Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Nationalism’ Category

Capitanul

 

Perioada postdecembrista are pentru spiritul legionar din tara desfasurari complexe. In sens speculativ si teoretic. Ca imagine, simbol sau expresie. Dar mai ales viu, pe plan sufletesc, in ordinea concreta a faptei. Viu, ca forta  ce actualizeaza gandirea si actiunea, smulgandu-le din „somnul dogmatic”. Si viu, ca speranta, ca nerenuntare la vis. Daca pana in 1989 bunaoara, scrierile verzi erau „persecutate si arse pe rug, la rand cu trupurile legionarilor” (cum nota Horia Sima), in ciuda discriminarilor, slova nationalist crestina, de bine, de rau, azi iese la lumina, putand asigura unitatea si continuitatea intre generatii si constituind nepretuita hrana pentru neam. Putem sa ne bucuram de acest context creat aici si acum? Context care e si o provocare, acorda sanse calitative noi intrairea credintei legionare.

Vai noua, ca deseori bucuria nu poate merge pana la capat! Chiar si in familia cea mare a luptatorilor pentru onoare s-a instalat, pe ici, pe colo, un mod cvasigeneral de a privi legiunea si mesajul ei ca pe o realitate privata. Ca si cum duhul verde s-ar putea desface cu bucata pe „piata libera” fie si sensibilizati, unii afirma netulburati ca experiaenta legionara este o problema care ii priveste numai si numai pe dansii. Ei cauta sa „privatizeze arhanghelismul, in acceptia ca aleg si respecta dintre perceptele corneliene pe care vor si care le convin, pe altele neglijandu-le complet. Ce facem, „liberalizam” si legionarismul?

Fenomenul in discutie poate fi intalnit pe scara larga, din nenorocire, in privinta religiei crestine, nu numai in multimea credinciosilor, ci si printre preoti, atunci cand unii dintre ei nu mai iau in seama intreg tezaurul de credinta ci aleg ceea ce nu „deranjeaza’, ceea ce ‘face placere’. De exemplu, teme („inactuale’) despre moarte, despre iad, despre suferinta, avort, etc. zice-se, nu asigura numaidecat confortul sufletesc al unora si altora, si din ratiuni populiste trebuie puse la naftalina…

Aparent, acest proces n-ar fi de deplans urbi et orbi. Depinde de situatie, de moment, de intentie, de perspective, de persoana. Sigur ca nu ne putem bucura insa daca spiritualitatea legionara e alterata, integral ori partial, doctrinar si ca mod de traire. Cunoastem prea bine ce inseamna ‘intimitatea” si pretextul ‘transparentei”, al „desciderilor” reformiste, al tolerantei. Ce inseamna? O tendinta perversa de hiperconservare individuala cu orice pret si catre narcisism (dragoste patologica pentru propria persoana); dar si de considerare a Miscarii drept o „voce” care nu se cuvine sa fie prezentata deocamdata („poate mai tarziu… Dar cand, pentru Dumnezeu?!) la „masa discutiilor” privind prezentul si viitorul societatii romanesti. Ca si cum legionarismul ar fi o ideologie abstracta, nicidecum un proiect social pragmatic realist. Istoria Legionara, in cel mai bun caz, e pentru toti si „colac de salvare” si „piatra de poticnire’, unica preocupare vrednica a retine cugetul si veghea, daca nu ca pe o imputare, ca pe o dojana. Ce-ati spune daca si crestinismul  autentic, nu impostura, nu declamatie, nu declamatie, nu siretlic s’ar propovadui si trai prin evocare istorica (si ea destul de controversata) si nu prin adevarurile vii, permanente, de credinta? Stranie perspectiva, nu?

Sa nu ne facem griji! Evident s-a mai scris de atatea ori in revista noastra  partea politica, prin natura ei expusa deteriorarilor, este supusa contingentelor istorice. Insa edificiul doctrinar si de viata, ridicat de Capitan, de Ion Mota, De Horia Sima, isi pastreaza neschimbat valabilitatea, dincolo de actiunea distructiva a vremii. Nimeni nu arunca odata cu apa consumata si pruncul pur viguros din copaie! Mai facem in graba o analogie tot cu pravoslavnica noastra credinta. In Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gura de Aur exista ectenia celor chemati (a catehumenilor), oameni care in vechime se pregateau pentru a primi crestinismul. Azi nemaifiind catehumeni cum erau la inceputul religiei iubirii, slujitorii altarelor trec de obicei peste aceasta parte a Sf. Liturghii. Echivaleaza asta oare cu denaturarea slujbei, falsificarea invataturii lui Hristos? sa fim seriosi!

Aviz celor inclinati a socoti starea de spirit legionara drept ceva strict personal, individual, „pe cont propriu”, fara relatii cu Neamul si Dumnezeu: daca nu exista boli, ci bolnavi (cum ne incredinteaza multi medici) nu inseamna automat ca sunt atatea legionarisme cati aderenti exista!

Read Full Post »

 

Nicolae Ciolacu a fost singurul supravieţuitor dintre cei care au fost supranumiţi „Haiducii Dobrogei“, capii mişcării anticomuniste din această regiune a ţării.

Povestea vieţii lui Nicolae Ciolacu am aflat-o din cartea autobiografică pe care aromânul a scris-o. „Eu m-am născut în comuna Lojene, Macedonia, partea care aparţine acum Bulgariei, în munţii Balcani. La un an după ce m-am născut, în anul 1911, bunicul meu Nicolae I. Ciolacu, cu cei trei băieţi: Mita, Hristo, tatăl meu Iancu, singurul care era însurat, şi cele şase fete s-au mutat în munţii Rodopi din sudul Bulgariei, care la fel a fost cândva a Macedoniei, aproape de oraşul Plovdiv, pe malul râului Mariţa.   Oraşul acesta denumit de bulgari Plovdiv, turcii îl numesc Filibei, iar grecii Filipoli. Este un oraş vechi, milenar, şi şi se spune că îşi trage numele de la împăratul Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, zis Macedon“, începe el să povestească viaţa sa în cartea „Haiducii Dobrogei“.

După Primul Război Mondial, în 1918, România a primit Cadrilaterul din Dobrogea cu judeţele Caliacra şi Durostor, cu oraşele Bazargic şi Silistra. După anul 1920, guvernul român de la Bucureşti a trimis delegaţi la Sofia ca să discute cu guvernul bulgar problema macedo-românilor, de asemenea cunoscuţi ca armâni, care sunt în majoritate în munţii Rodopi, astfel încât toţi cei care sunt împrăştiaţi prin Bulgaria să fie colonizaţi în Cadrilater.

Aşa a ajuns şi familia lui Nicolae Ciolacu în Dobrogea. „Nu ştiu ce a fost: a fost o coincidenţă sau o poruncă a vremii, ori a fost un miracol sau un destin, căci din senin s-a trezit în noi conştiinţa naţională, ca să-i căutăm pe fraţii noştri de peste Dunăre, de care am fost despărţiţi nimeni nu ştie cum, timp de secole. în 1926, într-o zi frumoasă de primăvară din luna aprilie, circa 40 de familii de armâni din Bulgaria am fost repatriaţi, fiind plasaţi în comuna Cociular. Fiecare familie a primit câte zece hectare de pământ arabil şi ne-am apucat de plugărie, o meserie nouă pentru noi, crescători de oi, cai şi cărăuşi de mărfuri“, povesteşte el în cartea autobiografică.

 

Drumul haiduciei

În 1948 a luat drumul haiduciei alături de Gogu Puiu şi fraţii Fudulea. Iată cum a fost întâlnirea cu Gogu Puiu: „Era noaptea pe la orele 12, când m-am dus la el şi am intrat într-o cămăruţă mică, unde mă aşteptam să văd doi inşi şi când colo văd trei persoane.

