Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Nationalism’ Category

 

M-am pisat pe Statele Unite, la propriu! 

 

Read Full Post »

 

28 Ianuarie 1941. Memoriul Sefului Grupului Etnic German din România, Andreas Schmidt 1), adresat Biroului de intermediere pentru etnicii germani de la Berlin.

Reichssicherheitshauptamt RSHA
Anexã la 42/41/secret IV/2 SECRET
28 Ianuarie 1941 Nr. 1. 781/41 Schm/Le.

 

Către Biroul de intermediere pentru etnicii germani.

Berlin

Încă înainte de Crăciun se putea observa că, in România, situatia devenise treptat critică. Am spus aceasta de mai multe ori in timpul unor discutii particulare si l-am exprimat in rapoartele noastre scrise, in special in cele privind arianizarea si relatiile germanilor din provincia Banat si Legiune, care au fost rezolvate de mine, personal, printr-o convorbire purtatã cu Sima si Antonescu. Dupã sosirea mea de la Berlin, in ianuarie, m-am dus de îndatã la trimisul extraordinar al Germaniei, Fabricius, apoi la Antonescu si la Sima. Fabricius si Antonescu tocmai se întorseserã dintr-o vizitã fãcutã Fuhrerului. Din convorbirea purtatã cu Fabricius rezultã faptul cã Antonescu, singurul lider politic recunoscut al României, a fost confirmat de cãtre Fuhrer (*). Totusi, trebuie sã subliniez faptul cã, întregul comportament al lui Fabricius mi-a lãsat impresia că, prin vizita la Fuhrer si prin rapoartele sale ar fi câstigat o bãtãlie personală si politicã, de care parea a fi pe deplin mulțumit, dar care, într-o perspectivã mai largã, va produce Reichului dificultãti in aceastã zonã. În timpul convorbirii noastre, Antonescu a fost foarte agitat si nesigur.

Când i-am atras însã atentia ca, la Berlin, opinia este favorabila persoanei sale, el m-a rugat insistent sã comunic aceasta lui Sima si a facut observatia că, in cazul in care Legiunea nu i s-ar supune in totalitate o va distruge si nimici. L-am rugat pe Antonescu ca – in conformitate cu dorinta Reichului – sa încerce totusi sã se inteleagã cu Sima si sã mentinã linistea si ordinea în tara. Tinând seama de sosirea noului trimis extraordinar von Killinger, ar fi, poate, încă posibil sã se dezamorseze diferendele între el si Sima.

Generalul Antonescu m-a rugat sã-i transmit acestea si lui Sima, deoarece el ar încerca bucuros sã facã acest lucru. Dupã aceea m-am întretinut cu Sima. Acesta era nervos; totusi, din atitudinea sa se observa hotãrârea clarã de a-l pune pe Antonescu sã aleagã o datã pentru totdeauna, însã prin negocieri calme si solicitari clare adresate Generalului. Dupã ce Sima mi s-a plans de faptul cã, prin rapoartele false trimise la Berlin, trimisul extraordinar Fabricius a adus o influentã nefastã in evaluarea sefului Miscãrii prin implicarea sa in clica din jurul lui Antonescu (d-na Goga 2), d-na general Antonescu 3), ministrul Mihai Antonescu, ministrul politiei Rioseanu 4) si alti generali) s-a adâncit si mai mult ruptura dintre el si generalul Antonescu. Se pare cã Fabricius s-ar fi rãzbunat pe Legiune, deoarece aceasta nu l-a recunoscut niciodatã (datoritã politicii sale anterioare, ostile lui Codreanu). L-am rugat si pe Sima ca, in cazul in care este ferm convins cã varianta sa ar corespunde adevãrului, sã pãstreze tãcere deplinã deoarece acest lucru ar fi in interesul Reiehului. Mai mult, el ar putea încerca mai târziu ca, prin rapoartele sale personale cãtre Berlin, sã convingã in legãturã cu faptele sale si, astfel, pe cale legala, sã-si obtinã dreptatea. I-am adus la cunostintã si dorinta Gcneralului si l-am rugat sã cadã de acord, mai ales pentru faptul cã trimisul von Killinger este unul din cei mai vechi membri de partid si, cu sigurantã, ar sprijiri Legiunea.

Din toate cele trei convorbiri a rezultat cã situatia tensionatã din tarã se va acutiza in cel mai scurt timp si va duce la o rupturã între Sima si Antonescu. Tinând cont de aceasta, mi-am trimis imediat in tarã sefii de departamente, cu sarcina cãtre sefii de provincii, judete si formatiuni, de-a mentine o liniste deplinã si de a adopta o anumita atitudine ori de a întreprinde actiuni doar la ordinul meu. Convorbirile de la Bucuresti au avut loc la 16 Ianuarie 1941; dupã aceea am plecat in munti, la o jumãtate de orã dcpãrtare de Brasov, si, pânã la sosirea lui von Killinger, nu am mai luat contact cu nici o autoritate. Asa numita revoltã a Legiunii pare sã fi avut loc in modul urmãtor: Dupã ce Antonescu i-a demis pe ministrul de interne, Petrovicescu 5), pe adjunctul acestuia Ghica 6), si câtiva prefecti 7), Legiunea a început sã protesteze prin marsuri, cerând reinstalarea lor in functii si îndepãrtarea cercurilor masonice din Guvern. În ultimele sãptãmâni, Legiunea a efectuat in întreaga tarã perchezitii la domiciliile francmasonilor si a gãsit material compromitãtor pentru cercurile din jurul lui Antonescu. Pentru a contracara demonstratiile Legiunii, Generalul a ordonat imediat armatei sã efectueze marsuri, la rândul ei, si, astfel, s-a ajuns la confuzie. Prin negocieri purtate de trimisul extraordinar Neubacher8) cu Sima si Antonescu, prin implicarea Wehrmacht-ului care, prin generalul Hansen 9) si prin comandantul garnizoanei Bucuresti, colonelul von Ravenstein, a transmis Legiunii asigurãri scrise privind libera trecere si impunitatea in cazul in care ar depune imediat armele si ar restabili ordinea, s-a ajuns la faptul ca Legiunea a oprit rebeliunea. Wehrmachtul a fãcut sã parvinã Miscãrii scrisoarea din care reiesea clar faptul cã Fuhrerul îl va sprijini pe Antonescu si ca dorinta Reichului este cea de ordine si liniste. Este însã extrem de important sã se stie cã nu interventia militarilor români a silit Legiunea sã revinã la ordine, ci acest lucru se datoreste exclusiv negocierilor duse de Neubacher si, mai ales, prezentei si interventiei armatei germane.

In toatã perioada haosului care a domnit in tarã, Grupul Etnic s-a comportat exemplar. Germanii si-au vãzut de treabã in cea mai deplinã ordine si, prin atitudinea lor, au influentat, ca singarii, mentinerea linistii si ordinii in Transilvania si Banat. În nici un oras din Transilvania si Banat nu s-a ajans la ciocniri între populatia civilã si militari sau legionari, asa cum a fost cazul in toate orasele din Vechiul Regat. Dupa negocierile purtate de Legatia germanã si de Wehrmacht, militarii români au pãtruns peste tot, au început sã tragã la nimerealã in cetãteni st trecãtori, fãrã sã fi dat mai înainte ordine prin care strãzile din orase sã fi putut fi evacuate de populatie. Astfel, de exemplu, ei i-au atacat pe brasoveni si casele lor din avioane cu grenade si foc de mitraliere. Total fără nici un rost, deoarece – pe temeiul interventiei germane – legionarii predaseră armele si se retrăseseră din clădirile ocupate la ordinele lui Sima, ordine transmise însã de Radiodifuziunea românã cu o zi intârziere !

La 24 Ianuarie am plecat la Bucuresti, pentru a-l saluta pe trimisul von Killinger la sosire, in numele grupului etnic. La putin timp dupã sosirea lui, am purtat o convorbire despre cooperarea nostrã pe baza liniilor directoare trasate de Reiehsfuluer SS 10), ale ministrului de extrme al Reichului si ale Obergruppenfuhrerului Lorenz. La 25 Ianuarie am avut o altã convorbire, la dorinta lui von Killinger, in care am discutat situatia existentã dupã ruptura dintre Sima si Antonescu, ocazie in care Killinger mi-a comunicat cã Reichul îl sprijinã pe Antonescu in totalitate si cã, in ceea ce îl priveste, este absolut convins ca numai Sima este vinovat de tot haosul. In ce mã priveste, i-am spus cã dezordinea si puciurile neîntrerupte, care au avut loc in aceastã tarã de când existã statul românesc, sunt considerate din punct de vedere rasial. De aceea, ar fi extrem de necesar ca influenta Reichului in România sã devinã atât de puternicã încât, în viitor, mentinerea ordinii si linistii sã devinã o problema a Reichului. Prin formarea noului guvern, Antonescu s-a declarat pe deplin de partea militarilor români. Cu exceptia unui ministru, toti ceilalti sunt generali. Experientele trãite de noi cu militarii pe timpul lui Cãlinescu 11) si sub regimul lui Carol al II-lea stârnesc multã îndoialã si in cazul acestui guvern, anume cã va reusi în viitor sã instaureze ordinea si sã redreseze economia.

