Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Ortodoxie’ Category

Capitanul

 

Perioada postdecembrista are pentru spiritul legionar din tara desfasurari complexe. In sens speculativ si teoretic. Ca imagine, simbol sau expresie. Dar mai ales viu, pe plan sufletesc, in ordinea concreta a faptei. Viu, ca forta  ce actualizeaza gandirea si actiunea, smulgandu-le din „somnul dogmatic”. Si viu, ca speranta, ca nerenuntare la vis. Daca pana in 1989 bunaoara, scrierile verzi erau „persecutate si arse pe rug, la rand cu trupurile legionarilor” (cum nota Horia Sima), in ciuda discriminarilor, slova nationalist crestina, de bine, de rau, azi iese la lumina, putand asigura unitatea si continuitatea intre generatii si constituind nepretuita hrana pentru neam. Putem sa ne bucuram de acest context creat aici si acum? Context care e si o provocare, acorda sanse calitative noi intrairea credintei legionare.

Vai noua, ca deseori bucuria nu poate merge pana la capat! Chiar si in familia cea mare a luptatorilor pentru onoare s-a instalat, pe ici, pe colo, un mod cvasigeneral de a privi legiunea si mesajul ei ca pe o realitate privata. Ca si cum duhul verde s-ar putea desface cu bucata pe „piata libera” fie si sensibilizati, unii afirma netulburati ca experiaenta legionara este o problema care ii priveste numai si numai pe dansii. Ei cauta sa „privatizeze arhanghelismul, in acceptia ca aleg si respecta dintre perceptele corneliene pe care vor si care le convin, pe altele neglijandu-le complet. Ce facem, „liberalizam” si legionarismul?

Fenomenul in discutie poate fi intalnit pe scara larga, din nenorocire, in privinta religiei crestine, nu numai in multimea credinciosilor, ci si printre preoti, atunci cand unii dintre ei nu mai iau in seama intreg tezaurul de credinta ci aleg ceea ce nu „deranjeaza’, ceea ce ‘face placere’. De exemplu, teme („inactuale’) despre moarte, despre iad, despre suferinta, avort, etc. zice-se, nu asigura numaidecat confortul sufletesc al unora si altora, si din ratiuni populiste trebuie puse la naftalina…

Aparent, acest proces n-ar fi de deplans urbi et orbi. Depinde de situatie, de moment, de intentie, de perspective, de persoana. Sigur ca nu ne putem bucura insa daca spiritualitatea legionara e alterata, integral ori partial, doctrinar si ca mod de traire. Cunoastem prea bine ce inseamna ‘intimitatea” si pretextul ‘transparentei”, al „desciderilor” reformiste, al tolerantei. Ce inseamna? O tendinta perversa de hiperconservare individuala cu orice pret si catre narcisism (dragoste patologica pentru propria persoana); dar si de considerare a Miscarii drept o „voce” care nu se cuvine sa fie prezentata deocamdata („poate mai tarziu… Dar cand, pentru Dumnezeu?!) la „masa discutiilor” privind prezentul si viitorul societatii romanesti. Ca si cum legionarismul ar fi o ideologie abstracta, nicidecum un proiect social pragmatic realist. Istoria Legionara, in cel mai bun caz, e pentru toti si „colac de salvare” si „piatra de poticnire’, unica preocupare vrednica a retine cugetul si veghea, daca nu ca pe o imputare, ca pe o dojana. Ce-ati spune daca si crestinismul  autentic, nu impostura, nu declamatie, nu declamatie, nu siretlic s’ar propovadui si trai prin evocare istorica (si ea destul de controversata) si nu prin adevarurile vii, permanente, de credinta? Stranie perspectiva, nu?

Sa nu ne facem griji! Evident s-a mai scris de atatea ori in revista noastra  partea politica, prin natura ei expusa deteriorarilor, este supusa contingentelor istorice. Insa edificiul doctrinar si de viata, ridicat de Capitan, de Ion Mota, De Horia Sima, isi pastreaza neschimbat valabilitatea, dincolo de actiunea distructiva a vremii. Nimeni nu arunca odata cu apa consumata si pruncul pur viguros din copaie! Mai facem in graba o analogie tot cu pravoslavnica noastra credinta. In Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gura de Aur exista ectenia celor chemati (a catehumenilor), oameni care in vechime se pregateau pentru a primi crestinismul. Azi nemaifiind catehumeni cum erau la inceputul religiei iubirii, slujitorii altarelor trec de obicei peste aceasta parte a Sf. Liturghii. Echivaleaza asta oare cu denaturarea slujbei, falsificarea invataturii lui Hristos? sa fim seriosi!