După ce ne-am salutat cu T.L.C., ne-am recomandat unul altuia. A treia persoană era Gogu Puiu, din comuna Kogălniceanu. «După aşa-zisa rebeliune, a început el să povestească, împreună cu alţi camarazi am fugit în Bulgaria şi de acolo am mers lîn Germania. Nemţii ne-au băgat în lagăre, dar după 1944, ne-au eliberat şi eu m-am înapoiat în ţară. Câtva timp am stat liniştit, liber, dar după 15 mai, când au început acele arestări fără precedent, căutându-mă şi pe mine, m-am hotărât să iau drumul haiduciei»“. Împreună au format grupul de rezistenţă armată şi a luat parte la toate luptele dintre haiduci şi Securitate. De Gogu Puiu şi de fraţii Fudulea s-a despărţit înainte de Paştele din 1949.

După arestările masive şi uciderea camarazilor săi, a încercat să-i organizeze pe restul partizanilor. În 1951 este prins şi el însă şi dus la Bucureşti, unde a fost închis la Banca Naţională, transformată în închisoare. Apoi, a fost mutat la închisoarea Tataia din Constanţa, unde urma să ispăşească 25 de ani de muncă silnică. Dar nu a rămas aici, cunoscând teroarea de la Gherla şi Aiud.

„Închisoarea din Aiud este una din cele mai severe închisori din ţară. Percheziţiile erau dese, de multe ori pe lună. Dacă te găsea cu un ac de cusut, erai aspru pedepsit, dus la izolare câte şapte, opt zile, unde dormeai jos pe cimentul umed, într-o zeghe uzată şi cu o pătură la fel de uzată şi de umedă. Mâncarea foarte slabă, un polonic cam de 300 de grame, cu o zeamă care nu ştiu din ce era făcută. Asta era specială pentru izolaţi, ca şi porţia de pâine de 200 de grame. O zi mâncai, o zi nu mâncai. în luna ianuarie era un ger teribil şi cu foamea de la aceste izolări foarte mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit grav şi au murit“, scrie el în cartea „Haiducii Dobrogei“.

 

„Ne aduceau ziare să cetim despre realizările partidului“

În închisoare l-a cunoscut şi pe Arsenie Papacioc, dar şi pe mulţi alţi luptători pentru dreptate. „Pe la celule au venit politruci, ofiţeri ai penitenciarului, şi ne aduceau ziare în care să cetim despre realizările partidului. Mulţi le-au primit, dar unii dintre noi le-am refuzat categoric. Printre ei părintele Marcu, studentul Trifon, călugărul Arsenie Papacioc, călugărul Ioan de la Mănăstirea Vladimireşti, călugărul Lungeanu, Părintele Vrânceanu şi alţii. Ne-au pus zeghele în cap şi ne-au dus la vestita zarcă de tortură. Ni s-a creeat regim de exterminare, cu zeamă chioară rămasă de la mâncarea celor care şi-au însuşit reeducarea şi care se eliberau. Dormeam doi într-un pat de fier, de acelea cazone, care erau de o singură persoană. într-adevăr, era un somn de chin şi tortură. Apoi, ger, frig şi foame, mulţi pe lângă T.B.C. s-au îmbolnăvit de distrofie şi mai ales anchilozare“, retrăieşte el acea perioadă grea din viaţa lui.

 

Nu şi-a recunoscut soţia

În 1964 a fost eliberat. Revederea cu soţia sa a fost emoţionantă. „Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea“, rememorează el acea zi. De abia după ce femeia a vorbit a recunoscut-o.   „Pentru moment nu mi-am dat seama că lipsa mea de acasă, de aproape douăzeci de ani de închisoare şi teroarea comunistă, precum şi munca la marea disperare pentru existenţa familiei, au îmbătrânit-o. Dar eu o vedeam pe ea îmbătrânită pentru că nu puteam să mă văd, dar sunt sigur că şi eu îmbătrânisem destul de mult. Pentru familia mea, mort eram şi acuma iată-mă în mijlocul familiei mele“, scrie Nicolae Ciolacu.   În anul 1982 a plecat în SUA împreună cu soţia sa, Piha. După căderea comunismului a revenit în ţară ca monah, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A fost înmormântat în curtea mănăstirii.

http://www.buciumul.ro/2017/01/19/destinul-haiducului-nicolae-ciolacu-singurul-supravietuitor-al-miscarii-de-rezistenta-cine-n-a-primit-ziarele-cu-realizarile-partidului-a-ajuns-la-carcera/

Read Full Post »

anul-comemorativ-justinian-patriarhul-si-al-aparatorilor-ortodoxiei-in-timpul-comunismului-2017

 

Cu ceva zile în urmă, la 28 iunie a fost ziua de naştere a lui Vadim Pirogan, un adevărat patriot. Bunul Dumnezeu mi-a dat posibilitate să-l ştiu pe acest om deosebit. L-am cunoscut din 2003 când activam într-un O.N.G. al veteranilor războiului de pe Nistru. De acest om înţelept cu o viață zbuciumată, ca şi mulţi din camarazii mei, am fost tratat cu stimă şi înţelegere. La 16 ianuarie 2007 Vadim Pirogan a trecut în lumea celor drepţi.

Am plasat o imagine din vara 2006. Suntem împreună cu dl. Vadim Pirogan la Muzeul Armatei Naţionale la o activitate care viza persoanele dispărute fără veste în conflictele armate. Ţin minte discursul inspirat al domnului Pirogan care se referea la personele civile dispărute în zilele războiului din 1991-1992 în stânga Nistrului.

Peste o jumătate de an, în ianuarie 2007, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă. Regret, nu am avut posibiliatea să fiu la înmormântarea acestuia. De la etajul şase al Spitalului de urgenţă unde eram internat, se vedea mulţimea de lume de la întrarea clădire a Uniunii Scriitorilor venită să-şi i-a rămas bun de la întemeietorul Muzeului Memoriei Neamului din Chişinău (strada Costache Negruzzi nr. 4).

Mărturisesc, în 2008 împreună cu liderii unor organizaţii neguvernamentale, am semnat un demers către Consiliul municipal Chişinău (preşedinte era dl. Mihai Ghimu) ca una din străzile din Chişinău să poartă numele lui Vadim Pirogan. Cu regret, apelul nostru nu a fost examinat. Ce impediment au avut demnitarii municipali nu se ştie, am fost trataţi cu tăcere. Straniu lucru, la sovietici autorităţile de orice nivel erau obligate să dea răspuns la orice petiţie în 15 zile. Mă întreb: a meritat oare acest om să fie eternizat în Chişinău prin atribuirea unei străzi (stradele) numelui lui Vadim Pirigan? Cred că da.

Vadim Pirogan s-a născut în 1921, în oraşul Bălţi, era fiul lui Ştefan Pirogan, om cinstit şi drept, între anii 1923 şi 1934 primar al acestui oraş. Prin casa făcută din nuiele a lui Ștefan Pirogan de la Pamînteni, Bălţi au trecut oameni de vază: Constantin Stere, Pan Halippa, Anton Crihan, Moș Ion Codreanu, Ion Pelivan, Emanuil Cateli, Costache Leancă, foști deputați în Parlamentul Țării, pînă în 1940, azi trecuți sub valurile uitării. Ștefan Pirogan, deşi cu viziuni de stânga, a fost arestat la 13 iunie 1941 și a decedat de foame, frig, boli în lagărul sovietic Ivdeli, în munţii Ural, la vârstă de 52 de ani. Vadim, fiul primarului bălţean, a învăţat la liceul „Ion Creangă” din oraş, unde i-a avut colegi pe Eugen Coşeriu, Valeriu Gafencu, Ovidiu Creangă, Valentin Mândâcanu. La 25 iunie 1941, la vârsta de 17 ani, tânărul Vadim Pirogan a fost ridicat pe stradă de securiştii sovietici şi apoi fără judecată trimis în lagărul Taişet-Bratsk, din Siberia pentru 5 ani de zile fiind învinuit de spionaj. Din 1300 de români basarabeni aflaţi acolo în detenţie au supravieţuit doar vre-o 150 de oameni.