S-a introdus acelasi sistem de muncã de pe vremea lui Cãlinescu. Chiar si prefectii sunt cu totii ofiteri. Acestia nu fac deosebire între români si germani; ca pe vremea lui Carol, cu acestia nu se poate discuta. Sarcina lor consta in “a executa ordinele” si a mentine linistea in felul in care o fac deja acum, legitimând trecãtorii si efectuând perchezitii, stradã cu stradã. Acest lucru l-au pãtit si germanii, întrucât pentru militari nu existã decât cetãteni. Tare mi-e teamã cã toate chestiunile fundamentale pe care le-am initiat in perioada Antonescu – Sima, ne vor fi putin de folos in acest nou regim…

Heil Hitler !
(ss) Andreas Schmidt
Bundesarchiv (Berlin), R 58/112, ff. 28-32.

 

1. Andreas Schmidt (1912-1948). În timpul studiilor universitare din Germania are contacte strânse cu NSDAP si SS. Întrerupe studiile in 1937, pentru a se lansa in politicã. Revine Ardeal si se implicã in activitatea etnicilor germani, devenind in 1938 presedintele Frontului National al Muncii, iar la 27 Septembrie seful Grupului Etnic German. Casãtoria cu fiica Obergruppenfuhrerului SS Gotlob Berger îi mãreste influenta in cercurile SS. 23 aug 1944 l-a surprins la Budapesta, de unde, in toamnã, va fi parasutat in Transilvania. Dupã ce îsi îndeplinise misiunea, la întoarcere, avionul este doborât de antiaerianã, lângã Debretin, capturat împreunã cu Constantin Stoicãnescu, si predat rusilor, care, dupã anchete interminabile, cum numai NKDV-ul stia sã facã, îl condamnã la 25 ani muncã silnicã. In aprilie 1948 moare, ca un adevãrat erou, în împrejurãri tragice, încã neelucidate, in lagãrul de la Vorkuta.

2. Veturia Goga. Vãduva lui Octavian Goga. Solistã de operã, supranumitã “Privighetoa Ardealului “. A fãcut parte din anturajul intim al generalului Ion Antonescu, contribuind hotãrâtor la declansarea conflictului General – Gardã. Agentã a Intelligence Service-ului britanic. Dupã instaurarea regimului comunist nu a avut de suferit nimic, asigurându-i-se pensie de urmasã a unui fost prim -ministru, apoi fiind custode la Casa memorialã Octavian Goga, la Ciucea.

3. Maria Antonescu (1892-1964). Sotia generalului Antonescu. În perioada când sotul sau a fost Conducãtorul statului a fost presedinta Consiliului de Patronaj. Încercarile comunistilor de a-i descoperi fraude in gestiune s-au soldat cu un esec total. A împãrtãsit soarta sotului sau in Rusia si apoi persecutiile regimului comunist. Atât in închisoare cât si in timpul domiciliului obligatoriu din Bãrãgan a avut o comportare exemplarã. Chiar si dupã amnistia din 1964 nu i s-a ridicat domiciliu obligatoriu, rãmânând in Bãrãgan, unde a si murit.

4. Alexandru Riosanu. Ofiter de carierã, locotenent colonel. Subseeretar de stat la Ministerul de Interne, având in subordine Politia si Siguranta. Unul dintre cei mai credinciosi slujitori ai generalului Ion Antonescu. Relatii strânse cu vechile cercuri politice si masonice pe care le sprijinea. Dusman înversunat al Legiunii.

5. Constantin Petrovieescu (1883-1949). Ofiter de carierã, general. În 1934, Comisar regal în procesul intentat conducerii Gãrzii de Fier in urma atentatului de la Sinaia, din 29 Decembrie 1933, când rechizitoriul sãu a fost favorabil acuzatilor. N-a fost încadrat în Miscarea Legionarã. Ministru de interne între 14 Iepternbrie 1940 si 20 Ianuarie 1941, când a fost destituit de Antonescu. Desi nu a participat la pregãtirea si desfãsurarea evenimentelor din ianuarie 1941, a fost judeeat si condamnat la 7 ani temnitã grea. În procesul echipei guvemarnentale a lui Ion Antonescu a fost judecat din nou si condamnat la închisoare pe viatã. A murit in închisoarea Aiud, in 1949, dupã ce executase mai bine de opt ani de temnitã.

6. Alexandru Ghica. Avocat. Director General al Politiilor si Sigurantei Statului in perioada Statului National – Legionar. Arestat si condamnat dupã evenimentele din Ianuarie 1941. Mentinut in detentie de comunisti pânã in 1964.

7. În realitate, toti prefectii si chestorii, cu câteva exceptii privind pe militarii numiti anterior de generalul Ion Antonescu.

8. Hermann Neubacher. Diplomat de carierã, specialist in problemele economice, ambasador in Ministerul de Exteme al Germaniei. Reprezentant cu probleme economice, cu rang de ambasador, in perioada 1940-1943, in cadrul Legatiei germane la Bucuresti.

9. Erik Hansen. General de cavalerie, seful Misiunii Militare Germane in România. În timpul evenimentelor din Ianuarie 1941, la ordinul lui Hitler, a scos trupele de sub comanda sa in sprijinul generalului Antonescu.

10. Heinrich Himmler (1900-1945). Om politic german. Sef al Politiei si Gestapoului, apoi ministru de interne al Reichului, functii din care a dirijat represiunile împotriva adversarilor regimului nazist si evreilor. In 1945, pentru a scãpa de judecata Tribunalului International de la Numberg, s-a sinucis.

11. Armand Cãlinescu (1893-1939). Doctor in drept la Paris, om politic. Respins de Ion I. C. Brãtianu, s-a înrolat in P.N.T. De mai multe ori subsecretar de stat la interne, ministru de interne si de rãzboi, iar între 7 martie – 21 septembrie 1939 prim – ministru. Slugã credincioasã a lui Carol al II-lea si a camarilei din jurul acestuia, care i-au recompensat vanitatea cu cele mai înalte posturi in stat. Printre marile lui “realizãri” se pot mentiona asasinarea muncitorilor de la Grivita in 1933 si sutele de victime din rândurile tineretului nationalist, asasinate, fãrã judecatã, din ordinele acestui sanguinar dement. Pentru oribilele sale crime a fost pedepsit de o echipã de legionari la 21 Septembrie 1939.

12. Garmisch-Partenkirschen. Celebrã statiune pentru sporturile de iarnã din Alpii Bavariei (Germania).

Read Full Post »

 

S-a născut la 19 februarie 1935, la Zărneşti/Braşov, fiu al artiştilor plastici Romulus Ladea (1901- 1970) şi Lucia Piso (1915-1971). Elev al Liceului „Inocențiu Micu” din Cluj, a fost arestat în 1948 alături de alţi colegi (între care viitorul doctor Ioan Puşcaş din Şimleul Silvaniei, ai cărui părinții fuseseră uciși la Trăznea de trupele horthiste în primele zile de după ocuparea nordului Transilvaniei) şi implicaţi într-un proces împotriva Frăţiilor de Cruce din Cluj. La arestare Ioan avea 13 ani. Va fi judecat şi condamnat împreună cu lotul său pentru „activitate în organizaţii subversive”. Va executa un an de detenţie la Târgşor – închisoarea în care regimul comunist a încarcerat sute de copii deţinuţi politic.

 

În cartea sa Imn pentru crucea purtată(PDF AICI), Virgil Maxim ne povesteşte o întâlnire dintre Generalul Nicolski şi Ioan Ladea:

„Copiii fuseseră scoşi în careu şi Nicolski a trecut în revistă această floare a sufletului românesc. Avea o mină sadică. În faţa celor mai tineri, l-a întrebat mirat pe Ionel Ladea:

– Câţi ani ai tu?

