Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Miscarea Legionara’ Category

Capitanul

 

Perioada postdecembrista are pentru spiritul legionar din tara desfasurari complexe. In sens speculativ si teoretic. Ca imagine, simbol sau expresie. Dar mai ales viu, pe plan sufletesc, in ordinea concreta a faptei. Viu, ca forta  ce actualizeaza gandirea si actiunea, smulgandu-le din „somnul dogmatic”. Si viu, ca speranta, ca nerenuntare la vis. Daca pana in 1989 bunaoara, scrierile verzi erau „persecutate si arse pe rug, la rand cu trupurile legionarilor” (cum nota Horia Sima), in ciuda discriminarilor, slova nationalist crestina, de bine, de rau, azi iese la lumina, putand asigura unitatea si continuitatea intre generatii si constituind nepretuita hrana pentru neam. Putem sa ne bucuram de acest context creat aici si acum? Context care e si o provocare, acorda sanse calitative noi intrairea credintei legionare.

Vai noua, ca deseori bucuria nu poate merge pana la capat! Chiar si in familia cea mare a luptatorilor pentru onoare s-a instalat, pe ici, pe colo, un mod cvasigeneral de a privi legiunea si mesajul ei ca pe o realitate privata. Ca si cum duhul verde s-ar putea desface cu bucata pe „piata libera” fie si sensibilizati, unii afirma netulburati ca experiaenta legionara este o problema care ii priveste numai si numai pe dansii. Ei cauta sa „privatizeze arhanghelismul, in acceptia ca aleg si respecta dintre perceptele corneliene pe care vor si care le convin, pe altele neglijandu-le complet. Ce facem, „liberalizam” si legionarismul?

Fenomenul in discutie poate fi intalnit pe scara larga, din nenorocire, in privinta religiei crestine, nu numai in multimea credinciosilor, ci si printre preoti, atunci cand unii dintre ei nu mai iau in seama intreg tezaurul de credinta ci aleg ceea ce nu „deranjeaza’, ceea ce ‘face placere’. De exemplu, teme („inactuale’) despre moarte, despre iad, despre suferinta, avort, etc. zice-se, nu asigura numaidecat confortul sufletesc al unora si altora, si din ratiuni populiste trebuie puse la naftalina…

Aparent, acest proces n-ar fi de deplans urbi et orbi. Depinde de situatie, de moment, de intentie, de perspective, de persoana. Sigur ca nu ne putem bucura insa daca spiritualitatea legionara e alterata, integral ori partial, doctrinar si ca mod de traire. Cunoastem prea bine ce inseamna ‘intimitatea” si pretextul ‘transparentei”, al „desciderilor” reformiste, al tolerantei. Ce inseamna? O tendinta perversa de hiperconservare individuala cu orice pret si catre narcisism (dragoste patologica pentru propria persoana); dar si de considerare a Miscarii drept o „voce” care nu se cuvine sa fie prezentata deocamdata („poate mai tarziu… Dar cand, pentru Dumnezeu?!) la „masa discutiilor” privind prezentul si viitorul societatii romanesti. Ca si cum legionarismul ar fi o ideologie abstracta, nicidecum un proiect social pragmatic realist. Istoria Legionara, in cel mai bun caz, e pentru toti si „colac de salvare” si „piatra de poticnire’, unica preocupare vrednica a retine cugetul si veghea, daca nu ca pe o imputare, ca pe o dojana. Ce-ati spune daca si crestinismul  autentic, nu impostura, nu declamatie, nu declamatie, nu siretlic s’ar propovadui si trai prin evocare istorica (si ea destul de controversata) si nu prin adevarurile vii, permanente, de credinta? Stranie perspectiva, nu?