În 1946 se întoarce la Bălţi, se înscrie la Institutul Pedagogic dar, urmărit din nou de N.K.V.D., părăseşte R.S.S. Moldovenească, stabilindu-se la Lvov. În 1947, fiind student la Institutul de Ingineri Silvici din Lvov, după trei luni este alungat din oraş ca fost deţinut politic. Datorită altui român stabilit la Lvov, doctor în medicină Alexandru Medveţchi, obţine o nouă viză de reşedinţă la Lvov, unde lucrează 20 de ani ca şofer. În 1958 este reabilitat. Termină Politehnica la vîrsta de 44 ani în 1968 şi lucrează în parcul de autobuze din Lvov ca inginer mecanic, apoi inginer principal. În 1970 se transferă cu serviciul la fabrica de autobuze „Laz”, unde este şef de coloană auto timp de 17 ani. În anii ’70 are un atac de cord şi la spital îşi redactează primele manuscrise memorialistice. În 1984 se pensionează şi întreprinde o călătorie cu automobilul propriu până la Vladivostok – 14.000 km – revăzând locurile de suferinţă.

După umilinţe şi nedreptăţi Vadim Pirogan s-a ridicat în picioare şi a murit în picioare. În 1989 se întoarce în R.S.S. Moldovenească, la Chişinau, luând parte la mişcarea de eliberare de sub jugul sovietic. La vârsta de 72 de ani publică prima lui carte, iar după 80 de ani, se angajează prompt şi hotărât în comunicarea pe internet. În 1993 îşi editează trilogia „Cu gândul la tine, Basarabia mea”, fiind sponsorizat de un mare patriot român, Sergiu Grossu de la Paris, în care descrie tragedia românilor din Basarabia sub ocupaţia sovietică. Ultima carte, „Calvarul”, Vadim Pirogan cu o pensie de 15 USD și-a tipărit-o singur, în 100 de exemplare pe o hârtie de proasta calitate. Este autor a 5 cărți dintre care „Timpuri și oameni. Destine românești” scrisă împreună cu Boris Movilă, fost coleg de liceu.

În 2002 înfiinţează la Chişinău, pe str. Negruzzi 4, „Muzeul Memoriei Neamului” cu materiale despre tragedia românilor din Basarabia. Aici pot fi găsite documente, mărturii despre crimele sovietice din U.R.S.S., România și alte țări. Sergiu Grossu a fost primul om care a înțeles însemnătatea acestui muzeu și l-a ajutat financiar. Vadim Ştefan Pirogan a fost preşedintele şi fondatorul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Veteranilor Armatei Române din Republica Moldova, ales în 1998, după decesul patriotului român basarabean Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan, unul din făuritorii Unirii. A deţinut funcţia de vicepreşedinte a asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

În mai 2002 adresează din numele celor represaţi de sovietici în anii 1940-1988 o scrisoare preşedintelui rus Vladimir Putin. Chiar şi după aceea, când autorităţile fostei U.R.S.S. au condamnat genocidul iar deținuții politici şi deportaţii au fost reabilitaţi, acestora nu li s-a restituit nimic (nici casa, nici pământul, nici alte lucruri) din averea proprie şi a părinţilor lor. Pirogan cere ”soluţionarea creştinească a nedreptăţii istorice şi plătirea compensaţiilor pentru tot ce ni s-a luat cu forţa şi pentru munca în deportare şi în lagăre timp de ani de zile plini de chinuri şi suferinţă”. ”În prezent, ca şi în trecut, – scrie Vadim Pirogan, – Germania democrată de mulţi ani a recunoscut crimele săvârşite de regimul totalitar hitlerist şi a cerut iertare în faţa popoarelor asuprite, iar acum plăteşte  recompense mari în valori de miliarde pentru cei exterminaţi şi acelor nenorociţi rămaşi în viaţă care s-au aflat în lagărele germane sau au muncit în fabricile, uzinele şi pe moşiile ei”. Vadim Pirogan era nedumerit şi indignat de răspunsul autorităţilor ruse din care reieşea că Federaţia Rusă nu are nimic cu U.R.S.S. şi că mesajul fostului deţinut basarabean era trimis nu la adresa cuvenită. Cum aşa? Când era vorba de interese meschine sau bunurile fostei U.R.S.S. după hotare, Kremlinul nu ezită să afirme că este succesorul fostului imperiu sovietic.

Scriitorul şi deţinutul politic, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă la 16 ianuarie 2007, la vârsta de 86 de ani, la Chişinu. În acea zi urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi „Românii de la est de Bug”, opera unui alt român, victimă a comunismului, Anton Golopenţia. Pirogan s-a aflat alături de soţia sa, Veronica, timp 58 de ani, avînd împreună trei copii. A luptat neostenit până în ultima sa zi pentru realizarea unui vis: unirea Basarabiei cu România. Cei care l-au cunoscut consideră că domnul Vadim Pirogan „avea o chemare care îi depăşea câteodată puterile fizice, era mai tare decât instinctul de conservare şi era ilustrarea ideii că fiecare om face parte dintr-un plan al lui Dumnezeu”.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/vadim-pirogan/2339-un-cuvand-despre-vadim-pirogan-un-adevarat-patriot-scriitor-si-detinut-politic

Read Full Post »

Capitanul

Read Full Post »

Read Full Post »

 

Vedeti destul de bine ca tara este prabusita economic, milioane de romani sunt sclavi prin Occident – la modul cel mai serios cu putinta va spun ca pana si africanii sunt mai bine tratati ca romanii, scena nationalista din tara noastra este sublima si lipseste cu desavarsire, daca continuati pe drumul acesta al teribilismului infantil „te fut in gat ca esti de la Dinamo, iti sparg capul ca esti de la SUD Steaua, nu stau la masa cu aia de „U” Cluj pe motiv ca sunt fratii cu cainii, oltenii de la Craiova nu au orientare politica”, inseamna ca suferim de un retard avansat si ne meritam soarta: suntem romani si nu ne putem depasi conditia!

 

Nu va chem la lupta nationalista pe Facebook, ci afara, in strada, unde trebuie sa fim prezenti: romanii sa afle ca in tara aceasta exista luptatori nationalisti! La ora actuala suntem cei dupa gard, ne uitam cu ochii mariti de admiratie la ce se petrece in Serbia, Grecia, Polonia, Ungaria, Rusia si asa mai departe: „Ba, frate, ce misto!”.

Haideti dracului sa renuntam odata la admiratia pentru altii si sa trecem efectiv la treaba: in cel mai scurt timp sa fim la masa cu ei ca partenerii de discuti si forta nationalista europeana! Nationalismul nu este reprezentat de tatuajele de pe noi, pozele de pe Facebook sau ce scriu eu pe „DeVeghePatriei”, ci fapta in adevaratul sens al cuvantului: tara trebuie salvata de la dezastru! Si ma jur in fata bunului Dumnezeu ca o vom face!

