Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Miscarea Legionara’ Category

 

De trei ani de zile ma ameninta cu moartea gunoaiele khazare din Israel! Sclavii drogati din SRI: „Romanii sunt vinovati de holocaust!”

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/12/17/de-trei-ani-de-zile-sunt-amenintat-cu-moartea-din-israel-urla-ca-imi-vor-taia-beregata-si-ma-acuza-de-antisemtism-tara-noastra-nu-este-vinovata-de-niciun-holocaust-eu-administratorul-principal-al/

 

jidani 1

Read Full Post »

Ionut-Tene

 

Am avut onoarea și bucuria de a reveni în Spania, cu o nouă lansare a ”biografiei teologice” a lui Valeriu Gafencu. Dacă anul trecut în octombrie am prezentat cartea despre Sfântul Închisorilor la Madrid, zilele trecute am lansat cartea ”Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor” la Parohia Ortodoxă Sf. Daniil Sihastrul din Collado Villalba (Madrid) și la conferința cu tema ”Preotul Gheorghe Calciu și Valeriu Gafencu – Chipuri de mărturisitori în temnițele comuniste”, invitat special fiind dreptmăritorul Preot Amfilohie Brânză, starețul Mănăstirii Diaconești. Acest eveniment de spiritualitate românească nu ar fi avut loc fără implicarea, cu întreaga sa inimă dedicată total lui Hristos, a părintelui paroh Ilie Tabarcia , precum și a doi români patrioți, recunoscuți în mediile național – creștine din Spania: Mihail și Ovidiu. Vă spun sincer că rar mi-a fost să cunosc așa români sufletiști, patrioți inimoși, buni organizatori și oameni de acțiune, implicați ca inițiatorii evenimentului din Collado Villaba. Revenirea mea în Spania a avut și o conotație inițiatică în tainele ortodoxiei ce prinde rădăcini puternice și adânci pe pământ spaniol. În ciuda ateismului și anarhismului devastator care a cuprins societatea spaniolă în urma afirmării partidelor stângiste și neo-marxiste, ca și Podemos, a scăderii credinței catolice datorită asaltului globalismului și compromisurilor de la dogmă făcute de cardinali, românii ortodocși, din ce în ce mai mulți în Spania, contribuie la recreștinarea acestei țări și la promovarea dreptei credințe în patria din care provine un strămoș al nostru: împăratul Traian. Cei peste un milion și jumătate de români din Spania, pe care îi găsești absolut peste tot: în magazine, instituții, parcuri, cafenele, spitale și restaurante sau pe stradă, s-au integrat armonios, dar nu au uitat cel mai important lucru care-i definește: credința creștin-ortodoxă. În Spania umblă o vorbă: a doua limbă după spaniola este româna, iar cine știe limba lui Eminescu se descurcă foarte bine pe pământul lui Don Qujote. Credeți-mă că nu a trebuit să mă folosesc de engleză sau germană ca să comunic în Spania, cu limba română ești ca și acasă. Numai că românii nu au obsesia plăcuțelor bilingve ca unii dintre conaționalii noștri. Dar cel mai mult m-a impresionat în Spania credința curată – limpede ca izvorul – ortodoxă afișată cu smerenie și discreție de românii noștri. Nu e localitate sau cartier în Spania să nu aibă o biserică ortodoxă, ridicată sau amenajată așa cum au reușit preoții și curatorii: la subsoluri sau în garaje de bloc, în hale industriale sau clădiri dezafectate, toate frumos pictate și împodobite cu sfinți în stil bizantin și cu multă dragoste și har. Ce diferență nobilă între icoanele descărnate de trup ale lăcașurilor ortodoxe și picturile profane cu forme lumești pe care le-am văzut în basilica Escurialului.