Sa nu ne facem griji! Evident s-a mai scris de atatea ori in revista noastra  partea politica, prin natura ei expusa deteriorarilor, este supusa contingentelor istorice. Insa edificiul doctrinar si de viata, ridicat de Capitan, de Ion Mota, De Horia Sima, isi pastreaza neschimbat valabilitatea, dincolo de actiunea distructiva a vremii. Nimeni nu arunca odata cu apa consumata si pruncul pur viguros din copaie! Mai facem in graba o analogie tot cu pravoslavnica noastra credinta. In Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gura de Aur exista ectenia celor chemati (a catehumenilor), oameni care in vechime se pregateau pentru a primi crestinismul. Azi nemaifiind catehumeni cum erau la inceputul religiei iubirii, slujitorii altarelor trec de obicei peste aceasta parte a Sf. Liturghii. Echivaleaza asta oare cu denaturarea slujbei, falsificarea invataturii lui Hristos? sa fim seriosi!

Aviz celor inclinati a socoti starea de spirit legionara drept ceva strict personal, individual, „pe cont propriu”, fara relatii cu Neamul si Dumnezeu: daca nu exista boli, ci bolnavi (cum ne incredinteaza multi medici) nu inseamna automat ca sunt atatea legionarisme cati aderenti exista!

Read Full Post »

 

Nicolae Ciolacu a fost singurul supravieţuitor dintre cei care au fost supranumiţi „Haiducii Dobrogei“, capii mişcării anticomuniste din această regiune a ţării.

Povestea vieţii lui Nicolae Ciolacu am aflat-o din cartea autobiografică pe care aromânul a scris-o. „Eu m-am născut în comuna Lojene, Macedonia, partea care aparţine acum Bulgariei, în munţii Balcani. La un an după ce m-am născut, în anul 1911, bunicul meu Nicolae I. Ciolacu, cu cei trei băieţi: Mita, Hristo, tatăl meu Iancu, singurul care era însurat, şi cele şase fete s-au mutat în munţii Rodopi din sudul Bulgariei, care la fel a fost cândva a Macedoniei, aproape de oraşul Plovdiv, pe malul râului Mariţa.   Oraşul acesta denumit de bulgari Plovdiv, turcii îl numesc Filibei, iar grecii Filipoli. Este un oraş vechi, milenar, şi şi se spune că îşi trage numele de la împăratul Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, zis Macedon“, începe el să povestească viaţa sa în cartea „Haiducii Dobrogei“.

După Primul Război Mondial, în 1918, România a primit Cadrilaterul din Dobrogea cu judeţele Caliacra şi Durostor, cu oraşele Bazargic şi Silistra. După anul 1920, guvernul român de la Bucureşti a trimis delegaţi la Sofia ca să discute cu guvernul bulgar problema macedo-românilor, de asemenea cunoscuţi ca armâni, care sunt în majoritate în munţii Rodopi, astfel încât toţi cei care sunt împrăştiaţi prin Bulgaria să fie colonizaţi în Cadrilater.

Aşa a ajuns şi familia lui Nicolae Ciolacu în Dobrogea. „Nu ştiu ce a fost: a fost o coincidenţă sau o poruncă a vremii, ori a fost un miracol sau un destin, căci din senin s-a trezit în noi conştiinţa naţională, ca să-i căutăm pe fraţii noştri de peste Dunăre, de care am fost despărţiţi nimeni nu ştie cum, timp de secole. în 1926, într-o zi frumoasă de primăvară din luna aprilie, circa 40 de familii de armâni din Bulgaria am fost repatriaţi, fiind plasaţi în comuna Cociular. Fiecare familie a primit câte zece hectare de pământ arabil şi ne-am apucat de plugărie, o meserie nouă pentru noi, crescători de oi, cai şi cărăuşi de mărfuri“, povesteşte el în cartea autobiografică.

 

Drumul haiduciei

În 1948 a luat drumul haiduciei alături de Gogu Puiu şi fraţii Fudulea. Iată cum a fost întâlnirea cu Gogu Puiu: „Era noaptea pe la orele 12, când m-am dus la el şi am intrat într-o cămăruţă mică, unde mă aşteptam să văd doi inşi şi când colo văd trei persoane.