Sunteti barbati in toata firea, nu copii de 15 ani, si fiti constienti ca drumul acesta poate duce foarte rapid catre inchisoare, drept urmare ii chem in fata pe camarazii destoinici si lipsiti de frica: soldati ai Neamului Romanesc, in prima linie! Sa suporte prin ce sunt eu nevoit sa trec de trei ani de zile din cauza haitelor de tigani interlopi din Ministerul de Interne, implicati in crima organizata, si serviciilor secrete de la Bucuresti: hartuire permanenta si amenintari cu moartea pe banda rulanta!

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/08/23/sunt-omul-care-a-desconspirat-cei-mai-multi-agenti-sub-acoperire-din-cadrul-ministerului-de-interne-si-securitatii-poporului-sri/

 

Sa va intre adanc in cap: cu mine mergeti spre inchisoare sau pe drumul moartii! Dar se merita: generatia noastra ARE OBLIGATIA sa salveze Romania!

In primavara acestui an, in caz ca nu sunt arestat si torturat de tiganii interlopi din Ministerul de Interne, doresc sa organizam Marsul Nationalist-Ortodox Roman: 500 de oameni, veniti din toate peluzele romanesti, prin care sa ne cinstim eroii! In functie de cum iese marsul si cati ne vom strange, este prima data cand apelez la voi, urmeaza sa stabilim ce avem de facut pe mai departe si daca este cazul sa punem in miscare proiectul la care ma gandesc de un an de zile: Frontul Nationalist-Ortodox Roman!

Odata demarat acest proiect, cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau ca in cel mai scurt timp sa se vorbeasca cu admiratie despre noi, la fel cum se intampla in Serbia si Polonia: „Romanii sunt tari!”. Daca tara este atacata, atunci vreau sa fim in prima linie si sa muscam carne din bozgori, efectiv sa-i calcam in picioare atat de repede ca nici prin cap sa nu le treaca de ce au fost loviti! Ma jur in fata lui Dumnezeu ca mergem sa ne batem cu ei in Ungaria!

 

goran1

 

Il cunoasteti pe camaradul Goran de la Timisoara, va rog mult sa-l intrebati ce va spun acum: „Tu, M. de la Masseria si „DeVeghePatriei”, ati vrut sa nu va bateti cu cincizeci de bozgori?”.

Bozgorii ne tot amenintau, semne ca ne taie beregata, ca vom pleca de acolo in sicriu, dintr-o data am vazut negru in fata ochilor si am tipat atat de tare ca s-au speriat jandarmii: ” ‘tu-va in gat, va omor! Veniti sa ne batem!”.

Trei insi, eu, Goran si M., plecasem spre ei, repet – trei insi, in ultima secunda m-a prins un jandarm de geaca si tipa: „Ba, stai dracului potolit!”. Goran era in fata mea cu un pas, a venit un jandarm si-l impinge inapoi…in cateva secunde ne inconjurasera din toate partile!

Bun, se termina actiunea si vine seful de dispozitiv din cadrul Jandarmeriei Romane sa imi stranga mana: „In toata cariera mea nu am vazut ca trei insi sa sara la bataie cu cincizeci! Bravo, ma baiete!”. Exista inregistrare video din ziua respectiva, nu indraznesc sa imi mint camarazii de lupta!

La intoarcere, Goran imi spune razand: „Ba, tu esti atat de nebun ca te-ai intoarce singur sa te bati cu aia!”. Ma intoarceam imediat, stiu ca plecam de acolo in coma, ajungea la perfuzii, dar ma jur ca minim trei bozgori rupeam in doua! Despre asta vorbesc: cand vine vorba de Romania, lupt pana intru in mormant! Lupt si cu dracu’ din iad daca este nevoie!

 

Camarazii m-au intrebat de tatuaje si din cauza acesta postez din nou fotografiile: cuvantul Capitanului Codreanu, filosoful german Martin Heidegger si filosoful-nationalist ortodox Dostoievski! Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

capitanul tatuaje

Read Full Post »

Camarazii

 

Ionel Mota si Vasile Marin

Read Full Post »

Dughin

 

MANIFESTUL REVOLUTIONAR!

 

Suntem părtaşi la sfârşitul unui ciclu istoric. Toate procesele care constituie fluxul istoriei au ajuns într-un impas logic.

Sfârşitul capitalismului. Evoluţia capitalismului a ajuns la limita sa naturală. Nu a mai rămas decât o cale pentru sistemul economic mondial – să se prăbuşească. În contextul evoluţiei progresive a instituţiilor pur financiare mai întâi băncile, apoi structurile de capital din ce în ce mai complexe şi mai sofisticate, sistemul capitalismului modern a ajuns în pragul unei rupturi complete de realitate, de echilibrul dintre ofertă şi cerere, de raportul dintre producţie şi consum şi de legătura cu viaţa reală. Întreaga avere a lumii este concentrată în mâinile oligarhiei financiare mondiale din cauza manipulării complexe prin intermediul piramidelor financiare artificiale. Această oligarhie nu a dus numai la devalorizarea muncii, ci şi a capitalului asociat bazelor pieţei, consolidat prin rentă financiară. Toate celelalte forţe economice sunt înrobite de această elită impersonală, transnaţională şi ultraliberală. Indiferent de modul în care percepem capitalismul, acum este clar faptul că acesta nu trece pur şi simplu printr-o nouă criză, ci că întreg sistemul este pe cale să se prăbuşească. Indiferent de modul în care oligarhia globală încearcă să ascundă de masele populare globale, tot mai mulţi oameni încep să suspecteze inevitabilitatea acestui colaps, precum şi faptul că respectiva criză financiară mondială, care a fost generată de căderea pieţei creditelor ipotecare şi a instituţiilor bancare importante din America, nu reprezintă decât începutul unei catastrofe mondiale. Această catastrofă poate fi amânată, însă nu poate fi oprită. Economia mondială, în forma în care operează în prezent, este sortită eşecului.

Sfârşitul resurselor. În situaţia demografică actuală, având în vedere creşterea constantă a populaţiei la nivel mondial, cu precădere în ţările din Lumea a Treia, umanitatea se apropie de epuizarea resurselor naturale ale planetei. Acestea nu sunt necesare doar pentru păstrarea nivelelor actuale de consum, ci pentru pura supravieţuire la un nivel absolut minimalist. Ne apropiem rapid de limitele dezvoltării economice, iar foametea, degradarea şi epidemiile mondiale vor deveni noua normalitate. Am depăşit capacitatea de alimentare cu resurse ale Pământului. Prin urmare, ne confruntăm cu o catastrofă demografică iminentă. Cu cât se nasc mai mulţi copii, cu atât mai mare va fi suferinţa în final. Problema respectivă nu presupune o soluţie simplă, iar a ignora existenţa acesteia înseamnă a păşi cu ochii închişi în scenariul cel mai defavorabil al suicidului nostru colectiv, suicid cauzat de propriul nostru sistem economic şi de creşterea necontrolată a acestuia.

Sfârşitul societăţii. Sub influenţa valorilor occidentale şi americane, atomizarea societăţilor mondiale, unde oamenii îşi pierd legăturile sociale, este în plină desfăşurare. Cosmopolitismul şi noul nomadism au devenit cele mai comune stiluri de viaţă, în special pentru generaţia tânără. Acest lucru, coroborat cu instabilitatea economică şi catastrofa ecologică, provoacă valuri de imigranţi fără precedent, care distrug societăţi întregi. Legăturile culturale, naţionale şi religioase sunt fracturate, raporturile sociale sunt compromise, iar conexiunile naturale sunt tăiate. Trăim într-o lume a mulţimilor singuratice – societăţi atomizate de cultul individualismului. Singurătatea cosmopolită devine un standard, iar identităţile culturale sunt sortite imploziei. Societăţile sunt înlocuite de nomadism şi de răceala Internetului, care dizolvă comunitățile istorice şi organice. În acelaşi timp cultura, limba, moralitatea, tradiţia, valorile şi familia ca instituţie sunt pe cale de dispariţie.