 

 

În Diaspora am realizat că românii duc mai departe făclia credinței ortodoxe dincolo de un oficialism ușor inhibat al ierarhiei din țară. Libertatea afirmării credinței creștin-ortodoxe în Diaspora e mai cu râvnă și mai cu foc în aceste mici comunități de români, care sunt uniți și vii în ”rugul aprins” al dragostei de Hristos asemnea primelor lavre ale creștinismului apostolic din secolele romane. Nu întâmplător în Diaspora, în Spania, Italia, Austria, Luxemburg sau Franța dragostea față de sfinții populari și mai ales față de Sfinții Închisorilor e mult mai mare, mai râvnitoare, la românii diasporeni decât în țara mamă România. În Spania am descoperit o râvnă și dragoste curată față de Valeriu Gafencu ce nu poate fi cuantificată în cuvinte schematice. În general dragostea față de sfinți nu poate fi încorsetată în cuvintelele simple ale unui jurnalist ce a ascris o carte despre cel care a fost botezat de Nicolae Steinhardt ca Sfântul Închisorilor. Pe 18 februarie, la 65 de ani de la trecerea în brațele Domnului a lui Valeriu Gafencu la penitenciarul Târgu Ocna, am participat la un parastas oficiat de Pr. Ilie Tabarcia și Preotul Amfilohie Brânză la biserica parohială. Evlavia românilor din Spania față de memoria Sfântului Închisorilor trece dincolo de metafizica momentului și e o taină adânc înfiptă în inima tuturor. Chiar dacă Valeiru Gafencu nu este canonizat oficial încă de BOR, tânărul basarabean este deja un sfânt popular recunoscut și canonizat de neamul românesc. Despre viața tehandrică a lui Valeriu Gafencu, care face legătura dintre om și Hristos, a vorbit așa de înălțător, aplicat telogic și cu lacrimi în ochi părintele Amfilohie Brânză, ucenicul lui Ilie Cleopa și a lui Iustin Pârvu. Cred că la ora aceasta Pr. Amfilohie Brânză este cel mai destoinic luptător întru Hristos și cea mai puternică voce a dreptei credințe din monahismul românesc, după trecerea la cele veșnice a marilor corifei care au trăit suferința hristică în academiile închisorilor comuniste de la Jilava, Aiud sau Gherla. Când vorbește Amfilohie Brânză despre Sfinții Închisorilor lacrimile îi curg pe obraj, atât sfinției sale cât și celor care îl ascultă.

Părintele Amfilohie Brânză a vorbit ziditor, cu ardoarea harismatică caracteristică, despre jertfa mântuitoare și răscumpărătoare a generației naționaliste interbelice, care prin sângele vărsat și mărturia fără compromisuri a Adevărului a salvat poporul român, pe calea mântuitoare a Învierii, de atacul diabolic al regimului bolșevic. Sfinții Închisorilor au împlinit un mesaj theandric. Starețul de la Mănăstirea Diaconești a esențializat rolul de model și simbol creștin din partea unei generații de excepție pentru neamul românesc al celor doi martiri ai gulagului comunist: Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa și basarabeanul Valeriu Gafencu. Jerfa tinerilor martiri din închisorile comuniste a fost asemenea primilor creștini din perioada persecuțiilor împăraților păgâni. Pentru mucenicii din închisorile comuniste valorile sacre: Biserica, credința, neamul și Hristos erau mai presus decât viața lor trecătoare. Acești mărturisitori din temnițele comuniste sunt sfinți pentru poporul român, chiar dacă oficial nu au fost, încă, canonizați. În Spania și Diaspora în general se naște o nou Românie, mai aproape de Biserică și credința strămoșească, o pleiadă de preoți și enoriași care nu mai pot fi opriți și cenzurați să vorbească de Sfinții Închisorilor. La Madrid se ridică cea mai mare biserică ortodoxă din Diaspora, iar românii din Spania spun că aceasta este adevărata Catedrală a Mântuirii Neamului. Sămânța ortodoxiei românești s-a sădit în inima Spaniei și crește ca un stejar viguros din Borzești. Numeroși români au redescoperit în Spania etnicitatea, tradiția, credința, familia și valorile românești. Putem spune fără să greșim că românii recreștinează Spania decăzută în ignoranța unui ateism social și anarhic. Ba mai mult am întâlnit români care au aflat că lângă localitățile în care trăiesc ei, spaniolii au ridicat în 1970 un monument creștin din marmură la Majadahonda pentru doi conaționali, Moța și Marin, care au căzut pentru Dumnezeu în războiul civil: ”Caidos por Dios”, cum scrie pe soclu de piatră. Deși Podemos și municipalitatea locală vrea demolarea acestuia, românii din Spania se opun, iar asociația care e proprietarea terenului pe care se află amplasat memorialul se opune de asemnea. Tot mai mulți români din Spania și preoți cu care am vorbit, că pentru a se conserva acest edificiu care amintește sacrificiul de sânge făcut de doi români care au luptat în războiul civil din Spania pentru apărarea credinței creștine -, dincolo de opțiunea lor politică care poate nu ne place sau nu e de înțeles – au propus ca să se ridice un schit ortodox în care să se roage și nevoiască măicuțe venite din țară, iar un preot ortodox din parohiile din împrejur, să fie și duhovnic și să oficieze Liturghia. Din informațiile deținute Episcopia ortodoxă din Spania ar fi de acord pentru ridicarea acestui schit ortodox românesc în care să vină se se roage și reculeagă românii din Spania. Românii simt tot mai mult nevoia înălțării unei mănăstiri ortodoxe în Spania în care să se roage și reculeagă. Totul depinde ca asociația care deține terenul să permită concesionarea acestuia pentru ridicarea schitului ortodox. Poate ar trebui ca și în conducerea acestei asociații spaniole să intre membrii noi, adică și români care să aibă un cuvânt de spus. Că se concesionează sau nu terenul nu știu, mai vedem, dar am tot mai multe informații că preoții ortodocși din Spania sunt hotărâți să construiască, pe terenul asociației de protejare a monumentului, pe alt teren dăruit de biserica catolică sau pe un teren privat, un schit ortodox la Majadahonda pentru ca românii să se roage întru mântuirea neamului românesc și omenesc, într-un un loc secular, sfințit și scăldat de sângele unor martiri căzuți în numele lui Hristos din primele secole ale creștinismului până la perioada recentă. Paradoxal Spania ortodoxă devine un bun exemplu pentru România ortodoxă, fiii duhovnicești devin râvnitori și demni urmași ai părinților din țară. În Diaspora Sfinții Închisorilor sunt deja icoane vii, rugătoare și de închinat pentru români, în țara mamă însă reticența unora pare de neînțeles, nedreaptă și condamnabilă la scaunul Judecății de Apoi.