După ce ne-am salutat cu T.L.C., ne-am recomandat unul altuia. A treia persoană era Gogu Puiu, din comuna Kogălniceanu. «După aşa-zisa rebeliune, a început el să povestească, împreună cu alţi camarazi am fugit în Bulgaria şi de acolo am mers lîn Germania. Nemţii ne-au băgat în lagăre, dar după 1944, ne-au eliberat şi eu m-am înapoiat în ţară. Câtva timp am stat liniştit, liber, dar după 15 mai, când au început acele arestări fără precedent, căutându-mă şi pe mine, m-am hotărât să iau drumul haiduciei»“. Împreună au format grupul de rezistenţă armată şi a luat parte la toate luptele dintre haiduci şi Securitate. De Gogu Puiu şi de fraţii Fudulea s-a despărţit înainte de Paştele din 1949.

După arestările masive şi uciderea camarazilor săi, a încercat să-i organizeze pe restul partizanilor. În 1951 este prins şi el însă şi dus la Bucureşti, unde a fost închis la Banca Naţională, transformată în închisoare. Apoi, a fost mutat la închisoarea Tataia din Constanţa, unde urma să ispăşească 25 de ani de muncă silnică. Dar nu a rămas aici, cunoscând teroarea de la Gherla şi Aiud.

„Închisoarea din Aiud este una din cele mai severe închisori din ţară. Percheziţiile erau dese, de multe ori pe lună. Dacă te găsea cu un ac de cusut, erai aspru pedepsit, dus la izolare câte şapte, opt zile, unde dormeai jos pe cimentul umed, într-o zeghe uzată şi cu o pătură la fel de uzată şi de umedă. Mâncarea foarte slabă, un polonic cam de 300 de grame, cu o zeamă care nu ştiu din ce era făcută. Asta era specială pentru izolaţi, ca şi porţia de pâine de 200 de grame. O zi mâncai, o zi nu mâncai. în luna ianuarie era un ger teribil şi cu foamea de la aceste izolări foarte mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit grav şi au murit“, scrie el în cartea „Haiducii Dobrogei“.

 

„Ne aduceau ziare să cetim despre realizările partidului“

În închisoare l-a cunoscut şi pe Arsenie Papacioc, dar şi pe mulţi alţi luptători pentru dreptate. „Pe la celule au venit politruci, ofiţeri ai penitenciarului, şi ne aduceau ziare în care să cetim despre realizările partidului. Mulţi le-au primit, dar unii dintre noi le-am refuzat categoric. Printre ei părintele Marcu, studentul Trifon, călugărul Arsenie Papacioc, călugărul Ioan de la Mănăstirea Vladimireşti, călugărul Lungeanu, Părintele Vrânceanu şi alţii. Ne-au pus zeghele în cap şi ne-au dus la vestita zarcă de tortură. Ni s-a creeat regim de exterminare, cu zeamă chioară rămasă de la mâncarea celor care şi-au însuşit reeducarea şi care se eliberau. Dormeam doi într-un pat de fier, de acelea cazone, care erau de o singură persoană. într-adevăr, era un somn de chin şi tortură. Apoi, ger, frig şi foame, mulţi pe lângă T.B.C. s-au îmbolnăvit de distrofie şi mai ales anchilozare“, retrăieşte el acea perioadă grea din viaţa lui.

 

Nu şi-a recunoscut soţia

În 1964 a fost eliberat. Revederea cu soţia sa a fost emoţionantă. „Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea“, rememorează el acea zi. De abia după ce femeia a vorbit a recunoscut-o.   „Pentru moment nu mi-am dat seama că lipsa mea de acasă, de aproape douăzeci de ani de închisoare şi teroarea comunistă, precum şi munca la marea disperare pentru existenţa familiei, au îmbătrânit-o. Dar eu o vedeam pe ea îmbătrânită pentru că nu puteam să mă văd, dar sunt sigur că şi eu îmbătrânisem destul de mult. Pentru familia mea, mort eram şi acuma iată-mă în mijlocul familiei mele“, scrie Nicolae Ciolacu.   În anul 1982 a plecat în SUA împreună cu soţia sa, Piha. După căderea comunismului a revenit în ţară ca monah, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A fost înmormântat în curtea mănăstirii.