Sfârşitul omului. Împărţirea omului în elementele sale componente devine o tendinţă predominantă. Identităţile umane sunt împrăştiate în reţele virtuale, preluarea unor roluri on-line a devenit un joc al elementelor dezorganizate. În mod paradoxal, atunci când persoana îşi abandonează integritatea, aceasta profită de mai multe libertăţi, însă respectivele libertăți au un preț – pierderea sinelui adevărat. Cultura postmodernă împinge în mod obsesiv oamenii spre lumile virtuale ale ecranelor electronice şi îi îndepărtează de realitate, prinzându-i într-un flux de halucinaţii subtil organizate şi inteligent manipulate. Aceste procese sunt dirijate de către oligarhia globală, care caută să adoarmă vigilența maselor mondiale, să le facă programabile şi controlabile. Niciodată individul nu a fost atât de glorificat ca în prezent. Dar în acelaşi timp, niciodată oamenii nu s-au asemănat atât de mult în ceea ce privește comportamentul, obiceiurile, aspectul exterior, tehnicile şi gusturile. În goana după respectarea „drepturilor omului” a dispărut însuși Omul. În curând omul va fi înlocuit de un post-om: un mutant, un produs al clonării, un biorobot, un replicant, un cyborg.

Sfârșitul națiunilor și popoarelor. Lumea globală distruge în mod sistematic orice specific național, nimicește rând pe rând statele suverane, comite tot mai des imixtiuni în treburile interne ale țărilor. Oligarhia globală râvnește să răstoarne orice bariere naționale, ce împedică omniprezența ei. Corporațiile transnaționale caută să-și pună propriile interese deasupra intereselor naționale și administrațiilor de stat, ceea ce conduce la dependența față de niște sisteme dinafară și pierderea independenței. Astfel, în locul diversității unor țări independente se constituie structura unui guvern mondial, care se sprijină pe oligarhia financiară globală. Drept nucleu al acestui guvern modial apar țările și monopolurie occidentale, în care treptat se integrează elita economică și parțial cea politică din țările non-occidentale. În felul acesta, o parte a elitelor naționale devine complice al globalizării, trădând interesele propriilor cetățeni, popoare și țări.

Sfârșitul cunoștințelor. Mass-media globală creează sistemele de dezinformare totală, organizate în interesul oligarhiei globale. Numai ceea ce este comunicat de către media globală este considerat a fi ”realitate”. Iar felul cum este prezentat un eveniment sau un fenomen e perceput în mod automat de către comunitatea globală drept „cel mai evident adevăr” (Conventional Wisdom). Opiniile de alternativă, deși pot fi difuzate în segmentele rețelelor intercative de comunicare, rămân la periferie, deoarece de susținere financiară se bucură doar acele fluxuri informaționale, care servesc interesele oligarhiei globale. Iar atunci când opiniile critice ating un anumit nivel, devenind periculoase, se recurge la instrumentele clasice ale represiunii : presiuni financiare, trecere sub tăcere, demonizare, persecutare juridică și fizică. Într-o astfel de societate întregul sistem al cunoașterii devine un câmp al modelării globale, operate de către elitele globale.

Sfârșitul progresului. Pe parcursul ultimelor secole omenirea a trăit cu credința în progres și speranța într-un viitor mai bun. Drept chezășie a acestei viziuni erau considerate dezvoltarea tehnicii, acumularea de cunoștințe și descoperirile științifice, evoluția umanismului și afirmarea echității sociale. Progresul părea unul garantat și de la sine înțeles. Însă în secolul XXI această credință este împărtășită doar de către cei naivi sau de către cei care în mod conștient închid ochii în fața stării de fapt reale (în schimbul unor remunerări sau privilegii). Credința în progres este dezmințită de întreaga evoluție a lucrurilor. Lumea nu devine mai bună, ci dimpotrivă, se degradează în mod vertiginos sau cel puțin rămâne la fel de crudă, cinică și nedreaptă ca și în trecut. Descoperirea acestui adevăr conduce la falimentul viziunii umaniste. Dublele standarde ale lumii occidentale, drapate cu lozinci stridente despre drepturile omului și libertate, nu sunt văzute doar de către niște orbi ; de fapt, în spate stă setea egoistă de a coloniza și a controla, devenită una banală. Progresul nu doar nu este garantat, ci devine puțin probabil. Dacă lucrurile vor merge în aceeași direcție, atunci se vor adeveri cele mai pesimiste, catastrofale și apocaliptice prognoze.

În general, asistăm la sfârșitul unui colosal ciclu istoric, ai cărui parametri de bază sunt epuizați, răsturnați, iar speranțele legate de acesta sunt înșelate și anulate. Sfârșitul lumii nu este undeva în viitor, el se desfășoară sub privirile noastre, suntem observatorii și participanții la acest proces. Și nimeni nu este în stare să prezică dacă va urma sfârșitul civilizației contemporane sau sfârșitul întregii lumi. Însă proporțiile catastrofei sunt atât de mari, încât nu putem exclude că lumea globală occidentocentristă, aflată în agonie, îi va târî după sine în prăpastie pe toți ceilalți. Situația devine și mai dramatică, deoarece în actuala stare de lucruri și având în vedere puterea globală a oligarhiei transnaționale toate procesele catastrofale nu pot nici să continue (nivelul critic deja este atins), nici să înceteze (forța inerției este prea mare), nici să-și schimbe cursul (viteza tendințelor de bază nu permite efectuarea unei manevre bruște de schimbare a traiectoriei).

Starea de lucruri existentă este intolerabilă : nu doar așa cum e, ci și ca direcție pe care a luat-o. Astăzi e o catastrofă, iar mâine va urma în mod sigur moartea. Omenirii i s-a furat viitorul. Dar omul se deosebește de animal prin faptul că posedă un orizont istoric. Și chiar dacă la ora actuală omul nu sesizează dramatismul situației create, cunoștințele lui despre trecut și previziunile asupra viitorului reproduc în fața lui perspective roze sau, dimpotrivă, terifiante. Știind unde ne-am aflat ieri și văzând direcția spre care ne îndreptăm azi, nu putem să nu percepem această traiectorie drept un rău, o amenințare, o provocare, o lovitură. Și doar cei care au fost lipsiți de gândirea istorică și transformați în niște consumatori ai unor fluxuri agresive de reclamă și dezinformare, aflați într-o eternă stare de distracție, cei care au fost rupți de procesul educațional și de transmiterea codurilor culturale ar putea să nu observe cât de groaznică este actuala stare de lucruri. Să nu recunoască faptul că trăim în zona unei catastrofe globale ar putea doar un animal sau un mecanism consumator, un biorobot.