Aviz celor inclinati a socoti starea de spirit legionara drept ceva strict personal, individual, „pe cont propriu”, fara relatii cu Neamul si Dumnezeu: daca nu exista boli, ci bolnavi (cum ne incredinteaza multi medici) nu inseamna automat ca sunt atatea legionarisme cati aderenti exista!

Read Full Post »

daniel-buzdugan

 

Daniel Buzdugan a trecut prin clipe de mare încercare la începutul acestui an, după ce a vizitat mormântul părintelui Arsenie Boca. O întâmplare care l-a adus foarte aproape de moarte l-a făcut pe Daniel Buzdugan să creadă mai mult în Dumnezeu şi să preţuiască fiecare zi.

El a povestit, pe pagina de Facebook, prin ce a trecut pe 7 ianuarie, după ce a mers la mormântul lui Arsenie Boca.

„Am să vă povestesc azi despre o întâmplare, ce a avut loc la câteva ore după ce am fost la Arsenie Boca. Era pe data de 7 Ianuarie, anul acesta. Era chiar in ziua de SF. Ion, o zi geroasă, -25 de grade. Fiind foarte frig, la Mănăstirea Prislop nu era prea multă lume. Drumul mi s-a părut de basm. M-am închinat, m-am plimbat și apoi m-am întors la superbul conac Archia, de lângă Deva, unde eram cazat.

Seara am ieșit să alerg. Am alergat vreo 14 km. pe o vreme cumplită, și eram foarte fericit că am rezistat. Nimic nu prevestea nenorocirea prin care era să trec… Se făcuse 1 noaptea și m-am dus să fac un duș. N-am apucat să intru in cadă pentru că am alunecat pe gresia care era udă. Am căzut din picioare la pământ intr-o fracțiune de secunda. În cădere m-am izbit cu capul de cadă și apoi de gresie. Am amețit și am început să văd negru în fața ochilor, am realizat că ăsta poate fi finalul… Simțeam cum mă lasă puterile. Mă luase frica. Frica de moarte și pt. că nu eram pregătit pt ce va urma. Am început să mă rog încontinuu: Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul robul tău Daniel și Sfinte Părinte Arsenie Boca roagă-te pentru mine, pânâ mi-am revenit cât de cât. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplase și mai ales cât de rapid a fost totul, fulgerător!

După un timp am realizat că mâna dreaptă parcă nu mai exista. Îmi sărise din umăr și nu mai puteam s-o bag înapoi, n-o mai puteam mișca. Eram speriat să nu fac gangrenă și să se ajungă la amputare… Apoi au venit cei de la 112, iar la Spit. Jud. din Deva mi-au băgat mâna în umărul care era făcut praf. Am ajuns la București unde a urmat o operație de 5 ore, cu cui de titan, ca să fie treaba bună:)

În fine, trec peste durere, lunile grele de recuperare și peste sperietură și vreau să vă spun că perioada aceea a fost una foarte benefică sufletului meu, m-am întors la Dumnezeu, am fost mai aproape de El, m-am regăsit, mergând aproape în fiecare seară la biserică, la Patriarhie sau la Mănăstirea Radu Vodă. A fost o perioadă în care am fost foarte optimist și asta m-a ajutat mult, să trec foarte ușor peste acest necaz! Dacă nu nădăjduiam în Dumnezeu aș fi fost deprimat, dezamăgit de viață, nervos, frustrat ș.a.m.d. Credința in Dumnezeu ne dă liniște sufletească în orice împrejurime ne-am afla! Da, da chiar în orice împrejurare! Suferințele prin care trecem, inevitabil se întâmplă cu un rost. Mi-am dat seama că nu întâmplător am pățit chestia asta la câteva ore de la prima mea vizită la mormântul părintelui Arsenie Boca. Azi este ziua lui de naștere. Părinte Arsenie roagă-te pentru noi cei păcătoși! Amin!”, a povestit Daniel Buzdugan, pe Facebook.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Read Full Post »

 

Nicolae Ciolacu a fost singurul supravieţuitor dintre cei care au fost supranumiţi „Haiducii Dobrogei“, capii mişcării anticomuniste din această regiune a ţării.

