrich Haug, epigramistul, care-l cunoştea de mult, se duse într-o zi la el. Şi el fu primit cu „Maiestatea Voastră Regală” şi numit „domnul baron von Haug”. Deşi vechiul său prieten l-a lămurit că nu fusese înnobilat, Hölderlin nu a încetat să-l gratuleze cu acele titluri. Iar celor care îi sînt cu totul străini le adresează numai vorbe absolut fără rost.

Am vrut să vorbim mai întîi doar despre cum se înfăţişează din exterior. în cele ce urmează vom intra în amănunte, ţinînd firul povestirii.

La început scria mult, umplînd toate hîrtiile care i se dădeau în mînă. Erau scrisori în proză sau în versuri libere, după stilul lui Pindar, adresate scumpei Diotima, sau şi mai des, ode în versuri alcaice. îşi însuşise un stil cu totul neobişnuit. Conţinutul privea evocarea trecutului, lupta cu Dumnezeu, preamărirea grecilor. Nu vom spune încă nimic despre înlănţuirea ideilor.

La începutul şederii sale în casa tîmplarului avea încă foarte multe accese de nebunie şi de furie, aşa încît gazda sa era nevoită să-şi folosească forţa pumnului pentru a se impune, lovind în plin. într-o zi, Hölderlin i-a alungat toate calfele din casă şi s-a închis înăuntru. Se înfuria şi intra în convulsii de îndată ce zărea pe cineva de la clinică. Se plimba adesea prin împrejurimi şi era luat în rîs de oamenii necugetaţi care există peste tot şi a căror bestialitate mergea pînă acolo încît îşi băteau joc de crunta rătăcire iertată de Dumnezeu a nenorocitului. Cînd îşi dădea seama de aceste batjocuri, Hölderlin se mînia într-atît, încît arunca după ei cu pietre şi noroi, iar furia lui ţinea ziua întreagă. Cu mare regret trebuie să arătăm că pînă şi unii studenţi se purtau uneori chiar ca nişte fiare, aţîţîndu-l şi stîrnindu-i mînia. Să spunem doar că, dintre toate josniciile la care se dedă lumea în universitate, aceasta este, într-adevăr, cea mai scîrbavnică.

Adesea, soţia tîmplarului sau unul din copii îl lua pe bietul om la cîmp sau la vie, unde el se aşeza pe o piatră şi aştepta pînă venea vremea să se întoarcă acasă. Trebuie spus că se purtau cu el cum te porţi cu un copil pentru ca el să nu devină îndărătnic. înaintea unei astfel de ieşiri, îl rugau să se spele şi să se curăţe, căci are mîinile mai tot timpul murdare, fiindcă vreo jumătate din zi nu face altceva decît să smulgă iarbă. Odată îmbrăcat, nu vrea s-o ia niciodată înainte. îşi înfundă pălăria pe cap, dar şi-o ridică uşor cînd întîlneşte un copil de doi ani, doar dacă nu este prea adîncit în gînduri. Merită amintit şi lăudat faptul că localnicii care îl cunosc nu rîd niciodată de el, ci îl lasă să treacă liniştit, zicîndu-şi în sinea lor: „Ah, cît de ager şi de învăţat a fost acest domn şi acum cît e de smintit!” Nu i se mai îngăduie însă să iasă singur; de plimbat, se plimbă singur doar în curtea din faţa casei.

La început se ducea uneori la minunatul domn Conz, care s-a stins din viaţă nu demult. Acest iubitor al literaturii antice, om vrednic şi devotat, avea o grădină în faţa Porţii Hirschau din Tübingen unde, decenii de-a rîndul, în fiecare zi, se ducea să se plimbe o oră înainte de prînz. De-a lungul unui sfert de secol oamenii l-au tot văzut pe la ceasul acela, purtîndu-şi trupul greoi şi oprindu-se în faţa porţii unde paznicul trebuia de fiecare dată să-i aprindă pipa. Apoi scriitorul păşea mai departe calm, fără grabă, odihnindu-se cîteva ore în aer liber, în grădina căsuţei sale. Pe vremea cînd Conz traducea din Eschil, Hölderlin, care era atunci încă în putere şi inspirat, venea adesea pe la el. îşi petrecea timpul culegînd flori şi, cînd termina de făcut un buchet zdravăn, rupea florile şi vîra resturile în buzunar. Cîteodată, Conz îi dădea o carte. într-o zi, mi-a povestit Conz, Hölderlin s-a aplecat peste umărul lui şi a citit cîteva versuri din Eschil. Apoi, brusc, a strigat, rîzînd spasmodic: „Nu înţeleg asta! E în limba kamalateză.” Căci Hölderlin avea şi ciudăţenia de a crea cuvinte noi.