Cei care au păstrat măcar niște fărâmituri ale unui intelect independent și liber nu pot să nu se întrebe : care este cauza stării de lucruri existente ? Care sunt originile și mecanismele declanșatoare ale catastrofei ? Astăzi este clar că acestea trebuie căutate în pasiunea excesivă a civilizației occidentale pentru dezvoltarea tehnică, în individualism, în goana după libertate cu orice preț, în materialism, egoism, cultul banilor și în ideologia burghezo-capitalistă în ansamblu, precum și în încrederea rasistă a societăților occidentale că această cale ar fi una universală, optimă și obligatorie pentru toate popoarele lumii. Dacă la început această pasiune dădea rezultate pozitive – aducea dinamism, deschidea potențialul umanismului, lărgea spațiul libertății, îmbunătățea condițiile materiale ale oamenilor, le deschidea noi perspective, atunci după ce și-au atins apogeul, aceleași tendințe și-au vădit efectele adverse : tehnica se transforma dintr-un instrument într-un principiu autosuficient (perspectiva revoltei mașinilor) ; individualismul adus până la extremă îl lipsea pe om de propria esență ; libertatea își pierdea subiectul ; închinarea în fața materiei conducea spre degradare spirituală, egoismul distrugea societatea ; atotputernicia banilor maginaliza nu doar munca, ci și însuși spiritul întreprinzător al capitalismului ; ideologia liberală nimicea orice formă de solidaritate socială, culturală și religioasă. Și dacă în țările Occidentului aceste procese decurgeau din însăși logica dezvoltării lor istorice, atunci în alte părți ale lumii aceleași principii erau impuse cu forța, prin intermediul unor practici coloniale și imperialiste, fără a se ține cont de specificul culturilor locale. Pornind pe această cale în epoca modernă, Occidentul nu doar și-a determinat sieși un final lamentabil, ci și a provocat un prejudiciu iremediabil tuturor celorlalte popoare de pe glob. Acesta a devenit unul global și universal, tocmai de aceea nimeni nu poate pur și simplu să se dea la o parte, să se izoleze de el. Situația poate fi schimbată doar dacă vor fi smulse rădăcinile întregului spectru al acestor fenomene catastrofale. Și cu toate că în societățile non-occidentale starea de lucruri diferă întrucâtva, nimic nu poate fi schimbat doar prin ignorarea Occidentului. Prea adânci sunt rădăcinile răului. Acestea trebuie să fie conștientizate pe deplin, înțelese, identificate și plasate în centrul atenției. Pentru că este cu neputință să combați consecințele fără a înțelege cauzele.

Actuala stare de lucruri catastrofală are niște cauze anume, precum există și cei care sunt cointeresați în asta, care doresc continuarea ei, care au tras foloase de pe urma ei, care se căpătuiesc din asta, care sunt responsabili de ea. Este vorba de cei care o susțin, o consolidează, o apără, dar și o împiedică să-și schimbe cursul. Este vorba despre oligarhia mondială, care însumează nucleul politic, financiar, economic și militar-strategic al elitei globale (cu precădere occidentale), precum și despre o rețea largă care îi servește interesele: intelectuali, top-manageri, media-magnați, care formează anturajul fidel al acesteia. În totalitatea ei oligarhia globală și servitorii acesteia reprezintă clasa conducătoare a globalismului. Din ea fac parte toți conducătorii politici ai SUA, ai celor mai mari țări NATO, magnații financiari și economici și agenții globalizării care îi servesc, toți laolaltă formând o enormă rețea planetară, prin intermediul căreia sunt distribuite resurse către cei care sunt loiali cursului mondial al proceselor de bază. Tot aici trebuie adăugate și fluxurile de manipulare informațională, activitățile de lobbying politic, cultural, intelectual și de viziune, culegerea de informații, penetrarea în structurile unor state naționale care încă nu sunt desuveranizate definitiv, precum și coruperea directă, mituirea, exercitarea de influență, campanii de hăituire a indezirabililor etc. Această rețea globală este constituită dintr-o multitudine de nivele, care includ atât misiuni politice și diplomatice, cât și companii transnaționale și managerii acestora, structuri media, entități comerciale, industriale și de consum globale, ONG-uri și fundații etc. Catastrofa în care ne aflăm și care se îndreaptă spre punctul său culminant este o creație umană: există forțe cointeresate ca situația să fie așa cum e și nicidecum altfel. Aceștia sunt arhitecții și managerii unei lumi globale egocentrice și hipercapitaliste. Oligarhia globală și agentura ei de rețea reprezintă rădăcina răului. Răul este întruchipat în clasa politică globală. Lumea e așa cum e deoarece există cineva care vrea ca ea să fie anume așa, și depune în acest sens eforturi susținute. Această voință constituie chintesența răului istoric. Dar dacă lucrurile stau anume așa, iar pentru actuala stare de lucruri cineva poartă răspundere, atunci opoziția și dezacordul cu statu-quo-ul capătă un destinatar concret. Oligarhia globală se pomenește în postura de dușman al întregii omeniri. Ea chiar reprezintă acest dușman. Iar de aici putem trage următoarea concuzie : însăși existența dușmanului ne dă o șansă de a-l învinge, iar prin urmare și șansa de salvare și de depășire a catastrofei.

 

Anaraho Nationalism

 

Ni se induce ideea (este vorba de hipnoză și propagandă) precum că altfel (decât este acum) ”nu poate fi”. Sau că orice altă alternativă va fi ”și mai rea”. Laitmotivul cunoscut, potrivit căruia ”democrația are multe neajunsuri, dar toate celelalte regimuri politice sunt într-atât de proaste, încât e mai bine să îndurăm tot ce există”, este o minciună și propagandă politică. Lumea în care trăim este una inacceptabilă, inadmisibilă, ea se îndreaptă spre o catastrofă inevitabilă, iar căutarea unei alternative reprezintă însăși condiția supraviețuirii. Dacă nu vom distruge actuala stare de lucruri, dacă nu vom schimba direcția de dezvoltare a civilizației, dacă nu vom înlătura de la putere și nu vom nimici oligarhia globală ca sistem și ca forțe, grupuri, instituții, corporații și chiar persoane concrete, atunci vom deveni nu doar victime, ci și complici ai sfârșitului iminent. Afirmațiile, potrivit cărora ”totul nu este chiar atât de rău”, că ”au fost perioade și mai proaste” și că ”totul se va redresa cumva de la sine” etc. nu sunt decât niște forme de sugestionare premeditată, de hipnoză, menite să paralizeze rămășițele unei gândiri libere, ale unei analize independente și lucide. Oligarhia globală nu poate admite ca supușii ei să îndrăznească a gândi independent, fără trimiteri la normele impuse cu viclenie de către aceștia. Elita respectivă nu acționează direct, așa cum se întâmpla în regimurile totalitare din trecut, ci de o manieră fină, cu perfidie, prezentându-și dogmele ca pe ceva de la sine înțeles și chiar ca pe un rezultat al alegerii libere a fiecărui om. Însă demnitatea umană constă anume în capacitatea de a alege să spună actualei stări de lucruri ”da” sau ”nu”. Nimic și niciodată, în nicio circumstanță nu poate determina un om să spună în mod automat un ”da”. Putem spune un ”nu” oricărui lucru, oricând și în orice circumstanțe. Refuzându-ne acest drept, elita globală ne interzice demnitatea umană. Prin urmare, ea se contrapune nu doar omenirii, ci și omeniei, esenței omului. Chiar și acest fapt în sine deja ne dă dreptul de a ne răscula împotriva ei, dreptul la un ”nu” categoric rostit în față ei și a întregii stări de lucruri, de a respinge sugestiile ei, de a ne trezi din hipnoza ei, de a afirma o altă lume, o altă cale, o altă ordine, un alt sistem, un alt prezent și un alt viitor. Lumea care ne înconjoară este inacceptabilă. Ea este rea din toate punctele de vedere. Ea este una nedreaptă, catastrofală, ticăloasă, mincinoasă, neliberă. Ea trebuie distrusă. Avem nevoie de o altă lume. Ea va fi nu una mai rea, așa cum ne sperie oligarhia globală și slugile ei fidele, ci una mai bună și salvatoare.