http://www.napocanews.ro/2017/02/romanii-recrestineaza-spania-schit-ortodox-la-majadahonda.html

Read Full Post »

sfintii-inchisorilor

 

Fosta închisoare de la Râmnicu Sărat va fi reabilitată și transformată în Memorial și Centru Educațional privind comunismul. Obiectivele vor avea ca temă conceptul de ,”tăcere”, știut fiind faptul că deținuții de aici au fost supuși unui regim extrem de dur de izolare, intedicția de a vorbi fiind permanentă.

O echipă de experți a prezentat Primăriei Râmnicu Sărat proiectul final de restaurare a fostului penitenciar, iar documentația urmează să fie depusă la Compania Națională de Investiții, pentru a obține de la Ministerul Dezvoltării, fondurile necesare pentru reabilitarea Închisorii Tăcerii. Potrivit specialiștilor, fondurile necesare pentru restaurarea obiectivului se ridică la 11 milioane de euro, scrie  stiridebuzau.ro.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului este, în prezent, proprietarul fostei închisori de la Râmnicu Sărat. Încă din anii trecuți, reprezentanții institutului și-au manifestat intenția de a restaura fostul penitenciar și de a-l transforma în Memorial al Victimelor Comunismului.

Aceștia au încercat să realizeze investiția cu fonduri europene, însa în ciuda eforturilor nu au reușit să le acceseze. Așa se face că au realizat un nou proiect care va fi depus, în curând, la Comisia de Dezvoltare, pentru a obține de la Guvern fondurile necesare pentru reabilitarea Închisorii Tăcerii.

În penitenciarul de la Râmnicu Sărat, începând din 1947, au fost închiși zeci de deținuți politici din zona Buzăului care s-au opus colectivizării sau care au refuzat să depună cotele agricole obligatorii. Tot aici au ajuns și lideri marcanți ai Partidului National Țărănesc, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, precum și foștii miniștri Ion Petrovici și Petre Tomescu.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a devenit temută și pentru regimul de înfometare sistematică și bătăile discreționare aplicate deținuților.

Conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, dar și autoritățile din Ramnicu. Sărat consideră că, odată cu restaurarea fostului penitenciar, Memorialul nou înființat va intra în circuitul turistic.

http://www.activenews.ro/stiri/Fosta-temnita-comunista-de-la-Ramnicu-Sarat-va-fi-reablitata-cu-fonduri-de-la-Guvern-si-va-deveni-Memorial-si-Centru-Educational-privind-comunismul-141306

Read Full Post »

capitanul-codreanu

Read Full Post »

capitanul

Read Full Post »

capitanul-13

 

La 13 Iunie, am plecat la Focsani cu mama mea, tatãl meu, fratii, surorile, mireasa si socrii. Ajunsi acolo, am fost gãzduiti de Generalul Macridescu.

Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nuntii si ne-a spus cã totul este aranjat si cã din celelalte orase sosiserã peste 30.000 oameni, care fuseserã încartiruiti cu totii si cã vor mai sosi în timpul noptii. Cã toatã lumea din Focsani primeste cu plãcere sã gãzduiascã pe oaspeti.

A doua zi dimineata, mi s-a adus un cal – asa era programul – si dupã ce am trecut cãlare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afarã din oras, la Crâng. Pe marginile soselei, de o parte si de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe sosea veneau în urma mea nasii, în trãsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza si Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col.Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgicã Niculescu, Maior Bãgulesscu si altii. Venea apoi carul miresei cu sase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntasilor. În total 2.300 care, trãsuri si automobiler, toate încãrcate cu flori si lume îmbrãcatã în costume nationale. Eu ajunsesem la 7 km. de oras, în Crâng si coada coloanei încã nu iesise din Focsani.

În Crâng s-a oficiat nunta pe o estradã de scânduri pregãtitã anume. Erau de fatã între 80-l00.000 de oameni. Dupã oficierea slujbei religioase au început hora, jocurile si petrecerea. Apoi a urmat masa întinsã pe iarbã verde. Fiecare îsi adusese de mâncare, iar focsãnenii avuseserã grijã si pentru lumea venitã din alte pãrti. Toatã aceastã desfãsurare de costume nationale, de care românesti, de viatã si de entuziasm, a fost filmatã. Peste câteva sãptãmâni s-a reprezentat la Bucuresti. Dar numai de douã ori, cãci Ministerul de Interne, a confiscat si filmul si copia lui si le-a dat foc.

Spre searã, nunta s-a terminat într-o înfrãtire si însufletire generalã. Eu am plecat în aceeasi noapte cu sotia si câtiva camarazi la Bãile Herculane, unde am rãmas douã sãptãmâni la o veche familie de cunoscuti, St. Martalog.

Mota s-a dus la Iasi, unde a început sãparea temeliei Cãminului Cultural Crestin, pe locul donat de ing. Grigore Bejan.

Read Full Post »

Copil

 

Odata, intr-un sat de munte, la vremea cand urzeste intunericul, stateam de vorba cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre, o pasare a batut din aripi de cateva ori si s-a pierdut in padure.

Dupa un moment de liniste a urmat intrebarea senina a copilului: De ce zboara pasarea? Alta data, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale vaii, ca prins de o minune, a intrebat: De ce curge apa?

Ce minune sta in aceasta faptura mica? Cum de l-a chemat masura lui catre gandurile nelinistitoare? Ce tainica legatura il poarta pe culmile vietii? Copilul este mai aproape decat noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului varstnic se scurg intr-o forma banala. Feluritele chipuri ale lumii acesteia si sensul adanc al lucrurilor ii scapa. Omul traieste totul in fuga. El nu prinde frumusetea si nici lumina adevarului; cele mai alese rosturi si semne ii scapa. Ii scapa nu pentru ca el ar fi in pacat, ar fi sortit de la inceput sa nu vada, ci pentru ca felul in care isi traieste viata aci ii inchide portile intelesului. Cu fiecare zi ce trece, omul se indeparteaza de plaiurile bucuriei si ale intelepciunii.

Trufia si dragostea pentru cele trecatoare il fac sa coboare cele mai de jos trepte ale conditiei umane. Traind, lumea inconjuratoare isi pierde taina. Sau, mai precis, odata cu anii, omul isi pierde un simt foarte delicat, dar patrunzator, care il pune in stapanirea substantelor ultime ale existentei; omul in varsta pierde de cele mai multe ori simtul adancimilor; samburele dumnezeiesc moare in el.

Dimpotriva, copilul, fiinta noua si neprihanita, necumparata de ispitele aparentelor inselatoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Cand un copil deschide pentru prima oara ochii, intreg universul cu tainele joaca in apele luminate ale ochilor sai.
De aceea Iisus iubea atat de mult copiii, de aceea i-a aratat ca pe un simbol al crestinismului, lume noua care punea pret pe nevinovatie si naivitate ingereasca, pe fragezime si sete de inteles. „De nu va faceti la fel cu pruncii, nici ca veti intra in imparatia cerurilor”.