– Am împlinit 12 ani şi de un an fac politică, a răspuns micuţul Ionel, fără să clipească, ţintuindu-l pe Nicolski.
Cazul lui era următorul: un ofiţer de securitate încerca să intre în graţiile doamnei Ladea, mama lui Ionel. Dar demnitatea morală a doamnei era mai presus de închipuirile prostului cu caschetă şi cisme ofiţereşti. Securistul şi-a închipuit că prin şantaj şi-ar putea atinge scopul; i-a arestat copilul, aşteptând ca doamna să-i cadă la picioare.
Ceea ce nu s-a întâmplat. Drept razbunare l-a implicat pe Ionel în grupul celor arestaţi din liceu pentru atitudine anticomunistă. La anchetă Ionel s-a purtat mai presus de orice critică; a urmat condamnarea şi trimiterea la Târgşor.”

Eliberat în 1949, îşi va continua studiile urmând cursurile fără frecvenţă ale liceului din Cluj, apoi se va înscrie tot la Cluj, la Facultatea de Medicină. În anul V de facultate va fi exmatriculat. Un an mai târziu urmează arestarea. Tribunalul Militar Cluj îl va condamna în august 1959 la 3 ani închisoare corecţională pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. De data asta condamnarea s-a făcut pentru că „ a iniţiat o organizaţie subversivă”. Execută detenţia la Cluj, Văcăreşti, Aiud. Va fi eliberat la expirarea pedepsei, în august 1962.

După eliberare nu i se permite un timp să continuie Medicina şi urmează o şcoală medie pentru asistenţi medicali. Abia în 1965 se poate dedica studiilor universitare. Va urma Facultatea de Medicină şi cea de Matematică. Stabilit la Joiţa în Giurgiu, va fi urmărit în permanenţă de Securitate, mereu dat afară din serviciu. Ioan Ladea munceşte enorm pentru a-şi construi o carieră.

Studiază medicina tradiţională chineză, practică acupunctura cu rezultate spectaculoase. Legat de domeniul matematicii, lucrează la nişte modele matematice care fac istorie: primele noţiuni de informatică românească aparţin lui Ioan Ladea. Cu mari piedici reuşeşte să îşi ia doctoratul în studii medicale.

În 1977 se alătură mişcării de disidenţă formată în jurul lui Paul Goma. Ioan Ladea trimite o scrisoare de sprijin şi solidaritate care va fi citită la Europa Libera (cititi scrisoarea, integral, mai jos). În consecinţă va fi destituit din serviciu, arestat şi anchetat pentru scurtă vreme în aprilie 1977. Urmărit până în 1989, Ioan Ladea a trecut la Domnul în 15 martie 2001.

http://www.marturisitorii.ro/2017/03/18/ioan-ladea-detinut-politic-la-13-ani-%E2%80%A0-15-martie-2001-scrisoarea-catre-goma-si-file-de-jurnal-ceea-ce-ma-framanta-e-harul-din-care-n-as-vrea-sa-ies-sunt-atent-la-mine-la-tin/

Read Full Post »

Mitologia dacica.

 

Bogată și diversă, mitologia dacică a rămas pe nedrept în umbra mitologiilor grecești sau romane. Se remarcă în special prin cultul lupului, prin personajele fantastice vârcolac și vampir, și prin elementele păstrate care au dus la formarea folclorului românesc.

Mitologia dacică, precursoarea mitologiei româneşti, este una de sine stătătoare, complexă și cuprinde mituri, legende, eroi, creaturi fantastice, ritualuri, povestiri şi tradiţii, fiind înrudită cu principalele mitologii antice europene, cea greacă şi cea romană. Mitologia dacică s-a format pe teritoriul Transilvania de astăzi, cu radăcini în cultura Cucuteni – cea mai veche civilizatie europeană ce datează in perioada mileniilor 5- 3 î.Hr., care a precedat cu câteva sute de ani Sumerul și Egiptul Antic.

Mitologia dacică are la bază tema nemuririi, cuprinde un număr restrâns dar bine definit de zei şi se evidenţiază în mod deosebit prin cultul lupului, exprimat ulterior prin personajul mitologic „vârcolac” sau „om-lup”. Mitologia românească, după cucerirea dacilor de către romani şi formarea poporului român, s-a generat prin preluarea a diferite elemente din mitologiile tracice, greceşti şi romane, dar în principal a celor din mitologia dacică, formulând o serie de basme minunate, pline de mister si magie, dar necunoscute încă la nivel internaţional.

Pe lângă vârcolac şi strigoi (vampir), mitologia românească scoate la iveală o serie de personaje de basm unice dar necunoscute încă la nivel mondial, printre care putem număra eroi legendari, zâne, vrăjitoare, spiriduşi şi o multitudine de alte fiinţe fantastice. Prin intermediul acestora sunt abordate temele deosebit de complexe ale existenţialismului, nemuririi, atemporalităţii, primordialitatea naturii, sau cele spaţial-cosmice, ale relativităţii, ciclicităţii şi echilibrului universal.

 

Caracterizată de aniconism (inclusiv interdicția scrisului şi a reprezentărilor religioase), religia şi indirect mitologia dacilor, strămoşii românilor de astăzi, deşi este foarte bogată şi complexă, nu a beneficiat de aceaşi mediatizare ca mitologiile grecilor și romanilor, cu care se înrudea. Miturile şi legendele s-au transmis oral, sub formă de povestiri şi obiceiuri, şi nu prin dovezi scrise.

Faptul că pe teritoriul actualei Transilvanii a trăit una dintre cele mai vechi civilizaţii europene, cultura Cucuteni, asimilată ulterior de către civilizaţiile ce au generat popoarele tracice, respectiv poporul dac, indică cu siguranţă că unele elemente ale mitologiei dacice au fost preluate de la această cultură, putând vorbi astfel despre mitologia dacică ca fiind cel puţin la fel de veche şi importantă ca şi mitologiile grecești şi romane, cu multe elemente originale.

Astfel, încă din perioada pre-dacică, mileniul 4 î. Hr., regăsim la cultura Cucuteni elemente care fac referire la cultul lupului, existând obiecte de ceramică pictate ce reprezintă războinici cu cap de lup. Cultul lupului a fost însă elementul principal, original al mitologiei dacice pe tot parcursul existenței acestui popor (168 î.Hr. – 106 d. Hr.), care alături de zeitățile bine conturate defineşte o mitologie complexă.

Dacii venerau un număr restrâns de zei, în frunte cu zeitatea lor supremă Zamolxe (Zamolxis). Acesta era uneori confundat cu zeul fulgerului, tunetului şi ploii, Gebeleizis. Zamolxe era considerat zeul tărâmului de dincolo, al morților și al viilor, reprezentând lumea subterană și viața de după moarte. Uneori Zamolxe era privit şi ca profet, reprezentat ca un bărbat chipeş, un preot care stăpânea forţele naturii şi avea o putere deosebită asupra animalelor sălbatice (de unde şi legenda Marelui Lup Alb). Pe lângă Zamolxe mai întîlnim pe Bendis, zeița Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității, pe Derzis (Derzelas), zeul sănătații şi pe Kotys (Cottyo), zeița-mamă. Esenţa credinţei dacice este nemurirea sufletului, care după moarte ar trece în tărâmul lui Zamolxe. Dacii organizau ritualuri în cetatea-sanctuar Sarmizegetusa Regia (a nu se confunda cu Ulpia Traiana), capitala statului dac. Sanctuarul încă se păstrează şi poate fi vizitat în Transilvania, asemănându-se izbitor cu monumentul misterios Stonehenge din Anglia sau cu celebrul calendar solar al civilizatiei Maya.

Majoritatea zeităţilor dacice au continuitate în legende ce se regăsesc pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Cea mai importantă este legenda Marelui Lup Alb, unde găsim prima menționare a metamorfozării omului în lup, respectiv conceptul vârcolacului (werewolf), în care Zalmoxe transformă un preot într-un lup alb pentru a proteja Dacia de invadatori.[5] La daci, lupul juca un rol extrem de important în ritualuri dar și în vremuri grele când războinicii excelau pe câmpul de luptă, atacând şi comportându-se ca și lupii. Chiar şi stindardul dac, denumit „Draco”, avea forma unui cap de lup care la pătrunderea aerului prin gura acestuia genera un şuierat puternic care se asemăna cu urletul lupilor.