Și atunci care ar fi lumea cea dreaptă, ordinea mondială dorită ? În ce constă norma, de la care pornim pentru a aprecia ceea ce există ca pe o patologie ? Imaginea unei lumi normale poate fi extrem de diferită în viziunea unor forțe diferite, care nu acceptă actuala stare de lucruri. Și dacă e să ne adâncim în detaliile unor proiecte de alternativă, atunci în tabăra adepților unei alternative globale vor apărea în mod inevitabil dezacorduri, unitatea lor se va clătina, voința de a opune rezistență va fi paralizată, concurența dintre proiecte va surpa unitatea forțelor, atât de necesară pentru rezistență. Tocmai de aceea trebuie să vorbim despre o lume normală, despre o lume mai bună cu o precauție maximă. Cu toate acestea, există anumite principii și puncte de pornire, care nu pot fi puse la îndoială de către cineva întreg la minte. Să încercăm a le dibui.

Este necesar un model economic, unul de alternativă față de sistemul capitalist speculativ și financiar ce s-a constituit la ora actuală. Alternativa poate fi văzută atât în capitalismul industrial real, cât și în economia islamică, atât în socialism, cât și în proiectele ecologiste, atât în legătura directă cu sectorul real al producției, cât și în căutarea unor mecanisme economice totalmente noi, inclusiv noile tipuri de energie, de organizare a muncii etc. O economie normală va fi una diferită de cea care există astăzi.

În condițiile insuficienței resurselor, problema distribuției acestora trebuie să fie rezolvată în baza unei planificări la scara întregii omeniri, iar nu în baza luptei egoiste de control asupra acestora. Războaiele pentru resurse, atât cele economice, cât și cele militare, trebuie să fie curmate. Umanitatea se confruntă cu pericolul dispariției, iar în fața unei asemenea amenințări suntem datori să adoptăm o altă atitudine față de chestiunea resurselor. În astfel de jocuri nu pot exista câștigători. Vom avea de pierdut cu toții. Într-o lume normală, în fața unei asemenea primejdii, toată lumea trebuie să răspundă în mod solidar, nu fiecare separat.

O stare mai bună a existenței umane constă nu în fărâmițarea și risipirea în niște indivizi atomizați, ci în păstrarea unor structuri sociale colective, care asigură transmiterea culturii, cunoștințelor, limbilor, practicilor, credințelor. Omul este o ființă socială, tocmai de aceea individul liberal este unul fatal și criminal. Avem datoria să păstrăm societatea umană cu orice preț. Iar asta înseamnă că valorile comunitare trebuie să prevaleze asupra celor liberal-individualiste.

Într-o societate care trebuie să se realizeze, omul trebuie să-și păstreze demnitatea, identitatea, esența, integritatea, precum și acele structuri fără de care personalitatea lui nu se poate afirma – familia, munca, instituțiile publice, dreptul de a participa la făurirea propriului destin etc. Tendințele ce conduc spre dispersarea omului și spre înlocuirea lui cu alte specii trebuie curmate și respinse. Omul este o ființă care trebuie păstrată și chiar reconstituită.

Este normală acea societate, în care popoarele, națiunile, statele se păstrează ca niște forme tradiționale ale existenței umane, create de către istorie și tradiție. Acestea pot suferi anumite schimbări sau transformări, dar ele nu trebuie lichidate sau amestecate într-un cazan de topire global. Diversitatea popoarelor și a statelor reprezintă zestrea istorică a omenirii. Dacă le-am anula, am ajunge la anularea istoriei și la sfârșitul diversității, a libertății și a avuției culturale. Procesele globalizării trebuie oprite imediat.

O societate normală se bazează pe posibilitatea de a obține și a transmite cunoștințe, pe capacitatea deschisă de cunoaștere a lumii, a existenței, a omului în baza tradițiilor, experienței, descoperirilor și a unor căutări în deplină libertate. Domeniul cunoașterii nu trebuie să fie un teren al unor înscenări virtuale, al hipnozei de masă practicate prin intermediul presei sau un spațiu de manipulare a conștiinței la scară globală. Surogatele media și strategiile virtuale, care substituie realitatea, trebuie să fie înlocuite cu o înțelegere lucidă și independentă, bazate pe niște coduri deschise, pe intuiție, creație și experiență. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesar să fie distrusă actuala dictatură a mass-media, să fie spart monopolul elitelor globale de control asupra conștiinței colective.

O societate normală trebuie să aibă în față un orizont pozitiv al viitorului. Dar pentru a atinge scopul stabilit, este necesar să se renunțe la prejudecata că lucrurile se desfășoară de la sine în modul cel mai bun sau, dimpotrivă, la ideea că oricum catastrofa este iminentă. Esența istoriei umane constă în faptul că ea este una deschisă, că ea include în sine componenta voinței umane și posibilitatea realizării libertății umane. Asta face ca viitorul să fie o zonă a posibilului : el nu va fi de la sine nici mai bun, nici mai rău, deoarece poate fi făurit de către om și într-un fel, și în altul. Totul depinde de faptul ce vom alege și ce vom întreprinde. Dacă, însă, vom renunța la alegere și la o făurire izvorâtă din voință, viitorul s-ar putea să nu se întâmple deloc. Sau acesta nu va fi unul uman.

O societate normală trebuie să fie diversă, policentrică. Ea trebuie să conțină o multitudine de posibilități deschise, o multitudine de culturi. Normal este un dialog deschis și liber. Fiecare societate își poate alege echilibrul între componentele spirituale și cele materiale. Însă, așa cum ne demonstrează istoria, dominația totală a materialismului conduce întotdeauna spre catastrofă. Uitarea dimensiunii spirituale a omului este fatală pentru el. Actuala turnură bruscă spre un materialism exagerat trebuie să fie compensată printr-o turnură bruscă spre principiul spiritual. Iar dominația totală a banilor asupra tuturor celorlalte valori este absolut inacceptabilă. Valorile pot fi cele mai diferite, dar în nicio societate normală banii nu trebuie ridicați la cea mai înaltă treaptă. În acest sens, orice societate, în care rolul banilor nu este atât de important ca în societatea noastră, este prin definiție mai aproape de normalitate, mai dreaptă și mai acceptabilă decât cea în care trăim astăzi. Iar cine este de altă părere, este fie bolnav, fie agent de influență al oligarhiei globale. Echitatea și armonia sunt mult mai importante decât succesul personal și setea de căpătuire. Majoritatea culturilor consideră în mod univoc lăcomia și goana după bunăstarea individuală drept un păcat sau cel puțin o slăbiciune. În schimb dreptatea, grija pentru binele comun reprezintă una dintre cele mai răspândite valori. O societate dreaptă este mai aproape de normalitate decât una bazată pe egoism. Normală este acea ordine mondială, în care este recunoscut echilibrul de forțe, dreptul unor societăți și culturi diferite de a avea propria cale. Anume asta este normalitatea. Iar această normalitate, chiar și în cea mai generală și aproximativă formă, contrastează în mod izbitor cu tot ce ne înconjoară. Actuala stare de lucruri nu este una normală, este o patologie. E destul să distrugem hipnoza oligarhiei globale și toate lucrurile se vor limpezi.