http://www.buciumul.ro/2017/01/19/destinul-haiducului-nicolae-ciolacu-singurul-supravietuitor-al-miscarii-de-rezistenta-cine-n-a-primit-ziarele-cu-realizarile-partidului-a-ajuns-la-carcera/

Read Full Post »

Capitanul

 

In urma acestei alegeri, am intrat în Parlament. Singur, în mijlocul unei lumi dusmãnoase. Fãrã experienta acestei vieti parlamentar, fãrã talentul oratoriei democratice, care cuprinde multã frazã goalã, dar pompoasã, strãlucitoare, gesturi pregãtite în oglindã si o bunã dozã de obrãznicie. Însusiri cu care poti strãbate, te poti ridica, dar pe care Dumnezeu n-a vrut sã mi le dea si mie. Probabil, pentru a-mi tãia orice tentatie care m-ar fi îndemnat sã mãînalt prin ele.  Nu am depãsit niciodatã, tot timpul cât am stat în Parlament, legile bunei cuviinte si a respectului pentru cei mai bãtrâni, fie chiar cei mai mari adversari ai mei. N-am batjocorit, n-am luat parte la înjurãturi, n-am râs de nimeni si n-am ofensat pe cineva. Asa cã nu m-am putut integra vietii de acolo.Am rãmas un izolat, nu numai datoritã faptului cã eram singur fatã de ceilalti, ci un izolat fatã de viata aceea.  Într-o searã târziu, când sedinta era pe sfârsite si bãncile aproape goale, mi s-a dat cuvântul. Am cãutat sã arãt cã tara aceasta este cotropitã de jidãnime. Cã acolo unde este cotropirea cea mai mare, acolo este si cea mai înspãimântãtoare mizerie omeneascã: Maramuresul. Cã începutul existentei jidanilor pe pãmântul nostru, coincide cu începutul mortii românilor. Cã în mãsura în care numãrul lor va creste, noi vom muri. Cã, în sfârsit, conducãtorii natiei românesti, oamenii veacului democratiei si ai partidelor, în aceastã luptã si-au trãdat neamul lor, punându-se în slujba marii finante nationale sau internationale jidãnesti. Arãt cã în portofoliul Bãncii Marmorosch Blank, acest cuib iudaic de uneltire si de corupere, sunt trecuti o bunã parte din oamenii politici, oameni pe care aceastã bancã îi „împrumutase” cu bani: dl. Bra ndsch, subsecretar de stat 111.000 lei; Banca tãrãneascã a d-lui Davilla 4.677.000; dl. Iunian 407.000 lei; dl. Madgearu 401.000 lei; dl. Filipescu 1.265.000 lei; dl. Rãducanu 3.450.000; Banca Rãducanu 10.000.000 lei; dl. Pangal (seful masoneriei de rit sc otian) 3.800.000 lei; dl. Titulescu 19.000.000 lei. Toti fruntasi ai vietii publice românesti. În afarã de acestia mai sunt si altii. Sunt multi. Sunt toti, dar n-am putut pune mâna pe listã. Fiind întrerupt de unul din ei:

–Sunt bani împrumutati. O sã plãteascã.

Rãspund:

– Or plãti sau nu, nu stiu, dar eu vã spun un singur lucru: existã obligatia pe care o are cineva când împrumutã bani de la o asemenea finantã, de a o satisface când este la guvern, de a o satisface când este în opozitie si, în orice caz, de a nu lovi în ea când trebuie sã fie lovitã.