Copilul este o faptura biblica originara. Copilul este o faptura a vietii neintinate, este o floare deschisa luminii, este un indemn la simplitate si frumusete. In el vorbeste frantura de cer data omului odata cu inceputul.

Copilul este un mare dar al vietii noastre aci: aduce cu el inocenta, dragalasenia si bunatatea. Copilul indulceste viata noastra atat de amara; faptura sa mica, cu aripi la suflet, ne da multe invataminte. Un scriitor a spus: „Zambetul copilului este pentru mama ca o rugaciune pentru Dumnezeu”. In preajma copilului staruie mereu o atmosfera de lumina si frumusete.

Cand intrebarile bat la portile gandului tau impovarat si cer dezlegare, cand umbrele amintirilor aluneca pe peretii sufletului si cer o raza de soare, atunci stai de vorba cu copiii. Aplecat asupra adancurilor, umbli ca strabatut de fiorii unei zari virgine. Prietenii te cred nebun si lumea te arata cu degetul, in ratacirea ta prin pajistile unei lumi de dumnezeiesc tumult, in setea ta de inteles si vraja, te intalnesti doar cu copiii. Cuvantul tau suna sec pentru cei varstnici, dar intoarce ca pe o frunza spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Read Full Post »

Capitanul

 

Între timp încep mari frãmântãri în Maramures. Un alt colt de tarã româneascã, peste care moartea îsi întinsese aripa. Acolo, jidãnimea a cuprins satele. A pus stãpânire pe pãmânturi, pe munti, pe stânile din munti. Românii, ajunsi în stare de sclavie, se retrag tot mai mult în fata nãvãlirii iudaice si se sting încet, încet, lãsând mosiile lo r mostenite de la Dragos Vodã în mâinile nãvãlitorilor. Nici un guvern nu se mai intereseazã de ei, nici o lege nu-i apãrã.

 

La începutul lui iunie 1930, la poarta casei mele de la Iasi, se opreste o cãrutã cu doi cai. Din ea se coboarã doi preoti, un tãran si un tânãr.  Îi primesc înãuntru. Se recomandã preot ortodox Ion Dumitrescu, preot unit Andrei Berinde si tãranul Nicoarã.

– Venim cu cãruta din Maramures. De douã sãptãmâni suntem pe drum: suntem amândoi preoti în Borsa, unul unit si altul ortodox. Nu mai putem de mila nenorocitilor de români din Maramures. Am fãcut memorii peste memorii. Le-am adresat pe unde ne-a tãiat capul: Parlament, Guvern, Ministri, Regentã. De nicãieri, nici un rãspuns. Nu stim ce sã mai facem. Am venit cu cãruta pânã aici, la Iasi, sã rugãm studentimea românã sã nu ne lase. Vorbim în numele a mii de tãrani din Maramures, care au ajuns la disperare. Suntem preotii lor. Nu putem închide ochii la ceea ce vedem. Ne moare neamul. Si ni se frânge inima de milã.

I-am gãzduit câteva zile si le-am spus:

– Singura solutie pe care o vãd este sã-i organizãm si sã încercãm a le ridica moralul. Ei sã stie cã nu duc singuri lupta; cã noi îi sprijinim; cã luptãm pentru ei si cã soarta lor depinde de biruinta noastrã. În urmã le-am trimis, pentru organizare, pe Totu si Eremeiu. Iar mai târziu pe Savin si pe Dumitrescu-Zãpadã. Mii de tãrani din Borsa si din toate vãile se înrolau în organizatie. Jidanii si-au dat seama de primejdia unei renasteri românesti si au început a provoca. Vãzând cã sistemul nu le reuseste, atunci au recurs la un mijloc infernal. Au dat foc Borsei, aruncând vina asupra românilor. Ziarele jidãnesti au început imediat sã tipe. Sã cearã mãsuri energice contra românilor, care vor sã facã pogromuri. Preotii amândoi au fost atacati de jidani, batjocoriti, loviti si mai apoi alungati mai multi kilometri si bãtuti cu pietre. La urmã au fost arestati ca agitatori si închisi amândoi în temnita din Sighetul Marmatiei. De asemenea au fost arestati: Savin si Dumitrescu-Zãpadã si cât eva zeci de tãrani fruntasi. Totu si Eremeiu au fost si arestati la Dorna si închisi în arestul de la Câmpulung. „Adevãrul” si „Dimineata” încep o adevãratã canonadã de minciuni si infamii puse în sarcina preotilor si a arestatilor. Toate protestele noastre: telegramele, memoriile etc., n-au nici un rezultat, din cauza tipetelor, larmei si presiunilor jidãnesti.