Într-o societate normală nu putem să ne lipsim cu desăvârșire de putere. Într-o formă sau alta, ea a fost, este și va exista întotdeauna. Ea este prezentă în acea lume globală care există la ora actuală. Această putere îi aparține oligarhiei globale, care doar o drapează cu aparențele ”democrației”, ”participării”, ”înmulțirea centrelor de luare a deciziilor”. Oligarhia globală reprezintă puterea în toate sensurile, doar că ea este nu una directă, ci indirectă, acționând nu prin constrângere frontală, ci printr-un control mai fin. Ea este mai puțin brutală decât alte forme ale puterii, dar mai perfidă, mai mincinoasă și mai ticăloasă, rămânând nu mai puțin crudă și totalitară. Uneori ea se prezintă sub forma unui paradoxal anarhism totalitar, oferindu-le maselor deplina libertate, dar cu păstrarea controlului asupra conținutului și parametrilor acestei libertăți. Se poate face orice, dar exclusiv în conformitate cu regulile stabilite. Aceste reguli sunt dictate de către oligarhia globală. Într-o societate normală puterea trebuie să aparțină nu unei elite politico-financiare anonime, care împinge omenirea spre pieire, dar celor mai buni – celor mai puternici, mai deștepți, mai înzestrați spiritual și mai drepți, eroilor și înțelepților, iar nu rețelei de globaliști corupți, mincinoși și uzurpatori. Puterea întotdeauna presupune proiectarea unei multitudini de voințe asupra unei singure instanțe. Constituirea acestei instanțe trebuie să se desfășoare în conformitate cu tradițiile istorice, sociale, culturale, iar uneori și religioase ale fiecărei societăți. Nu există nicio formulă generală de constituire a unei puteri optime. Democrația poate funcționa într-o societate, dar suferă eșec în altele. Monarhia poate fi armonioasă, însă poate degrada și într-o tiranie. Conducerea colectivă poate avea atât rezultate pozitive, cât și negative. Nu există nici un fel de rețete universale, potrivite pentru toată lumea. Însă orice putere (și chiar absența acesteia) este mai bună decât cea care există astăzi și care a instaurat un control total asupra întregii omeniri.

Norma decurge dintr-o istorie concretă a unei anume societăți umane. Ea nici nu poate fi altfel. Popoarele și societățile capătă norme, modele, idealuri, legi în urma unor lungi suferințe, tatonări, greșeli, evaluări, experiențe ; ele șlefuiesc aceste norme timp de secole. Tocmai de aceea fiecare societate are dreptul său inalienabil la propria normă. Și la propriile sale valori. Și nimeni altcineva nu este în drept să condamne această normă în baza experienței istorice a propriei societăți. Dacă anumite popoare și state nu se dezvoltă după calapoadele vecinilor, înseamnă că ele nu pur și simplu nu pot, ci nu doresc să facă asta, apreciind timpul istoric și scara succeselor și a eșecurilor în conformitate cu alte criterii. Acest adevăr trebuie recunoscut odată și pentru totdeauna. Trebuie să se renunțe definitiv la orice prejudecăți coloniale și rasiste : dacă o anume societate nu seamănă cu a noastră, asta nu înseamnă câtuși de puțin că ea ar fi mai rea, mai înapoiată sau primitivă; ea pur și simplu este alta, iar această alteritate reprezintă însăși esența ei, pe care avem datoria să o recunoaștem. Doar o astfel de abordare este normală. Globalismul, occidentocentrismul și universalismul reprezintă o gravă patologie, care trebuie eradicată. Patologia respectivă este cu atât mai periculoasă și chiar criminală, cu cât aceste norme universale sunt stabilite de către o elită globalistă nelegitimă, autoproclamată, care a uzurpat puterea planetară. Câte societăți – atâtea norme, anume în asta constă norma generală, adică absența oricărei norme comune pentru toți, libertatea și dreptul la alegere.

Read Full Post »

 

General de Br. Adrian Tudor din cadrul SRI: „Dupa anul 1990, Serviciul Roman de Informatii a continuat sa-i fileze pe fostii detinuti politici!”. Scrie clar, negru pe alb: Serviciul Roman de Informatii s-a ocupat de politie politica dupa modelul Securitatii Romane! Securistul este urmarit penal de DNA, pentru coruptie: jegurile aceastea se erijeaza in aparatori ai statului roman?

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/02/10/general-de-br-r-adrian-tudor-sri-am-fost-securist-comunist-si-i-am-urmarit-pe-legionari-si-detinutii-politici/

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/02/13/noi-dezvaluiri-despre-mizeria-securista-adrian-tudor-tortionar-si-general-in-cadrul-sri-vinovat-de-fals-si-uz-de-fals-oameni-promovati-de-acmrr-sri/

 

Filat pe strada de ofiterii din cadrul SRI: „Faci scandal, da? Nu vrei sa taci din gura? Bine, iti aranjam ce trebuie…”.

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/03/11/angajatii-serviciului-roman-de-informatii-in-timp-ce-ma-filau-pe-strada-in-astia-sa-am-incredere-priviti-fete-de-securisti-din-1950-s-au-schimbat-cu-ceva-nu-doar-ca-acum-sunt-sclavii-statelor-u/

 

Animalele bolnave psihic din cadrul Serviciului de Informatii Externe: „Trebuiau arestati si exterminati!”. Romania, la ora actuala este condusa de aceste gunoaie securisto-comuniste si in acest sens vi-l dau exemplu pe colonelul (r) SIE Ion Maticiuc, tatal drogatului Codin Maticiuc: avere de peste 200 de milioane de euro! Cancerul securistic care mananca aceasta tara de peste 70 de ani…

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/11/10/gunoaiele-din-serviciul-de-informatii-externe-hartia-igenica-a-mossadului-din-israel-ioan-gavrila-ogoranu-a-fost-agent-nazist-si-terorist-sfintii-inchisorilor-trebuiau-arestati-si-ucisi-din-c/

 

Colonel Maticiuc

Read Full Post »

ministerul-de-interne

 

Avea 23 de ani când într-o noapte a anului 1958 era ridicat de acasă, împreună cu tatăl său, cunoscutul profesor Alexandru Mironescu, şi dus în carcera Ministerului de Interne din Bucureşti. Au urmat primele anchete în care a fost întrebat ce „activitate duşmănoasă” a dus împotriva regimului „democrat popular”. A fost fotografiat faţă-profil, i s-au luat amprente, a fost consultat medical şi i s-a întocmit dosarul de penitenciar, acel document care avea să-l însoţească în toată perioada detenţiei.

În timpul interminabilelor şi chinuitoarelor anchete, tânărul Şerban a fost interogat asupra activităţii ţinute la Mănăstirea Plumbuita, acasă, unde era vizitat mai ales de părintele Daniil Sandu Tudor, dar şi în timpul excursiilor duhovniceşti pe care le efectuase la Schitul Rarău. Altfel spus, simpla activitate duhovnicească în care era îndrumat de mentorul său, părintele Daniil, era considerată de autorităţi „uneltire contra ordinii sociale”. După anchete, confruntări şi umilinţe, tânărul Şerban a fost inclus într-un lot format din alţi duhovnici, pe care îi cunoştea de la conferinţele Rugului Aprins de la Antim, în frunte cu părintele Daniil de la Rarău. La proces a primit o condamnare de 8 ani de muncă silnică, fiind trimis să muncească în lagărele de la Periprava, Giurgeni şi Ostrov. Cu rugăciunea în suflet, tânărul Şerban a supravieţuit detenţiei comuniste, încât la 26 ianuarie 1963 a fost eliberat.

http://ziarullumina.ro/erban-mironescu-tanarul-crestin-sub-persecutia-comunista-8887.html

 

Mugur Calinescu, 17 ani: torturat si ucis cu salbaticie de animalele bolnave psihic din cadrul Ministerului de Interne din Romania si Securitatii Romane!

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/dosarul-nr-738-elevul-mugur-calinescu-un-copil-de-17-ani-a-luat-de-guler-sistemul-comunist-661266.html

 

mugur-calinescu

Read Full Post »

Older Posts »