Citesc apoi o listã din care arãt, fãrã posibilitate de replicã, cum de la rãzboi si pânã acum statul român a fost defraudat cu cca. 50 miliarde lei, sub conducerea democratiei, a prea cinstitei si prea perfectei forme de guvernare a „poporului” prin el însusi. Conducerea „democratiei” având la bazã ideea „controlului” permanent al poporului în care poporul, marele controlor, este prãdat, în timp de 15 ani de guvernare cu fabuloasa sumã de 50 miliarde lei. Fac apoi observatiuni critice asupra democratiei.

Read Full Post »

anul-comemorativ-justinian-patriarhul-si-al-aparatorilor-ortodoxiei-in-timpul-comunismului-2017

 

Cu ceva zile în urmă, la 28 iunie a fost ziua de naştere a lui Vadim Pirogan, un adevărat patriot. Bunul Dumnezeu mi-a dat posibilitate să-l ştiu pe acest om deosebit. L-am cunoscut din 2003 când activam într-un O.N.G. al veteranilor războiului de pe Nistru. De acest om înţelept cu o viață zbuciumată, ca şi mulţi din camarazii mei, am fost tratat cu stimă şi înţelegere. La 16 ianuarie 2007 Vadim Pirogan a trecut în lumea celor drepţi.

Am plasat o imagine din vara 2006. Suntem împreună cu dl. Vadim Pirogan la Muzeul Armatei Naţionale la o activitate care viza persoanele dispărute fără veste în conflictele armate. Ţin minte discursul inspirat al domnului Pirogan care se referea la personele civile dispărute în zilele războiului din 1991-1992 în stânga Nistrului.

Peste o jumătate de an, în ianuarie 2007, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă. Regret, nu am avut posibiliatea să fiu la înmormântarea acestuia. De la etajul şase al Spitalului de urgenţă unde eram internat, se vedea mulţimea de lume de la întrarea clădire a Uniunii Scriitorilor venită să-şi i-a rămas bun de la întemeietorul Muzeului Memoriei Neamului din Chişinău (strada Costache Negruzzi nr. 4).

Mărturisesc, în 2008 împreună cu liderii unor organizaţii neguvernamentale, am semnat un demers către Consiliul municipal Chişinău (preşedinte era dl. Mihai Ghimu) ca una din străzile din Chişinău să poartă numele lui Vadim Pirogan. Cu regret, apelul nostru nu a fost examinat. Ce impediment au avut demnitarii municipali nu se ştie, am fost trataţi cu tăcere. Straniu lucru, la sovietici autorităţile de orice nivel erau obligate să dea răspuns la orice petiţie în 15 zile. Mă întreb: a meritat oare acest om să fie eternizat în Chişinău prin atribuirea unei străzi (stradele) numelui lui Vadim Pirigan? Cred că da.

Vadim Pirogan s-a născut în 1921, în oraşul Bălţi, era fiul lui Ştefan Pirogan, om cinstit şi drept, între anii 1923 şi 1934 primar al acestui oraş. Prin casa făcută din nuiele a lui Ștefan Pirogan de la Pamînteni, Bălţi au trecut oameni de vază: Constantin Stere, Pan Halippa, Anton Crihan, Moș Ion Codreanu, Ion Pelivan, Emanuil Cateli, Costache Leancă, foști deputați în Parlamentul Țării, pînă în 1940, azi trecuți sub valurile uitării. Ștefan Pirogan, deşi cu viziuni de stânga, a fost arestat la 13 iunie 1941 și a decedat de foame, frig, boli în lagărul sovietic Ivdeli, în munţii Ural, la vârstă de 52 de ani. Vadim, fiul primarului bălţean, a învăţat la liceul „Ion Creangă” din oraş, unde i-a avut colegi pe Eugen Coşeriu, Valeriu Gafencu, Ovidiu Creangă, Valentin Mândâcanu. La 25 iunie 1941, la vârsta de 17 ani, tânărul Vadim Pirogan a fost ridicat pe stradă de securiştii sovietici şi apoi fără judecată trimis în lagărul Taişet-Bratsk, din Siberia pentru 5 ani de zile fiind învinuit de spionaj. Din 1300 de români basarabeni aflaţi acolo în detenţie au supravieţuit doar vre-o 150 de oameni.