Numeroase obiceiuri și tradiții legate de cultul lupului s-au păstrat până în ziua de astăzi în România, pe teritoriul Transilvaniei. Acest animal a lăsat numeroase amprente în cultura românească, existând munți, localități, pasuri, trecători, văi, peșteri, păduri și coline, oameni care poartă numele acestui animal magic şi impunător. Arta populară a folosit de asemenea motivul lupului în ceramică și sculptură, inclusiv în sculptura decorativă bisericească.

Mitologia dacică a generat ulterior, în mitologia românească, o serie de povești inedite şi personaje fantastice, multe dintre ele fiind unice pe plan internațional. Regăsim în basmele românilor eroi legendari, zâne, vrăjitoare, spiriduşi şi o multitudine de alte fiinţe fantastice prin intermediul cărora sunt abordate temele deosebit de complexe, filozofice în multe cazuri, ale existenţialismului, nemuririi, atemporalităţii, primordialitatea naturii, sau cele spaţial-cosmice, ale relativităţii, ciclicităţii şi echilibrului universal. „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” este doar un exemplu de basm românesc, a cărui origine se pierde în antichitate şi al cărui nume deja exprimă temele filozofice abordate în cadrul acestei poveşti.

Deşi pare puţin forţat, dar pentru a putea reda potenţialul personajelor de basm cu originea în mitologia dacică, şi pentru a oferi o imagine cititorului care nu cunoaşte folclorul românesc, îi menţionăm ca exemple de imaginaţie, pe „Făt-Frumos” și pe Ileana Cosânzeana. Pornind de la premisa că Făt-Frumos este întruchiparea eroului pozitiv, putem face numeroase analogii cu personaje cunoscute din serii de succes universale. Făt-Frumos îndeplinește toate caracteristicile unui erou-cavaler (echivalentul personajului stereotip „Prince Charming„ al literaturii universale), el fiind curajos, cu inima pură, drept și puternic, care este condus de iubirea sa pentru dreptate și pentru Ileana Cosânzeana.

Putem să îl comparăm pe Făt-Frumos cu personajul Boromir din seria de mare succes Lord of the Rings. Amândoi împărtășesc aceleași caracteristici, cum ar fi loialitatea până la moarte față de regat, prieteni și datorie și au aceleași atribute fizice (înalți, frumoși și puternici). Deși Făt-Frumos rareori moare, iar moartea lui Boromir reprezintă un moment extrem de important al trilogiei LOTR, trebuie menționat faptul că până și după moarte, Boromir este văzut în continuare ca un erou, care s-a sacrificat pentru a îi ajuta pe ceilalți.

În același timp, popularul personaj Jon Snow din seria Game of Thrones poate fi cu ușurință comparat cu același Făt-Frumos. Într-o lume plină de moralitate îndoielnică, Jon Snow, la fel ca și Făt-Frumos, iese în evidență printr-un spirit drept, puternic, nobil și curajos, care nu își schimbă modul de a fi cu toate riscurile aduse de personalitatea sa onestă.

Ileana Cosânzeana reprezintă un alt stereotip, ea fiind corespondentul feminim al lui Făt-Frumos și având o serie de atribute nobile, printre care putem număra vitejia, spiritul independent, modestia și spiritul dreptății. Ileana simbolizează conceptul de frumusețe feminină ideală, tinerețe și suflet pur și pe lângă acestea, ea are și puteri magice vindecătoare.

Un corespondent al Ilenei ar putea să fie Galadriel (cu toate că în LOTR apartenența ei este din tribul elfilor), care îndeplinește caracteristicile acesteia, printre care numărăm frumusețea fizică, părul lung blond, bunătate sufletească, spirit al dreptății și un caracter virtous la modul general.

Echivalentul lui Ileana Cosânzeana din Game of Thrones ar fi cu siguranță Sansa Stark. Sansa este o tânără frumoasă, feminină, pasionată de muzică și poezie, care își trăiește viața căutând un prinț de care să se îndrăgostească, iar maleficul „Zmeu” ar putea fi redat prin lordul întunecat Sauron din „Stăpânul Inelelor”.

Desigur, acestea sunt doar nişte exercitii de imaginatie dar basmele românilor prezintă nenumărate personaje pe care cei ce nu le cunosc le-ar putea asocia imediat cu personaje din filme de mare succes, în special din ecranizări precum „Hobbitul”, „Stăpânul Inelelor”, sau „Harry Potter”. Hobbiți, elfi, gnomi, orci, vrajitori, zâne, eroi care controlează forţele naturii, obiecte însufleţite, animale măiestre, toate acestea au o anumită corespondenţă în personajele de poveste româneşti; ba mai mult. Există personaje şi poveşti, pline de magie, mistic şi substrat filozofic, necunoscute încă la nivel internaţional, care au un potenţial enorm şi pe care asociaţia Transylvania World îşi propune să le promoveze şi să le încadreze în brandul Transilvania.

http://www.transylvaniaworld.com/concepte/mitologie-dacica.html

Read Full Post »

 

Ma amuza teribil urmatorul lucru: lobotomizatii de genul lui Nicusor Dan – proiectul exclusiv al unor scelerati din Serviciul Roman de Informatii, folosesc Ministerul Adevarului pentru a infiera cu manie leninist-proletara „extremismul de orice fel” fara sa aiba idee, idiotii!, ca Agitpropul a fost gandit de Goebbels!

A fost un om extrem de cultivat, o prezenta foarte fina in cercurile pe care le frecventa, o inteligenta cu mult peste medie si foarte patrunzator, ca spirit, in stiintele filosofice. De cine a fost educat Goebbels, intr-o anumita perioada a vietii? Bineinteles, Scoala Iezuita…

In urma cu multi ani de zile pe un forum nationalist european, printre altele avea si o sectiune dedicata culturii europene – subdomeniu care trata exclusiv filosofia, am gasit o biografie necenzurata a lui Goebbeles, alaturi de un mic compendiu scris de acesta undeva prin anul 1926. Am ramas uimit, nu cunosteam acest lucru: a primit titlul de Honoris Scientiae Philosophus – Doctor Emerit in Stiintele Filosofice. Din cauza aceasta am spus la inceputul articolului ca a fost un om extrem de cultivat si dotat cu un intelect pe masura unui Descartes sa spun…

 

Compendiul lui Gobbels.

Cineva de pe forum a avut bunavointa sa traduca lucrarea respectiva in limba engleza, realizati ca a fost publicata in germana, si de la bun inceput m-a frapat prezentarea dr.-ului Goebbeles: Metode de indeplinit in privinta geometriei metafizice! Citisem despre dr. Goebbeles, stiam ca se ocupase de filosofie, dar nu ma asteptam sa fie un impatit al cartesianismului si mai mult de atat: apeleaza, trebuie sa recunosc ca a dat dovada de maiestrie, la un soi de scoala a lui Arnauld – formulele ce tin de descriptia suprafetelor plane! O „ciudatenie” ce te provoaca ca studios al filosofiei, avand in vedere ca Derrida, evreul algerian, la momentul respectiv nici macar nu se gandea la celebra metoda a deconstructiei atat de uzitata de Sartre! Cel putin pe mine m-a pus pe ganduri, vedeam un hegelism in oglinda…

Lui Goebbeles, dupa cum cunoasteti si dumneavoastra i se atribuie celebra maxima: „O minciuna repetata la nesfarsit devine adevar!”. Aceasta maxima a dr.-ului Goebbeles a fost intoarsa pe toate fetele, lumea libera si masonica, pusa pe frontispiciul Muzeului Mondial al „Holocaustului”, ma rog, dar nimeni, repet – absolut nimeni!, nu a avut bunul simt sa isi puna urmatoarea intrebare: „De unde a nascocit aceasta maxima?”. Raspunsul este foarte simplu: Socrate!

Trebuie sa ne gandim la Anthistene si comprehensibilitatea interogatiei: „Socrate, tu spui ca minciuna este permisa in filosofie, dar cum poate fi ceva neadevarat – adevarat?”. Ma rog, cunoasteti si dumneavoastra dialogul, nu are rost sa revin asupra lui, si ne oprim la explicitarea duala –  rostita de omul Socrate in plan material, metafizic de Daimo: „Pentru tine este minciuna, dar pentru ei este adevar! Deci, dragul meu, avem un enunt ce doua fatete reale si cat se poate de veridice!”.

Din punct de vedere filosofic explicitarea maximei dr.-ului Goebbeles este cu mult mai lunga, trebuie sa incep de la Socrate, sa ajung la Dante Aligheri si Bruno, si intr-un final apoteotic sa inchei cu prim monologul descris de Goethe – Faust.