Povestea vieţii lui Nicolae Ciolacu am aflat-o din cartea autobiografică pe care aromânul a scris-o. „Eu m-am născut în comuna Lojene, Macedonia, partea care aparţine acum Bulgariei, în munţii Balcani. La un an după ce m-am născut, în anul 1911, bunicul meu Nicolae I. Ciolacu, cu cei trei băieţi: Mita, Hristo, tatăl meu Iancu, singurul care era însurat, şi cele şase fete s-au mutat în munţii Rodopi din sudul Bulgariei, care la fel a fost cândva a Macedoniei, aproape de oraşul Plovdiv, pe malul râului Mariţa.   Oraşul acesta denumit de bulgari Plovdiv, turcii îl numesc Filibei, iar grecii Filipoli. Este un oraş vechi, milenar, şi şi se spune că îşi trage numele de la împăratul Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, zis Macedon“, începe el să povestească viaţa sa în cartea „Haiducii Dobrogei“.

După Primul Război Mondial, în 1918, România a primit Cadrilaterul din Dobrogea cu judeţele Caliacra şi Durostor, cu oraşele Bazargic şi Silistra. După anul 1920, guvernul român de la Bucureşti a trimis delegaţi la Sofia ca să discute cu guvernul bulgar problema macedo-românilor, de asemenea cunoscuţi ca armâni, care sunt în majoritate în munţii Rodopi, astfel încât toţi cei care sunt împrăştiaţi prin Bulgaria să fie colonizaţi în Cadrilater.

Aşa a ajuns şi familia lui Nicolae Ciolacu în Dobrogea. „Nu ştiu ce a fost: a fost o coincidenţă sau o poruncă a vremii, ori a fost un miracol sau un destin, căci din senin s-a trezit în noi conştiinţa naţională, ca să-i căutăm pe fraţii noştri de peste Dunăre, de care am fost despărţiţi nimeni nu ştie cum, timp de secole. în 1926, într-o zi frumoasă de primăvară din luna aprilie, circa 40 de familii de armâni din Bulgaria am fost repatriaţi, fiind plasaţi în comuna Cociular. Fiecare familie a primit câte zece hectare de pământ arabil şi ne-am apucat de plugărie, o meserie nouă pentru noi, crescători de oi, cai şi cărăuşi de mărfuri“, povesteşte el în cartea autobiografică.

 

Drumul haiduciei

În 1948 a luat drumul haiduciei alături de Gogu Puiu şi fraţii Fudulea. Iată cum a fost întâlnirea cu Gogu Puiu: „Era noaptea pe la orele 12, când m-am dus la el şi am intrat într-o cămăruţă mică, unde mă aşteptam să văd doi inşi şi când colo văd trei persoane.

După ce ne-am salutat cu T.L.C., ne-am recomandat unul altuia. A treia persoană era Gogu Puiu, din comuna Kogălniceanu. «După aşa-zisa rebeliune, a început el să povestească, împreună cu alţi camarazi am fugit în Bulgaria şi de acolo am mers lîn Germania. Nemţii ne-au băgat în lagăre, dar după 1944, ne-au eliberat şi eu m-am înapoiat în ţară. Câtva timp am stat liniştit, liber, dar după 15 mai, când au început acele arestări fără precedent, căutându-mă şi pe mine, m-am hotărât să iau drumul haiduciei»“. Împreună au format grupul de rezistenţă armată şi a luat parte la toate luptele dintre haiduci şi Securitate. De Gogu Puiu şi de fraţii Fudulea s-a despărţit înainte de Paştele din 1949.

După arestările masive şi uciderea camarazilor săi, a încercat să-i organizeze pe restul partizanilor. În 1951 este prins şi el însă şi dus la Bucureşti, unde a fost închis la Banca Naţională, transformată în închisoare. Apoi, a fost mutat la închisoarea Tataia din Constanţa, unde urma să ispăşească 25 de ani de muncă silnică. Dar nu a rămas aici, cunoscând teroarea de la Gherla şi Aiud.