În 1946 se întoarce la Bălţi, se înscrie la Institutul Pedagogic dar, urmărit din nou de N.K.V.D., părăseşte R.S.S. Moldovenească, stabilindu-se la Lvov. În 1947, fiind student la Institutul de Ingineri Silvici din Lvov, după trei luni este alungat din oraş ca fost deţinut politic. Datorită altui român stabilit la Lvov, doctor în medicină Alexandru Medveţchi, obţine o nouă viză de reşedinţă la Lvov, unde lucrează 20 de ani ca şofer. În 1958 este reabilitat. Termină Politehnica la vîrsta de 44 ani în 1968 şi lucrează în parcul de autobuze din Lvov ca inginer mecanic, apoi inginer principal. În 1970 se transferă cu serviciul la fabrica de autobuze „Laz”, unde este şef de coloană auto timp de 17 ani. În anii ’70 are un atac de cord şi la spital îşi redactează primele manuscrise memorialistice. În 1984 se pensionează şi întreprinde o călătorie cu automobilul propriu până la Vladivostok – 14.000 km – revăzând locurile de suferinţă.

După umilinţe şi nedreptăţi Vadim Pirogan s-a ridicat în picioare şi a murit în picioare. În 1989 se întoarce în R.S.S. Moldovenească, la Chişinau, luând parte la mişcarea de eliberare de sub jugul sovietic. La vârsta de 72 de ani publică prima lui carte, iar după 80 de ani, se angajează prompt şi hotărât în comunicarea pe internet. În 1993 îşi editează trilogia „Cu gândul la tine, Basarabia mea”, fiind sponsorizat de un mare patriot român, Sergiu Grossu de la Paris, în care descrie tragedia românilor din Basarabia sub ocupaţia sovietică. Ultima carte, „Calvarul”, Vadim Pirogan cu o pensie de 15 USD și-a tipărit-o singur, în 100 de exemplare pe o hârtie de proasta calitate. Este autor a 5 cărți dintre care „Timpuri și oameni. Destine românești” scrisă împreună cu Boris Movilă, fost coleg de liceu.

În 2002 înfiinţează la Chişinău, pe str. Negruzzi 4, „Muzeul Memoriei Neamului” cu materiale despre tragedia românilor din Basarabia. Aici pot fi găsite documente, mărturii despre crimele sovietice din U.R.S.S., România și alte țări. Sergiu Grossu a fost primul om care a înțeles însemnătatea acestui muzeu și l-a ajutat financiar. Vadim Ştefan Pirogan a fost preşedintele şi fondatorul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Veteranilor Armatei Române din Republica Moldova, ales în 1998, după decesul patriotului român basarabean Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan, unul din făuritorii Unirii. A deţinut funcţia de vicepreşedinte a asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

În mai 2002 adresează din numele celor represaţi de sovietici în anii 1940-1988 o scrisoare preşedintelui rus Vladimir Putin. Chiar şi după aceea, când autorităţile fostei U.R.S.S. au condamnat genocidul iar deținuții politici şi deportaţii au fost reabilitaţi, acestora nu li s-a restituit nimic (nici casa, nici pământul, nici alte lucruri) din averea proprie şi a părinţilor lor. Pirogan cere ”soluţionarea creştinească a nedreptăţii istorice şi plătirea compensaţiilor pentru tot ce ni s-a luat cu forţa şi pentru munca în deportare şi în lagăre timp de ani de zile plini de chinuri şi suferinţă”. ”În prezent, ca şi în trecut, – scrie Vadim Pirogan, – Germania democrată de mulţi ani a recunoscut crimele săvârşite de regimul totalitar hitlerist şi a cerut iertare în faţa popoarelor asuprite, iar acum plăteşte  recompense mari în valori de miliarde pentru cei exterminaţi şi acelor nenorociţi rămaşi în viaţă care s-au aflat în lagărele germane sau au muncit în fabricile, uzinele şi pe moşiile ei”. Vadim Pirogan era nedumerit şi indignat de răspunsul autorităţilor ruse din care reieşea că Federaţia Rusă nu are nimic cu U.R.S.S. şi că mesajul fostului deţinut basarabean era trimis nu la adresa cuvenită. Cum aşa? Când era vorba de interese meschine sau bunurile fostei U.R.S.S. după hotare, Kremlinul nu ezită să afirme că este succesorul fostului imperiu sovietic.