V-am explicat aceste lucruri pe scurt, nu imi doresc sa va plictisesc cu filosofie care poate nu va atrage, pentru a intelege si dumneavoastra cum stau lucrurile in realitate si in felul acesta sa evitati, cat puteti, in a va inrola in armata de zombie a secolului XXI: „Antisemitismul si holocaustul, antisemitismul si holocaustul…”. Sa nu ajungeti cocalari de prost gust ca Rares Bogdan: „Io e bagat pe culturi ieuropene, ba!”. Mai rau: subomul Iulian Fota, reprezentantul Serviciului Roman de Informatii!

Read Full Post »

 

De la coada lacului Bicaz ceva mai încolo, la răscrucea satului Petru Vodă, se face spre stânga un drum forestier de vreo 5 km care se strânge-n Poiana Haşca. Aici, în căuşul muntelui căptuşit cu brad, stă culcată de mâna lui Dumnezeu o Biserică pictată în tonuri de aur şi aramă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Mireasmă de lemn proaspăt în aerul tare de munte, căci lucrarea nu este desăvârşită încă. De jur-împrejur chilii de călugări! La căsuţa Părintelui Iustin Pârvu, oameni veniţi de prin partea locului sau de departe, aşteaptă. Timp de trei zile – după un străbun obicei al mănăstirilor moldoveneşti, oricine primeşte aici culcuş şi hrană, aşa că nu-i nici o grabă! Părintele Iustin, stareţul de peste 80 de ani nu oboseşte niciodată să primească, pe rând, din zori până în crucea nopţii, mulţimile de creştini. Cu răbdare duhovnicească şi infinită dragoste de oameni, dăruit cu har, Părintele Iustin te învăluie mai întâi în lumina blândă a ochilor săi albaştri, apoi îţi cercetează  adâncul inimii şi firul gândului. În cele din urmă, înalta credinţă, nădejdea şi dragostea fiecăruia, căci credinţa ortodoxă nu este filozofie, nu este teologie, – este trăire!

Şi nimeni nu cunoaşte mai bine decât el Ţara Românilor, starea de spirit a neamului şi vremea ce va să vie.

– Care ar fi acum, părinte, la ceas de derută, interesul naţional pentru neamul românesc?

– Redresarea morală, lupta împotriva patimilor din noi, reînnoirea vieţii noastre spirituale şi revenirea la făgaşul nostru de origine.

– Deţinem oare noi, românii, vre-o comoară de se înverşunează toţi şi toate împotriva noastră?

– Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este îndreptată împotriva ei. Câtă vreme există viaţă monahală nu e totul pierdut. Cei înverşunaţi împotrivă nu ne vor neapărat numai teritoriile, ci, mai ales, distrugerea spiritului românesc, secătuirea lui picătură cu picătură. Se lucrează extrem de subtil la aceasta!

– Tăvălugul vieţii moderne de consum cu orice preţ, nu mai poate fi oprit!

– Viaţa modernă este cu atât mai periculoasă cu cât noi ne îndepărtăm de originea noastră. Nu mai avem tradiţii, obiceiuri, straiele noastre, ţinuta noastră, … Le-am anulat, îmbrăţişând tot ceea ce este străin spiritului nostru. Aceasta este o slăbiciune – să iei mai întâi tot răul de la celelalte popoare.

– În cine stă nădejdea salvării?

– Tinerii! Şcoala trebuie să-i recâştige pentru viaţa morală spre regenerarea spirituală. Şi familia! Dacă un tânăr creşte într-o familie sănătoasă, el va putea, prin şcoală şi biserică, să se împlinească şi în societate.

– Dar tinerii au nevoie de modele!

– Vieţile sfinţilor şi modelele de viaţă ale înaintaşilor noştri, de la Ştefan cel Mare, dacă nu mai dinainte şi până în zilele noastre. Altele nu pot fi!

– Pe ce ar trebui să se sprijine ţara şi omul?

– Ţara pe biserică, armată şi şcoală, iar omul pe familie.

– Ce-i sfătuiţi pe români acum, când toţi par derutaţi!

– Să asculte numai de gândul lui Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”

 

România – Grădina Maicii Domnului 

– De ce în popor i se spune Ţării – “Grădina Maicii Domnului”?

– Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: “Petre, dă-le un colţ din Grădina Raiului”. Dincolo de poveste, adevărat este că Maica Domnului e aici, cu noi.

 

Despre “neghinele vieţii bisericeşti”

– Părinte Iustin, în partea noastră de lume, Europa este centrul vortexului. De la marea schismă, cele două jumătăţi ale unui întreg firesc sunt ireconciliabile, căci continuă să se raporteze diferit la Dumnezeu. Aproape 1000 de ani de dezbinări! De ce?

– Apostolul Pavel, rezumă toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi filosofia cea după Dumnezeu – Omul (Coloseni 2, 8-10): “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.”

Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “de-o fiinţimii” şi filosofia ariană, eretică şi occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiasco-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului.

Biserica este Trupul Dumnezeului-Om Hristos. Este o greşeală fundamentală ca Biserica să se împartă în mici organizaţii naţionale. În mersul lor de-a lungul istoriei, multe biserici locale s-au mărginit la naţionalism, printre care şi a noastră. Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula e inversă: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Ştim că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, “neghine” pe care omul nu le smulge, ci le lasă să crească împreună cu grâul, până la seceriş. Este de acum vremea, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze a fi exclusiv sclavi ai naţionalismului, e vremea să fie arhiereii şi preoţii ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească!

Misiunea Bisericii este de a cultiva în sufletul poporului simţământul şi cunoştinţa faptului că fiecare mădular al Bisericii este o persoană sobornicească, veşnică şi dumnezeiască-omenească, pentru că este al lui Hristos, şi pentru aceea, frate al tuturor ortodocşilor. Care sunt mijloacele cu care se poate realiza acest scop? Mijloacele dumnezeieşti- omeneşti ale Bisericii sunt: credinţa şi dreapta credinţă, postul şi rugăciunea, dragostea, blândeţea şi smerenia, răbdarea şi umilinţa. A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în batjocură. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos, aşa cum nu L-a suferit nici pe Hristos. Mediul în care creştinul aduce roadă este jertfa martirică. Lucrul acesta trebuie să-l învăţăm pe român. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor!

Prin aceste nevoinţe şi fapte bune poruncite de Biserică se mântuieşte sufletul de lume şi de toate organizaţiile atee stricătoare de suflet şi ucigătoare de oameni ale lumii. Ateismul cultivat şi antropofagiei poleite a civilizaţiei contemporane trebuie să le opunem personalităţi purtătoare de Hristos, care, cu blândeţea mielului vor birui patimile cele aprinse ale lupilor urâtori de Hristos, şi cu nevinovăţia porumbeilor vor izbăvi sufletul poporului de plăgile produse de civilizaţie şi politică. Civilizaţiei europene (şi americane), în numele omului fără de Dumnezeu, putred şi desfigurat, trebuie să-i opunem nevoinţă săvârşită în numele lui Hristos. Pentru aceasta, datoria principală a bisericii noastre este de a crea nevoitori purtători de Hristos. Temelia se poate pune numai având arhieirei, preoţi parohi, călugări şi mireni nevoitori. Cuvântul care trebuie să se audă înlăuntrul bisericii astăzi este: înapoi la nevoitorii purtători de Hristos, la Sfinţii Părinţi!

 

Omul european s-a proclamat pe sine Dumnezeu 

– Ar rezulta, părinte, că există în sânul civilizaţiei noastre două culturi: una Dumnezeu-omenească şi alta doar omenească, teren de manipulare politică a sufletului şi de lucrare a răului. În înfruntarea dintre ele cine va birui?