Aceste vizite s-au rărit pe măsură ce a slăbit în puteri şi s-a închis în sine. îmi era uneori greu să-l conving să mă însoţească într-o plimbare prin grădina lui Conz. Găsea tot felul de scuze; îmi spunea: „Nu am timp, Sfinţia Voastră” – căci şi eu eram blagoslovit cu toate titlurile imaginabile -, „Aştept o vizită”; sau folosea o formulă din cele mai ciudate: „Porunciţi-mi să rămîn.” Uneori însă, cînd vremea era frumoasă, cu cerul senin, reuşeam să-l fac să se îmbrace şi atunci ieşeam.

Într-o zi de primăvară, s-a bucurat nespus la vederea tufelor înflorite şi a mulţimii de flori din jur. A lăudat cu multă iscusinţă frumuseţea grădinii. Dar, în general, avea mintea şi mai rătăcită decît atunci cînd era singur cu mine. Conz se străduia să-i amintească lucruri din trecut, dar degeaba. Odată i-a zis: „Domnul consilier aulic Haug, de care cu siguranţă vă amintiţi, a scris de curînd un foarte frumos poem.” Iar Hölderlin, dus pe gînduri, ca de obicei, şi neatent la ce i se spunea, a răspuns: „A făcut o poezie?” Conz a rîs din toată inima. Apoi ne-am întors acasă şi, pe stradă, Hölderlin şi-a luat rămas bun de la domnul Conz sărutîndu-i mîna cu o eleganţă desăvîrşită.

Îşi petrece ziua în chipul cel mai simplu. Dimineaţa, mai ales vara, cînd este mult mai neliniştit şi mai frămîntat decît de obicei, se trezeşte la răsăritul soarelui sau înainte şi iese de îndată să se plimbe prin curtea casei. Această plimbare durează uneori patru sau cinci ore, pînă cînd oboseşte. îi place să-şi treacă vremea lovind cu o batistă în ulucile gardului sau smulgînd iarba. Orice îi cade în mînă, fie şi o bucată de fier sau de piele, vîră în buzunar. în tot acest timp, vorbeşte singur, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, cînd da, cînd nu, uneori şi da, şi nu. Mai degrabă îi place să se contrazică.

Apoi intră în casă şi umblă de colo-colo. I se serveşte masa în cameră; mănîncă cu poftă, îi place şi vinul, şi bea cît i se dă. Cînd termină de mîncat, nu mai poate suferi nici o clipă vesela în cameră şi o pune imediat pe culoar, în faţa uşii. Vrea să aibă înăuntru numai ce este al lui, orice altceva e scos în faţa uşii. Restul zilei şi-l petrece vorbind singur şi umblînd în sus şi-n jos prin odaie.

Ceea ce poate să-i umple zile întregi este Hyperion-ul lui. De sute de ori, cînd mă duceam să-l văd, îl auzeam deja de departe declamînd cu mult patos, iar Hyperion e mai tot timpul deschis pe masa de lucru. Mi-a citit adeseori din el. Nici nu termina bine un pasaj, că se pornea să exclame, cu gesturi largi: „O, ce frumos, ce frumos! Maiestatea Voastră!” Apoi relua lectura, ca să adauge pe neaşteptate: „Vedeţi, dragă domnule, o virgulă!” Adesea se întîmpla să-mi citească fragmente din alte cărţi pe care i le dădusem. Nu înţelegea însă nimic: era atît de împrăştiat, încît nu-şi putea duce pînă la capăt nici propriile idei, darămite să le urmărească pe ale altuia. Totuşi, cu obişnuita-i curtenie, lăuda întotdeauna cartea nemăsurat de mult.