Scriitorul şi deţinutul politic, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă la 16 ianuarie 2007, la vârsta de 86 de ani, la Chişinu. În acea zi urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi „Românii de la est de Bug”, opera unui alt român, victimă a comunismului, Anton Golopenţia. Pirogan s-a aflat alături de soţia sa, Veronica, timp 58 de ani, avînd împreună trei copii. A luptat neostenit până în ultima sa zi pentru realizarea unui vis: unirea Basarabiei cu România. Cei care l-au cunoscut consideră că domnul Vadim Pirogan „avea o chemare care îi depăşea câteodată puterile fizice, era mai tare decât instinctul de conservare şi era ilustrarea ideii că fiecare om face parte dintr-un plan al lui Dumnezeu”.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/vadim-pirogan/2339-un-cuvand-despre-vadim-pirogan-un-adevarat-patriot-scriitor-si-detinut-politic

Read Full Post »

Capitanul

Read Full Post »

Capitanul

 

Vin si sãrbãtorile Crãciunului. Noi rãmasi acolo singuri, ne gândeam la cei de acasã si în noptile lungi, în care nu puteam dormi, ne frãmântau mereu gândurile. Oare când vor învinge ai nostri? Când vom iesi de aici? Dacã vom fi condamnati la 10-15 ani, vom putea rezista pânã la sfârsit, sau suferinta si grijile ne vor mãcina sãnãtatea zi cu zi si vom muri în închisoare?

Pluteam în necunoscut. Starea aceasta de incertitudine ne consuma. Am fi dorit sã se fixeze odatã termenul procesului pentru a sti ce e cu noi si ce soartã ne asteaptã. Suferinta si soarta comunã care ne astepta ne legau unul de altul din ce în ce mai mult, iar discutiile asupra nenumãratelor
probleme, pe care nu le puneam ne duceau la aceeasi concluzie, ne formau încetul cu încetul acelasi mod de a gândi. Cele mai mici chestiuni interesând miscarea nationalã ne frãmântau ore si zile întregi. Acolo ne-am învãtat a gândi adânc si a urmãri o problemã pânã în cele mai mici amãnunte. Am reluat cercetare a problemei jidãnesti, a cauzelor ei, a posibilitãtilor de rezolvare. Am stabilit planuri de organizare si actiune. Dupã un timp, terminaserãm cu discutiile. Ajunseserãm la legi, la adevãruri indiscutabile, la axiome.

Priveam la dibuirile celor ce încerca u sã se ocupe cu problema nationalã, dând nastere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizatie, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinarã, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de conceptie în materie de actiune.

Ne dãdeam seama acum si mai mult, în urma unei cugetãri mai adânci, cã:

1.Problema jidãneascã nu este o utopie, ci o gravã problemã de viatã si de moarte pentru poporul român; conducãtorii tãrii, grupati în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucãrie în mâna puterii iudaice;

 2.Politicianismul acesta , prin conceptia lui de viatã, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îsi trage fiinta, constituie un adevãrat blestem cãzut peste capul tãrii;

3.Poporul român nu va putea rezolva problema jidãneascã mai înainte de a-si fi rezolvat problema politicianismului sãu.