– Cultura europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi scopul civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este principalul ei arhitect! El e clădit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic: măsura tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute este omul – şi anume europeanul. El e supremul creator şi dătător de valoare. Adevăr este ceea ce el va proclama ca adevăr; sensul vieţii este acela pe care el îl va proclama ca sens al vieţii; binele şi răul sunt acelea pe care el le va proclama ca atare. Ca s-o spunem simplu şi sincer: omul european s-a proclamat pe sine Dumnezeu. Oare n-aţi observat cât de constantă este dorinţa lui de a face pe Dumnezeu? De a face pe Dumnezeu prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filosofie şi prin cultură, prin religie şi prin politică, prin artă şi prin modă? Să facă pe Dumnezeu cu orice preţ, chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a declarat, pe limba ştiinţei sale umanisto-pozitiviste, că Dumnezeu nu există! Şi călăuzit de această logică, a atras plin de curaj următoarea concluzie: “De vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sunt Dumnezeu!” nimic nu vrea mai mult omul european decât să se prezinte ca Dumnezeu, chiar dacă este în universul acesta ca un şoarece în cursă. Ca să arate şi să dovedească dumnezeirea sa, a proclamat că toate lumile de deasupra noastră sunt goale: fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea, cu orice preţ, să domnească asupra naturii, să o supună sieşi – drept care a organizat o campanie sistematică împotriva naturii – campanie pe care a numit-o “cultură”. La ea a înhămat filozofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa, politica şi tehnica sa. Şi a izbutit să defrişeze o bucăţică pe suprafaţa materiei, dar n-a transfigurat-o. Luptându-se cu materia, omul n-a reuşit să o înomenească, ci ea a reuşit să îl restrângă pe om şi să-l limiteze la ceea ce e de suprafaţă, să îl reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de materie, se conştientizează pe sine ca materie.

Şi ştiţi cine a învins? Este o ironie: civilizaţia l-a făcut pe om rob al materiei, rob al lucrurilor. Atotproclamatul Dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care el însuşi şi i-a făurit. E limpede că omul european nu e Dumnezeu, ci un simplu rob al lucrurilor. În campania sa împotriva a tot ce e mai presus de fire, el a înlocuit cu produsele civilizaţiei sale orice năzuinţă spre cele mai presus de materie: a înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit nemurirea, a înlocuit veşnicia, a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi a promovat cultura ca Dumnezeu: fiindcă omul nu poate, pe planeta aceasta întunecată, rezista fără Dumnezeu, oricum ar fi acest Dumnezeu, fie el chiar un Dumnezeu mincinos – aceasta e fatala ironie a sorţii omului cu astfel de dispoziţie sufletească.

Oare n-aţi observat că omul european, în culturomania sa, a transformat Europa într-o fabrică de idoli! Aproape toate produsele culturii au devenit idoli! Drept care, epoca noastră este, mai înainte şi mai presus de toate, o epocă a închinării la idoli. Nici un continent nu e atât de inundat de idoli ca Europa actuală! Nicăieri oamenii nu se închină atât înaintea lucrurilor şi nu  trăieşte atât de mult prin lucruri şi de dragul lucrurilor, ca în Europa. Aceasta este o închinare la idoli de cea mai rea speţă, fiindcă e o închinare în faţa lutului. Spuneţi-mi, nu se închină, oare, omul lutului roşu atunci când îşi iubeşte cu egoism trupul lui de lut şi susţine cu încăpăţânare:”trup sunt, şi numai trup”? Spuneţi-mi, nu se închină omul european lutului roşu atunci când proclamă ca ideal al său lupta de clasă, sau naţia, sau omenia ?

În conformitate cu filosofia Dumnezeu-omenească a vieţii, şi omul şi societatea, şi poporul şi statul trebuie să se acomodeze cu biserica  întocmai ca şi cu prototipul lor veşnic. Acomodarea bisericii cu ele este cu totul inacceptabilă, cu atât mai mult subjugarea bisericii de către ele. Un popor numai atunci când posedă valorile reale când trăieşte şi pune în aplicare faptele bune, evanghelice şi întrupează în istoria lui etosul Dumnezeu-omenesc. Ceea ce valorează pentru popor, valorează şi pentru fiecare stat şi pentru fiecare societate. Scopul poporului, ca totalitate, este acelaşi cu scopul omului ca persoană singulară. Şi scopul acesta este întruparea în toate manifestările vieţii lui a dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei evanghelice. Orice neam trebuie să devină “popor al lui Dumnezeu”, “popor sfânt”, care pune în evidenţă şi propovăduieşte, prin istoria lui, adevărul Dumnezeu-omenesc, al vieţii şi etosul Dumnezeu-omenesc al ei.(v. 1 Petru 2, 9-10; 1, 15-16).

 

Blestemul Occidentului – ura împotriva clerului şi evreilor 

– În adâncul sufletului lor naţional, toate popoarele Europei sunt conştiente că rătăcesc… şi, totuşi, o fac! Se poate sau nu explica acest fenomen?

– Cea mai înaltă fericire pentru oameni este arătarea lui Dumnezeu în trup; dar şi cea mai înaltă nefericire este îndepărtarea lor de Dumnezeul acesta şi întoarcerea lor la slujirea lui Satana. Nenorocirea asta îşi are originea la popoarele apusene ne-ortodoxe şi pentru două motive: primul este ura împotriva clerului eretic. Iar al doilea, ura împotriva evreilor. Amândouă aceste uri au răsărit în inima omenirii apusene din aceeaşi sămânţă, iar sămânţa este strădania atât a clerului creştin cât şi a evreilor de a stăpâni deplin în viaţa poporului şi a statului în toate direcţiile. Ura împotriva unui astfel de cler s-a transformat în ura împotriva bisericii, iar ura împotriva evreilor a cuprins şi pe Domnul Iisus, ca – vezi, Doamne – evreu. În realitate, Hristos a fost evreu doar după mamă şi după poporul în mijlocul căruia S-a arătat pentru prima oară. Cu toate acestea, însuşi acest popor L-a tăgăduit cel dintâi şi L-a ucis cu o moarte înfricoşătoare. Dar ce? Dacă cineva este îm­­potriva evreilor, cum să fie împotriva lui Hristos, împotriva Căruia evreii luptă de două mii de ani? Dar unde îşi vâră Satana ghearele, acolo nu mai încape logică!

Conduse de ura împotriva clerului şi a evreilor, popoarele apusene au îndepărtat treptat-treptat pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate sectoarele şi instituţiile poporului şi statului şi au mărginit rămânerea Lui numai în biserici. De la Acela Care, după slăvita Sa Înviere din mormânt, a zis: “Datu-Mi-s-a puterea în cer şi pe pământ (Mt.28, 18)”, de la Acela, oamenii cei orbiţi au anulat toată puterea! Şi nu numai aceasta, ci şi orice influenţă pe pământ, în şcoală, în societate, în politică, în artă, în raporturile dintre oameni şi în raporturile internaţionale, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte.

 

Invincibilii  – cei ce luptă pentru Dumnezeu şi neamul lor 

– În acest context, pentru fiecare neam în parte, cuvintele lui Petre Ţuţea “Între Dumnezeu şi neamul meu”, par să indice singurul pivot de sprijin pentru spiritul omului căutător de echilibru. Şi totuşi nouă, românilor, dacă îl invocăm pe Dumnezeu, ne este parcă, în schimb, ruşine sau frică, de la un timp să ne proclamăm calitatea de români.

– Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său nu va fi învins niciodată! Câteodată, pe acestă linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului.

Aici nu interesează majoritatea fie ea şi de 99%, cu părerile ei.

Nu părerile majorităţii determină această linie de viaţă a neamului! Ele, majorităţile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conştiinţă şi virtute, sau de inconştienţă şi decădere.

Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor. Ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii care, în faţa jugului străin, nu s-au supus, ci şi-au pus fiinţa-n spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin “majorităţile” laşe şi “cuminţi”. Ei înving şi mor; indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi de numeroase, se aşterne întunericul uitării şi al morţii. Aparţine istoriei naţionale, nu acela ca va trăi sau va învinge – cu sacrificarea liniei vieţii neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie!

 

Pământul – baza existenţei naţiei 

– De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

– Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. O naţie care nu are pământul său, nu poate trăi, dacât dacă se aşează pe pământul altei naţii, sau pe trupul acesteia, sugându-i vlaga.

Sunt legi făcute de Dumnezeu care orânduiesc viaţa popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor pentru ca să trăiască, să crească, să se dezvolte şi să-şi creeze pe el cultura sa proprie.

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul care trăiesc, istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam nu a venit de nicăieri. Acela suntem NOI. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii! De ei suntem legaţi nu numai prin pânea şi existenţa pe care ne-o dă muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele strămoşilor care dorm în ţărâna lui! Toţi părinţii noştri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.

 

“Mistica naţională”, democraţia şi sfărâmarea globalizatoare a naţiunilor 

– Din păcate dragostea de pământ şi de neam este astăzi terfelită sub acuza “naţionalism” (termen care nu ar trebui să aibă nimic insultător, în sine) de către o autoproclamată “elită” care se erijează în Dumnezeu şi ale cărei valori declarate sunt “democraţia” (tradusă în practică prin cel mai necruţător stalinism) şi “globalismul” (o răsturnare tot în practică a fostului “internaţionalism proletar”). Ce trebuie să înţeleagă românul, omul simplu, zilnic agresat prin mijloacele media, de indivizi care, aparent, îi vor binele dar care-l acuză tocmai pentru că îşi apără credinţa, tradiţiile, într-un cuvânt?