Printre cărţile lui se află ode de Klopstock, Gleim, Kronegk şi alţi poeţi vechi de acest gen. Citeşte adesea ode de Klopstock – pe acestea le alege în primul rînd.

I-am spus în nenumărate rînduri că Hyperion fusese retipărit şi că Uhland şi Schwab făceau o culegere din poeziile lui. Dar singurul răspuns pe care l-am primit vreodată a fost: „Sînteţi foarte binevoitor, domnule von Waiblinger. Vă sînt foarte îndatorat, Sfinţia Voastră!”, însoţit de o adîncă plecăciune. Adeseori, cînd îmi tăia cuvîntul atît de brusc, mă străduiam din răsputeri să-i storc un răspuns raţional, repetînd ideea iar şi iar, de fiecare dată altfel, şi renunţam doar atunci cînd începea să se agite şi să-şi piardă şirul, rostind un val de vorbe fără rost.

în scurtă vreme tîmplarul s-a mirat că puteam avea o înrîurire atît de mare asupra lui Hölderlin, că el consimţea să mă însoţească de fiecare dată şi că, în lipsa mea, vorbea atît de mult despre mine. Cel mai mult îl încînta frumoasa căsuţă de vară în care locuiam, pe Österberg, aceeaşi în care Wieland îşi compusese primele opere […].

Aici îl aduceam pe Hölderlin o dată pe săptămînă. Ajuns sus pe colină, după ce trecea pragul, Hölderlin se înclina de fiecare dată, mulţumindu-mi pentru favoare şi bunăvoinţă. în orice situaţie rosteşte un potop de politeţuri, dînd oamenilor senzaţia că o face anume pentru a-i ţine pe ceilalţi la distanţă. Dacă trebuie să căutăm un temei purtării sale, cred că acesta este. Dar poate că n-are rost să-i căutăm oricărui lucru o cauză mai profundă decît simpla ciudăţenie şi bizarerie a omului.

Hölderlin deschidea apoi fereastra, se aşeza şi lăuda priveliştea în cuvinte destul de inteligibile. îmi dădeam seama, fără doar şi poate, că se simţea cel mai bine în aer liber. Vorbea singur mai puţin, ceea ce era pentru mine o dovadă că mintea i se lumina; căci eram încredinţat că monologul acela nesfîrşit era doar urmarea unei rătăciri a gîndului lui şi a neputinţei lui de a se concentra. Dar despre asta vom mai vorbi.

I-am adus lui Hölderlin tutun de prizat şi de fumat, lucru care l-a bucurat mult. Cu o priză puteam să-l fac să se simtă foarte bine, iar cînd îi umpleam o pipă şi i-o aprindeam, lăuda cu multă însufleţire tutunul şi luleaua, arătîndu-se tare mulţumit. Apoi tăcea; cum se simţea atunci atît de bine şi nu se făcea să-l tulbur, îl lăsam în pace şi-mi luam ceva de citit.

Ceea ce îl preocupa mult era deviza panteistă „Unul şi Totul”, scrisă cu majuscule greceşti pe perete, deasupra mesei mele de lucru. Adesea vorbea singur îndelung, privind misterioasele semne pline de înţelesuri, şi odată mi-a spus: „Am devenit acum ortodox, Sfinţia Voastră! Nu, nu! Studiez al treilea volum al domnului Kant şi sînt foarte interesat de noua filosofie.” L-am întrebat dacă îşi aminteşte de Schelling. Mi-a răspuns: „Da, îşi făcea studiile în acelaşi timp cu mine, Domnule Baron!” I-am spus că el locuieşte acum la Erlangen, la care Hölderlin a răspuns: „înainte era la München.” M-a întrebat dacă-i vorbisem deja lui Schelling, iar eu i-am spus că da.[…] îşi amintea de Matthisson, Schiller, Zollikofer, Lavater, Heinse şi de mulţi alţii dar, cum am mai spus, nu şi de Goethe. Avea încă o memorie foarte bună şi-şi amintea de lucruri de demult. M-am mirat la un moment dat că îşi pusese pe perete portretul lui Friedrich cel Mare şi l-am întrebat de ce. Mi-a spus: „M-aţi mai întrebat, domnule baron” şi, într-adevăr, mi-am amintit că-i pusesem aceeaşi întrebare cu cîteva luni înainte. Tot aşa, îi recunoştea pe toţi cei pe care îi văzuse deja. N-a uitat niciodată că sînt poet şi m-a întrebat în nenumărate rînduri ce am scris şi dacă am fost vrednic. Totodată, adăuga uneori: „Eu, domnul meu, nu mai port acelaşi nume, acum mă cheamă Killalusimeno. Oui, Maiestatea Voastră, spuneţi aşa, numiţi-mă aşa. N-o să mi se întîmple nimic!”. L-am auzit spunînd adesea acest lucru. Ca şi cum ar fi vrut să se apere şi să se liniştească pe el însuşi, spunîndu-şi mereu: „N-o să mi se întîmple nimic.”