Read Full Post »

 

Răul din lume trebuia să fie biruit. O promisese Tatăl în clipa primei victorii a Răului, în momentul păcătuirii lui Adam. Cum avea să fie învins ? Prin venirea şi jertfirea Fiului. Prin moartea şi învierea Lui, boldul mortii s’a nimicit, puterea iadului a încetat. Aşa învată, aşa cîntă Biserica si aşa este. Ce însemnează aceasta ? Că omul a devenit beneficiarul gratuit al jertfei şi expierii Fiului ? Că nu mai există Răul ? Nicidecum. Dacă Răul nu ar mai fi trebuit să existe, nu i s’ar fi dat dela început posibilitatea de existentă. Incoronarea omului cu unul din atributele Divinitătii, libertatea, ducea implicit la crearea unui domeniu în care această libertate se putea pune în valoare. Deaceea se spune în Scriptură că s’a pus în fata omului binele şi răul, întunericul şi lumina, pentru libera lui alegere. Destinul lui de om consta tocmai, ca în această libertate deplină, să se străduiască a voi şi a înfăptui binele. După păcat, Răul era atotstăpînitor. Indiferent de bine sau rău, omul cădea în lotul şi împărăţia Răului. De aici necceitatea venirii Mîntuitorului, înfrîngerea iadului şi liberarea celor ce s’au străduit pentru realizarea împărătiei Luminii. Cu venirea biruintei, Răul a încetat: nu ca existentă, ci ca putere.


Putem oare spune că nu e o biruintă complectă ? Dimpotrivă: este singura şi perfecta biruintă. Că omul a rămas să dea mai departe lupta cu Răul ? Adevărat. Aceasta tocmai pentru a nu i se răpi libertatea, pentru a fi creatorul destinului său. După biruintă, i s’a dat posibilitatea şi siguranta victoriei. Are la îndemînă harul pe care l-a adus Iisus prin jertfa sa. Se poate împărtăsi cu el numai în comunitatea Bisericii. In afară de Biserică, omul nu poate găsi mîntuirea. Singur, este neputincios. Lupta contra Răului se dă prin Biserică. Deaceea Biserica din această lume se numeşte şi este luptătoare, iar creştinul, ostaş al lui Hristos.

Legiunea a biruit. Trebuia să biruiască. Pentrucă a crezut. A crezut în Dumnezeu. A crezut în putinta nimicirii răului. A crezut în puterea jertfei. A crezut în valorile Neamului. Ce însemnează această biruintă? Exact – desigur pe alt plan – ceeace a însemnat biruinta creştină: nimicirea răului, nu ca existentă, ci ca putere. S’a dat posibilitatea înfăptuirii binelui. S’a dat putinta luptei victorioase. Este biruinta perfectă, biruinta care ne trebue. Deaceea trebueşte înteleasă ca atare. Nu
este dăruirea unei existente fericite, ci putinta realizării acelei fericiri. Realizarea se face prin Legiune, numai prin ea. Ca şi Biserica, Legiunea este luptătoare. Fericirea constă, în prim rînd, în participarea la această luptă. Cel care ia parte la ea se numeşte legionar. Acest nume nu se poate căpăta în alt chip.
Multi doresc să devină legionari. Legiunea însăşi cheamă la aceasta. Iisus a chemat pe om în comunitatea bisericii. Căpitanul a chemat şi cheamă pe om în cuib. Cum nu există creştin în afară de biserică, aşa nu poate existia legionar în afară de cuib. Viata legionară este în cuib. Şantierul, tabăra şi toate celelalte manifestări de trăire legionară sunt prelungiri ale vietii de cuib. Pentru aşezările temeinice ale Neamului, Căpitanul a pus temelie de neclintit cuibul. Despre valoarea lui îşi vor spune cuvîntul pînă peste veacuri toti educatorii, sociologii şi economiştii. Insemnătatea lui trece putinta noastră de a o pune în lumină. Dusmanii Legiunii i-au înteles valoarea. Deaceea au urît atît de mult pe Căpitan. Deaceea au fost atît de înverşunati. Deaceea au practicat crima. Rămîne să-i înteleagă valoarea cei multi, cei cari vor să devină legionari. Pentrucă ni se spune: Vreau să viu la voi, dar nu găsesc necesar să intru în cuib; sau: Dacă intru în cuib, o iau dela început ?