– Dacă mistica noastră creştină, cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un “salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul oamenilor sau al mulţimilor cu sufletul neeamului lor, printr-un salt pe care aceştia îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istoric, ci trăind, cu sufletul lor. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l, învrăjbindu-l şi expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii Anticristului, într-un greu moment al istoriei sale.

Numai acest argument este atât de grav pentru existenţa noastră, încât ar fi un suficient motiv ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta unitatea: deci viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.

Democraţia transformă milioanele de străini de neam în cetăţeni români. Făcându-i egali cu românii! Dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bază? Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma! Cu munca şi cu sângele nostru! De unde egalitate cu cei ce de abia de … 100, de 10 sau de 5 ani, sunt aici? Privind trecutul … Noi am creat statul acesta! Privind viitorul … Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au niciuna! Ce răspundere pot avea apatrizii în faţa istoriei pentru dispariţia statului român?

Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului şi nici egalitate de răspundere pentru viitorul lui. Egalitate? După o veche maximă: egalitate înseamnă a trata inegal lucrurile inegale.

Democraţia este incapabilă de continuitate în efort. Pentru că, împărţită în partide care guvernează câte un an, doi sau trei, este incapabilă de a concepe şi a realiza un plan de lungă durată. Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt. Ce s-a conceput şi construit de unul astăzi, se dărâmă în ziua următoare de altul.

Într-o ţară în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o gospodărie în care s-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele să fie stricate de cei ce vor veni mâine.

Democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam.

Omul politic de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie, sclavul partizanilor săi, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea. Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului electoral!

El e pus în situaţia de a alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea partizanilor. Şi atunci omul politic le satisface poftele! Dar nu din buzunarul său, ci din buzunarul ţării. Creează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită, a poporului.

Democraţia este incapabilă de autoritate. Pentru că lipseşte puterea sancţiunii! Un partid nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de milioane, din hoţie şi pradă, de frică să nu-i piardă. Nici împotriva adversarilor, de frica acestora, să nu-i demaşte propriile afaceri şi incorectitudini!

Democraţia este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre diferitele grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească, ajunge sluga marii finanţe internaţionale care o subjugă, plătind-o. În modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.

 

Nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ! 

– Pentru că aţi vorbit despre egalitate … Se spune astăzi tot mai frecvent semnul egalităţii între popor sau neam şi naţiune. Conform prevederilor Constituţiei noastre şi ale constituţiilor tuturor statelor moderne ale acestui început de mileniu, cetăţeni ai României şi fii ai naţiunii române sunt toţi cei născuţi pe acest pământ şi toţi cei care optează pentru acest statut, bucurându-se de toate drepturile dar şi având toate îndatoririle ce decurg din această dublă calitate. Cum mai putem defini atunci poporul sau neamul românesc?

– Când zicem neamul românesc, înţelegem nu numai pe toţi românii trăind pe acelaşi teritoriu, având acelaşi trecut şi acelaşi viitor, acelaşi port, aceeaşi limbă, aceleaşi interese prezente. Când zicem neamul românesc, înţelegem toţi românii vii şi morţi, care au trăt de la începutul istoriei pe acest pământ şi care vor mai trăi şi în viitor.

Neamul cuprinde:

  1. Toţi românii aflători, în prezent, în viaţă.
  2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.
  3. Toţi cei ce se vor naşte români.

Un popor ajunge la conştiinţa de sine, când ajunge la conştiinţa acestui întreg, nu numai la aceea a intereselor sale.

Neamul are:

  1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele.
  2. Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile.
  3. Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:
  4. a)    Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală. Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile strălucirii concepţiei lui. Există o ţară a spiritului naţional: ţara viziunilor lui, obţinute prin revelaţie şi prin proprie sforţare.
  5. b)    Onoarea lui ce străluceşte, în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normele izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
  6. c)    Cultura lui: rodul vieţii lui născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei. Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine. Făcea cineva o frumoasă comparaţie: şi pâinea, şi grâul pot fi internaţionale, ca articole de consumaţie, dar vor purta pretutindeni pecetea pământului în care s-au născut!

Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor! Pe toate un neam trebuie să şi le apere! Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.

Grecii antici nu trăiau prin fizicul lor, oricât de atletic – din el n-a rămas decât cenuşa – şi nici prin bogăţiile materiale – dacă le-ar fi avut – ci prin cultura lor.

Un neam trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoarea şi cultura lui. De aceea conducătorii naţiilor trebuie să judece şi să acţioneze nu numai după interesele fizice sau materiale ale neamului, ci ţinând seamă, de linia lui de onoare istorică, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ!

 

Interesul naţional este Învierea!

– Concluzia pe care o putem sublinia, pentru cititori, ar fi aceea că interesul naţional se identifică pentru orice neam, cu ţelul său final. Care este el şi pentru noi şi pentru alţii, viaţa neamului sau eternitatea scânteii sale divine?

– Dacă este viaţă, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bun, chiar şi cele mai rele!

Se pune deci problema: după ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure?

Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea? Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos! Creaţia, cultura, nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această Înviere. Ele sunt rodul talentului, pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, “Învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.

Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: “Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi luminătorul îi este Mielul”.

“Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21, 23-24).

Şi în altă parte: “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15,4).

– Rămâne de văzut cum se va prezenta neamul nostru şi mai ales, cum se vor prezenta “regii şi împăraţii” săi, la marea judecată!

Read Full Post »

 

Aripa dură a mişcării ecologiste recurge la violenţă împotriva companiilor care afecteaza mediul. Acţiunile de lupta clandestină şi violentă în numele unor cauze ecologice intra tot mai des pe agenda agenţiilor de securitate americane şi europene, la concurenţa cu terorismul islamic

Frontul de Eliberare a Pamantului, apărut la inceputul anilor ’90, dă mari bătăi de cap autoritatilor din Statele Unite, unde organizaţia a pus la cale incendii şi a distrus în ultimii 10 ani proprietăţi în valoare de sute de milioane de dolari. Ultima acţiune a gruparii a avut loc în urma cu două saptamani, într-o suburbie a oraşului Seattle, unde au fost incendiate cinci locuinte de lux în valoare de aproape 10 milioane de dolari.

Earth Liberation Front (ELF) lupta în numele pro­tecţiei mediului şi vrea să limiteze avalanşa de con­s­truc­ţii de case prin incendii şi alte acţiuni directe. Organizatia ELF, compusă din celule secrete şi foarte mici, a revedicat numeroase incendii asupra zonelor de dezvoltare imobiliară din SUA, din Long Island până în San Diego. Prima acţiune a ELF a avut loc în 1997, când o celulă a grupării a incendiat ţarcurile de cai ce aparţineau administraţiei locale din Oregon. În 1998, gruparea a revendicat un puternic incendiu în staţiunea de schi Vail din statul Colorado, pagubele ridicandu-se la 12 milioane de dolari.

 

 

Tre Arrow, un activist în vârstă de 34 de ani, este judecat în prezent de un tribunal din Portland pentru că, în 2001, a participat la un atac cu cocktailuri Molotov asupra unor betoniere şi asupra unor camioane care transportau copaci defrişaţi.

 

 

Case de lux mistuite de flăcări

Gruparea eco-teroristă Earth Liberation Front a intrat din nou în atenţia opiniei publice pe data de 3 martie, când militanţii ecologisti au dat foc unor proprietăţi de lux în construcţie, situate la marginea orăşelului Maltby, la 25 de kilometri de Seattle. Anchetatorii FBI au stabilit că în spatele incendiului se află gruparea ELF, care a lăsat la locul sinistrului un afis în care revendica „atentatul”. Semnat cu initialele ELF, pe afis scria „Construit verde? Nu, NEGRU!” şi „McMansions + RCD-urile nu sunt ecologice”.

Termenul „McMansions” se referă la ansambluri de case aproape identice, construite „în linie”, aluzie la modelul de productie McDonald’s, în timp ce RDC-urile sunt grupuri de case în zona rurală, la periferiile marilor oraşe, care sunt construite pe un spaţiu cât mai restrâns. La cateva zile dupa incendiile de la Seattle, patru militanti ai ELF au fost condamnati de justitia americana pentru ca au provocat un incendiu devastator, in 1999, in campusul universitatii din Michigan. Incendiul a distrus cladirea in care se desfasurau proiecte pentru promovarea biotehnologiei agricole pentru tarile sarace.