Îi dădeam şi foi de scris. Se aşeza de îndată la masa de scris şi înşira cîteva versuri, chiar cu rimă, dar care, totuşi, nu aveau nici un sens, mai ales ultimele, deşi metrica era perfectă. Apoi se ridica şi mi le dădea cu adînci plecăciuni. Odată a scris în josul lor: „Al vostru, presupus, Hölderlin”.

Altădată i-am spus că seara se dă un concert. Mă întrebasem dacă nu s-ar fi putut să-i dăruiesc şi lui această desfătare. Dar n-am îndrăznit să încercăm. Poate că muzica îi lăsa o impresie prea puternică ori se isca neobrăzarea studenţilor. Pe scurt, am plecat împreună de la căsuţă. Hölderlin era adîncit în gînduri şi nu rostea nici un cuvînt. Cînd am ajuns în oraş, s-a uitat la mine ca şi cum atunci s-ar fi deşteptat şi a spus: „Concert.” Fără doar şi poate, la asta se gîndise tot timpul.

Muzica încă nu l-a părăsit de tot. Cîntă şi acum la pian, dar într-un fel foarte ciudat. Cînd se aşază la pian, nu se mai ridică zile în şir. Urmăreşte o idee de o simplitate copilărească, pe care o întoarce pe toate feţele, pînă la capăt, pînă la exasperare. La aceasta se adaugă o tresărire spasmodică, din pricina căreia trebuie uneori să atingă fulgerător clapele, şi sunetul neplăcut datorat unghiilor prea lungi. Căci nu-i place deloc să i se taie unghiile – trebuie să foloseşti o grămadă de şiretlicuri ca să-l îndupleci, ca pe un copil încăpăţînat şi mofturos. După ce a cîntat o vreme şi s-a înduioşat, se uită în gol, îşi înalţă capul, pare rătăcit, abătut, şi începe să cînte din gură. Nu mi-am putut da seama niciodată în ce limbă cîntă, dar era atît de pătimaş, încît îţi punea într-adevăr nervii la încercare. Cîntul său era trist şi melancolic, amintind de bunul tenor de altădată.

IubeŞte mult copiii. Dar ei se tem şi fug de el. Moartea îl înspăimîntă peste măsură. De altfel, e foarte temător. Nervii săi îngrozitor de zdruncinaţi îl fac atît de sperios. Tresare la cel mai mic zgomot. Cînd e agitat, furios sau doar necăjit, îi tremură faţa, face mişcări bruşte, îşi răsuceşte degetele spasmodic, de parcă n-ar avea încheieturi, apoi se întîmplă să strige foarte tare sau să-şi ţină singur discursuri furioase. Atunci trebuie lăsat în voia lui pînă îi trece furia; altfel, îşi ia musafirul de braţ şi-l dă afară. Cînd îşi pierde cu totul controlul, se întinde în pat, unde zace ziua-ntreagă.

Odată i-a venit brusc ideea să se ducă la Frankfurt. Atunci i s-au luat cizmele, ceea ce l-a mîhnit foarte tare pe domnul bibliotecar, care a stat cinci zile în pat.

Read Full Post »

Older Posts »