Spunem răspicat: Nu există început, cum nu există nici sfîrşit, pentru viata în cuib. Dacă ai fi legionar de o sută de ani, tot în cuib îti vei trăi viata. Cuibul este o şcoală şi mai mult
decît atît. Căpitanul în Cărticica sefului de cuib scrie: Cuibul adunat este o biserică. In cuib te desbraci de grijile mărunte şi-ti închini gîndurile Partiei, aşa cum în biserică le închini lui Dumnezeu. “Ceasul de şedintă al cuibului este ceasul Patriei”. Atunci te simti solidar cu legionarii în viată şi în comunitatea martirilor Legiunii. Acolo faci exercitii de tăcere şi meditatie. Din cuib se iau hotărîri si planuri de lucru. Banul dat la sfîrsitul şedinţei, fie chiar un leu , te deprinde a jertfi pentru patrie. Intr’un cuvînt, cuibul este isvorul de har pentru viata legionară.

Dar noi înţelegem ezitarea de a intra în cuib. Se pare că jignim personalitatea noastră şi abdicăm dela ea. Este în parte adevărat, dar această renuntare, spune genial Căpitanul, deoarece este făcută pentru un scop mare, este de esentă spirituală superioară. Şi apoi, dacă nu voim a jertfi, nu putem deveni legionai, căci Legiunea presupune jertfire, iar elita legionară se alege după criteriul jertfei.

Biruinta legionară a venit. Cum a venit si biruinta creştină. Este o biruintă legată de lupta continuă, pentru ca toti să poată lua parte la ea. Fericirea de a lupta, pentru Patrie, după biruintă, este cel mai mare dar pe care Căpitanul îl pune la îndemîna tuturor.

Read Full Post »

 

Îmi vine foarte greu să scriu despre valori superioare, întrucât, după grele lovituri primite, după ani de hoinăreală pe drumuri necunoscute, fugărit de oameni cu chip de vipere, m-am retras în găoacea mea, cu toate gândurile şi dorurile mele.

Dar vreau să scriu despre amintirea unor clipe sfinte pentru mine, clipe petrecute împreună cu Valeriu Gafencu.

În anul 1941 am fost condamnat la 6 luni şi o zi, împreună cu Valeriu, pentru participarea la “rebeliune”. Valeriu a fost student eminent ai Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi, dotat cu un bagaj superior de cultură, crescut de la icoană la altar, la lumina unor mari români: Eminescu, Conta, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Lucian Blaga, Emest Bemea.

În intimitatea noastră nu ne-au lipsit Solilocvii, Roza vânturilor, Puncte cardinale în haos, Îndemn la simplitate, Urmarea lui Iisus etc. Cât am stat închis împreună cu el, ne citea din Spaţiul mioritic, explicându-ne conţinutul lucrării, vorbindu-ne despre orizontul spaţial ancestral, despre rolul Bisericii, ca o concepţie ancestral organică, prin credinţa în unitatea supremă a divinităţii. Spunea că cei asupriţi este de mare importanţă să-l aibă alături în orice moment pe Domnul nostru Iisus Hristos. În alte zile ne-a vorbit despre Eminescu, Conta, B. P. Haşdeu, despre naţionalismul românesc, care este un act de creaţie spirituală. Ne-a spus că cei mai glorioşi naţionalişti nu sunt nici eroii şi nici şefii politici. Sunt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate, în fiecare om, pentru neam şi ţara lui.

Altă dată ne-a vorbit despre sentimentul destinului şi rolul credinţei prin trăire intensă în crearea unui suflet crescut de la icoană la altar, independent şi statornic în vitregia vremilor.