 

 

Eco-terorism fără victime

Earth Liberation Front, cunoscută şi sub denumirea de „Spiriduşii” (elf, spiriduş, n.a), este numele colectiv al unor indivizi sau celule care recurg la „sabotajul economic şi acţiunile de gherilă pentru a stopa exploatarea şi distrugerea mediului natural”.

Miscarea ELF a fost fondată în oraşul Brighton din Marea Britanie, în 1992, şi s-a raspandit pe tot cuprinsul Europei în următorii doi ani. Astăzi este o mişcare răspândită la nivel internaţional, cu acţiuni în peste 20 de ţări, şi este privită ca „sora mai mică” a mişcarii Frontul Eliberarii Animalelor (ALF), care se presupune ca deţine o celulă şi în Romania.

Folosind acelaşi model de „rezistenţă fără lider”, cât şi principiile de acţiune ale ALF, militanţii ELF vor să provoace prin acţiuni directe pagube economice companiilor care distrug mediul. În martie 2001, ELF a fost inclusa pe lista FBI a grupărilor teroriste. Principiile de acţiune ale ELF cer ca militanţii să „işi ia toate precauţiile astfel încât să evite să facă rău fizic vreunui animal – uman sau non-uman”. Până în prezent, FBI a recunoscut că niciuna dintre acţiunile ELF nu s-a soldat cu victime.

 

 

Inamicul: companiile care afectează mediul

Acţiunile ELF sunt îndreptate împotriva fabricilor şi companiilor din domeniile imobiliare, ingineriei genetice, exploatării pădurilor, cultivării de organisme modificate genetic, constructoare de maşini de teren, de dezvoltare urbană şi rurală. Organizaţia nu are lideri oficiali, ierarhie, membri sau purtatori de cuvânt, fiind complet descentralizată. „Scopul ELF este de a opri aceste practici care afectează incredibil de mult mediul inconjurator. Celulele ELF au primit susţinere mare din partea oamenilor deoarece au tactici extrem de eficiente. In plus, ELF işi respectă principiul primordial: să nu facă rău niciunei fiinţe”. Declaraţia a fost dată din inchisoare de Jeff „Free” Luers, un militant care işi ispăşeşte o pedeapsa de 22 de ani de inchisoare pentru bombardarea cu cocktailuri Molotov a unei companii care vindea maşini de teren.

Read Full Post »

 

Ţăranii au avut de suferit nu numai pentru o bucată de pâine, ci şi pentru credinţa strămoşească.

După ce în toamna anului 1948 s-a desfiinţat prin forţă biserica greco-catolică, în primăvara următoare s-a trecut la suprimarea bisericii romano-catolice. Dacă preoţii au cunoscut supliciul şi au pornit pe drumul închisorilor de exterminare, ţăranii au căutat să rămână statornici în credinţă, ca singura cale de salvare în faţa asaltului păgânătăţii.

Trupele Securităţii, înarmate ca de război, au început atacul împotriva satelor din Moldova. Pe data de 10 martie 1949, în faţa mitralierelor, bărbaţii s-au strâns, cu trupul şi cu sufletul, să apere biserica din satul Fundul Răcăciuni, în timp ce femeile, cu pruncii în braţe sau în mână, luau drumul Măriei.

Legate, cu mic cu mare, femeile au fost aduse din pădure în lăcaşul de închinăciune devenit temniţă.

Anton Bencheş, învăţătorul satului şi în acelaşi timp cantor la biserică, a fost smuls din sânul familiei, chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii. După aceea a fost împuşcat, pe data de 12 martie 1949.

Copiii, pe rând, i-au sărut rănile însângerate.

După o săptămână, când alţi creştini luau drumul închisorilor, locuitorii din Fundul Răcăciuni se întorceau de la Securitatea din Bacău, desfiguraţi şi-ncovoiaţi.

Pe data de 15 martie, agenţii aceleaşi Securităţi au asaltat satul Faraoani. Cantorul Ioan Farcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce da alarma, iar preoţii Buinaru Ion, Anton Dame, Petre Dincă şi Anton Olaru, împreună cu credincioşii ce ieşeau de la slujbă, au cunoscut urgia comunistă: au fost bătuţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă.

Numai Anton Ciuceu, sprijinindu-şi cei optzeci de ani în baston, a fost lăsat să plece spre casă. Dar nu a ajuns. Secerat de o mitralieră, şi-a dat duhul în mijlocul drumului. Seara, „securitatea victorioasă” a încărcat camioanele cu zeci de săteni, ducându-i spre alte chinuri, iar printre cei ce au murit în aceste condiţii s-au numărat următorii locuitori: Ambruş L. Ion, Bărbuţă A. Aniţa, Bulai Maria, Bulai Martin, Cturca A. Elena, Cobalaş Martin, Istoc M. Ferenţ şi fratele lui, Istoc M. Petrea.

Drumul crucii a fost din ce în ce mai greu şi s-a dovedit foarte lung.

http://foaienationala.ro/moldova-pe-drumul-crucii.html

Read Full Post »

Read Full Post »

 

M-am născut în București, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicu-Sărat și cele dintâi amintiri se leagă de acest oraș. O casă mare, cu multe încăperi și salcâmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea și apoi grădina, mare, mi se părea uriașă, înecată sub pruni, caiși și gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puțin de trei ani): în grădină cu fratele meu și un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toți trei în iarbă. Alături, pe un scăunaș, mama stând de vorbă cu o vecină.

Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, așteptând o mătușă de la București. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să îl mănânc, atât mi se părea de prodigios, și-l păstram în mână, privindu-l, proclamând, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară, grupul nostru începe să se agite și rămân o clipă singur. Din nevăzut, izbucnește un băiețaș de 5-6 ani, imi smulge cornul, mă privește o clipă zâmbind, duce cornul la gură și dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuțit, paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruoasă a iscusimii și îndrăznelii. Alte amintiri de la vârsta de 3-4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau la vilele din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomii încărcați, mă suiam pe capră și culegeam prunele brumării. Odată, în pădure, înaintând pe brânci prin iarbă, m-am trezit pe neașteptate în fața unui gușter verde-albastru, strălucitor și am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era fircă și totuși inima mi se zbătea. Eram covârșit de bucuria de a fi descoperit o asemna viețuitoare nemaiîntâlnită, de o atât de stranie frumusețe.

Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată lumea dormea. Am ieșit din odaia noastră, a fratelui meu și a mea și, de-a bușilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoșteam, căci nu ni se îngăduia să intrăm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, dealtfel, că în restul timpului, ușa era închisă cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată și tot de-a bușilea, am pătruns înăuntru. În clipele următoare, emoția m-a țintuit locului. Parcă aș fi intrat într-un palat de basme: storurile erau lăsate și perdelele de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aș fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaș de strugure. Nu știu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-am deșteptat am început să înaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaț măsuțele și etajerele pe care se aflau așezate fel de fel de statuete, ghiocuri, sticluțe de cristal, cutiuțe de argint, privind mai ales oglinzile mari, venețiene, în ale căror ape adânci și clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcă eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume.

N-am povestit nimănui despre această descoperire. Simțeam, de altfel, că n-aș fi știut ce să povestesc. Dacă aș fi putut utiliza vocabularul adultului, aș fi spus că descoperisem o taină. Puteam evoca oricând feeria aceasta verde și atunci rămâneam nemișcat, aproape neîndrăznind să respir și regăseam beatitudinea de la început, retrăiam cu aceeași intensitate intrarea bruscă în paradisul luminii aceleia necunoscute. Exercițiul acesta de recuperare a momentului epifanic l-am practicat mulți ani și regăseam întotdeauna aceeași plenitudine, în care mă lăsam să alunec într-o clipă fără durată, fără început și fără sfârșit. În ultimii ani de liceu, când mă luptam cu lungi crize de melancolie, mai izbuteam încă uneori să regăsesc lumina de aur verde din acea după-amiază de la Râmnicu-Sărat, dar deși beatitudinea era aceeași, era peste putință de suportat acum, îmi agrava prea mult tristețea, căci de data aceasta știam că lumea din care făceau parte salonul și perdelele de catifea verde și covorul pe care înaintam în genunchi, și lumina neegalată, era o lume pentru totdeauna pierdută.

http://www.istorie-pe-scurt.ro/primele-amintiri-din-copilarie-ale-lui-mircea-eliade/

Read Full Post »

Older Posts »