Prima tintã de atins a poporului român, în drumul sãu de nãruire a puterii iudaice care-l apasã si sugrumã, va trebui sã fie nãruirea acestui politicianism. O tarã îsi are si jidanii si conducãtorii pe care îi meritã. Dupã cum tântarii nu se pot aseza si nu pot trãi decât în mlastinã, tot asa si acestia nu pot trãi decât înfipti pe mlastina pãcatelor noastre românesti. Deci, pentru a birui, va trebui sã ne stârpim întâi propriile noastre pãcate. Problema este mai adâncã chiar decât ne-a arãtat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredintatã tineretului românesc, care, dacã vrea sã rãspundã acestei misiuni istorice, dacã vrea sã mai trãiascã, dacã vrea sã mai aibã tarã, trebuie sã sepregãteascã si sã-si adune toate puterile pentru a duce lupta si a birui. Ne-am hotãrât ca atunci când vom iesi de aici, dacã ne va ajuta Dumnezeu sã nu ne mai despãrtim, sã rãmânem uniti si sã ne închinãm viata acestui scop.

Dar pânã sã ne ocupãm de defectele neamului, am început sã ne ocupãm de propriile noastre pãcate. tineam sedinte de ore întregi si fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Si cãutam sã facem sfortãri pentru a ni le îndrepta. Era o problemã delicatã, deoarece asa e fãcut omul: nu-si ascultã cu inimã usoarã critica propriilor defecte. Fiecare crede sau vrea sã se arate cã e perfect. Dar noi spunem: întâi sã ne cunoastem si sã ne îndreptãm pãcatele noastre si pe urmã vom vedea dacã avem dreptul sau nu de a ne ocupa si de ale altora.

Asa ne-au trecut sãrbãtorile si dupã sãrbãtori si iarna. A venit primãvara. Despre soarta noastrã viitoare, încã nu stiam nimic. Atât doar, cã afarã se determinase un mare curent popular pentru noi si pentru cauza noastrã, cu toate încercãrile disperate ale presei jidãnesti de a-i pune stavilã. Acest curent crestea mereu printre studenti, orãseni si tãrani, deopotrivã de puternic în Ardeal, în Basarabia, în Bucovina si în Vechiul Regat. Acum, de pretutindeni primeam scrisori de încurajare si de îndemn.

Read Full Post »

Camarazii

 

Ionel Mota si Vasile Marin

Read Full Post »

Capitanul-Miscarii-Legionare-Cornezliu-Zelea-Codreanu_apologeticum.ro_-724x1024

 

Tara aceasta piere din lipsã de oameni, nu din lipsã de programe. Aceasta este pãrerea noastrã. Cã deci, nu programe trebuie sã creãm, ci oameni, oameni noi. Pentru cã asa cum sunt astãzi, oamenii crescuti de politicianism si infectati de influenta iudaicã, vor com promite cele mai strãlucite programe.

Acest fel de om, care trãieste astãzi în politica româneascã l-am mai întâlnit în istorie. Sub domnia lui au murit natiuni si s-au dãrâmat state.

Cel mai mare rãu pe care ni l-au fãcut jidanii si politicianismul, cea mai mare primejdie nationalã la care ne-au expus acestia, nu stã nici în acapararea bogãtiilor solului si subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiintare a clasei de mijloc românesti, nici în numãrul mare al lor în scoli, profesiuni libere etc., sinici chiar în influenta pe care o exercitã asupra vietii noastre politice, desi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie nationalã stã în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastrã rasialã daco- romanã, dând nastere acestui tip de om, creând aceastã cãzãturã, aceastã stârpiturã moralã: politicianul care nu mai are nimic cu nobletea rasei noastre; care ne dezonoreazã si ne omoarã.

Dacã acest tip de om va continua sã mai conducã aceastã tarã, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna si România se va prãbusi, cu toate strãlucitele programe cu care „smecheria” degeneratului va sti sã ungã ochii multimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidãneascã, acesta este cel mai îngrozitor!

Read Full Post »

ionel-mota-vasile-marin

Camarazii 2 3 4 90

Read Full Post »

ionel-mota-vasile-marin Ionel Mota si Vasile Marin

Read Full Post »

Older Posts »