După câteva luni am fost despărţiţi; ne-am despărţit îmbrăţi şându-ne, rugând pe Dumnezeu să ne ajute să ne mai vedem. Eu am fost transferat apoi la închisoarea Galata, Bacău. După câtva timp ne-am văzut din nou la Iaşi, bucurându-ne unul de altul. Fiind urmăriţi, ne întâlneam pe la biserici, la mănăstirea Cetăţuia, pe dealul Ciric. Trăiam cu educaţia noastră, cu gândurile noastre şi cu credinţa noastră în Cel de Sus.

În sinea noastră de tineri cu elan şi neînfricaţi, ziceam versurile lui Coşbuc: “Vom răbda, privind în faţă / Orice şi a oricui chin / Că noi ştim că-i multă viaţă / Şi în noi, şi-n cei ce vin”. Dar zilele frumoase au trecut şi iarăşi ne-am despărţit; de data aceasta a trebuit să plec la Târgu Neamţ, unde aveam domiciliu forţat.

M-am întors la Iaşi prin august 1942 şi am aflat de marea nenorocire a prinderii prin trădare a lui Valeriu. Nu mult după aceea a fost ridicat şi fratele meu şi, după ce a fost bătut şi schingiuit, a fost trimis pe căi necunoscute. Chipul lui senin cu frunte mare, trist melancolic, cu gândurile unui om captiv în fatalitatea temporală. A simţit contradicţiile eului, ale lumii, a fost conştient de învingerea lor prin sentimentul de unitate cu destinul, natura şi divinul.

În el se uneau resemnarea şi încrederea în viaţă, suferinţa eului, pacea totului la picioarele lui Iisus. În mlaştina deznădejdii noastre, îmi aduc aminte că l-am întrebat odată: “de ce eşti atât de trist?”. Mi-a răspuns: “îmi ascund suferinţa în mine însumi”. Luni de zile nu-mi găseam liniştea şi nu mă puteam obişnui cu gândul că nu am să-l mai văd pe Valeriu. Condamnarea era foarte grea. Mă duceam din când în când pe urmele lui, la mănăstirea Cetăţuia, la schitul Hlincea, cu aceleaşi cărţi sub braţ, le citeam şi mă gândeam la el, la cei ca el şi la fratele meu. Aş fi vrut să ştiu cine l-a trădat, cine l-a vândut, cine e luda, să-l sfâşâi cu mâinile mele. Mama mea se ducea zilnic la biserică şi aprindea câte trei lumânări: una pentru el, una pentru ai lui şi una pentru Titi, fratele meu.

Dar anii au trecut, eu am luat calea pribegiei, fără cărţi, dar cu sufletul şi gândul nedespărţit de ele. Vreo câţiva ani am trăit în singurătate. Nu m-am despărţit de nimeni din cei dragi, cu care am fost uniţi de stăpânul nostru, nici de gândurile noastre, nici de credinţa noastră. O coincidenţă rară. Prin anul 1960, găsesc la un cetăţean, care vroia să vândă operele complete ale lui Eminescu, ediţia 1914, apărută sub îngrijirea lui A.C. Cuza, semnătura fostului stăpân, care se numea Gafencu Lucian. Nu m-am uitat cât cere, nu mi-a părut rău că acea carte era desfăcută şi am cumpărat-o imediat. Deseori, sâmbătă seara sau duminică deschideam cartea şi eram împreună cu el. Câteodată îmi vine în minte un cântec fredonat împreună cu el şi cu ai Iui: “Bătuţi de crivăţul nebun / Duşi în surghiun am sângerat / Cu carnea ruptă în fâşii / Mucenicii ne-au inspirat…” sau “Vânt de seară, vânt hoinar” a lui Radu Gyr…

Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiune divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem. Zicem şi noi ca şi Radu Gyr, versurile: “Dar va veni şi pentru noi / O zi de sărbătoare / Când mulţumi-vom amândoi / Copilului Măriei”.

Fericitul Augustin scria: “Două iubiri au înălţat două cetăţi: Iubirea de sine, până la dispreţuirea Domnului – Cetatea Terestră, Iubirea de Dumnezeu, până la dispreţul de sine – Cetatea Celestă”.

Valeriu Gafencu şi-a ales cetatea celestă, împreună cu cei martirizaţi. E “Sfântul închisorilor”, aşa cum spune părintele monah Neculai.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu/2517-valeriu-gafencu-a-fost-un-suflet-pur-plin-de-dragoste-adevarata

Read Full Post »

Older Posts »