„Închisoarea din Aiud este una din cele mai severe închisori din ţară. Percheziţiile erau dese, de multe ori pe lună. Dacă te găsea cu un ac de cusut, erai aspru pedepsit, dus la izolare câte şapte, opt zile, unde dormeai jos pe cimentul umed, într-o zeghe uzată şi cu o pătură la fel de uzată şi de umedă. Mâncarea foarte slabă, un polonic cam de 300 de grame, cu o zeamă care nu ştiu din ce era făcută. Asta era specială pentru izolaţi, ca şi porţia de pâine de 200 de grame. O zi mâncai, o zi nu mâncai. în luna ianuarie era un ger teribil şi cu foamea de la aceste izolări foarte mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit grav şi au murit“, scrie el în cartea „Haiducii Dobrogei“.

 

„Ne aduceau ziare să cetim despre realizările partidului“

În închisoare l-a cunoscut şi pe Arsenie Papacioc, dar şi pe mulţi alţi luptători pentru dreptate. „Pe la celule au venit politruci, ofiţeri ai penitenciarului, şi ne aduceau ziare în care să cetim despre realizările partidului. Mulţi le-au primit, dar unii dintre noi le-am refuzat categoric. Printre ei părintele Marcu, studentul Trifon, călugărul Arsenie Papacioc, călugărul Ioan de la Mănăstirea Vladimireşti, călugărul Lungeanu, Părintele Vrânceanu şi alţii. Ne-au pus zeghele în cap şi ne-au dus la vestita zarcă de tortură. Ni s-a creeat regim de exterminare, cu zeamă chioară rămasă de la mâncarea celor care şi-au însuşit reeducarea şi care se eliberau. Dormeam doi într-un pat de fier, de acelea cazone, care erau de o singură persoană. într-adevăr, era un somn de chin şi tortură. Apoi, ger, frig şi foame, mulţi pe lângă T.B.C. s-au îmbolnăvit de distrofie şi mai ales anchilozare“, retrăieşte el acea perioadă grea din viaţa lui.

 

Nu şi-a recunoscut soţia

În 1964 a fost eliberat. Revederea cu soţia sa a fost emoţionantă. „Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea“, rememorează el acea zi. De abia după ce femeia a vorbit a recunoscut-o.   „Pentru moment nu mi-am dat seama că lipsa mea de acasă, de aproape douăzeci de ani de închisoare şi teroarea comunistă, precum şi munca la marea disperare pentru existenţa familiei, au îmbătrânit-o. Dar eu o vedeam pe ea îmbătrânită pentru că nu puteam să mă văd, dar sunt sigur că şi eu îmbătrânisem destul de mult. Pentru familia mea, mort eram şi acuma iată-mă în mijlocul familiei mele“, scrie Nicolae Ciolacu.   În anul 1982 a plecat în SUA împreună cu soţia sa, Piha. După căderea comunismului a revenit în ţară ca monah, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A fost înmormântat în curtea mănăstirii.

http://www.buciumul.ro/2017/01/19/destinul-haiducului-nicolae-ciolacu-singurul-supravietuitor-al-miscarii-de-rezistenta-cine-n-a-primit-ziarele-cu-realizarile-partidului-a-ajuns-la-carcera/

Read Full Post »

Monahi Athos

 

Care este secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească?

Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Acesta este secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească începând de la marii Părinți ai pustiului.

Pentru ei, această chemare plină de credință și dragoste a Domnului Hristos a devenit una cu respirația sufletului lor. Iubesc, de asemenea, ca în fiecare zi să spună: „Preasfântă Treime, slavă Ție”, „Slavă Domnului pentru toate”, „Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, mântuiește-ne pre noi”.

Acestea înlocuiesc la ei cu desăvârșire tot acest cinema lăuntric care este adesea atât de absurd și inutil dar care înlănțuiește foarte multe minți.

https://www.ganduridinierusalim.com/secretul-calugarilor-si-al-tuturor-celor-care-duc-viata-duhovniceasca/

Read Full Post »

anul-comemorativ-justinian-patriarhul-si-al-aparatorilor-ortodoxiei-in-timpul-comunismului-2017

 

Cu ceva zile în urmă, la 28 iunie a fost ziua de naştere a lui Vadim Pirogan, un adevărat patriot. Bunul Dumnezeu mi-a dat posibilitate să-l ştiu pe acest om deosebit. L-am cunoscut din 2003 când activam într-un O.N.G. al veteranilor războiului de pe Nistru. De acest om înţelept cu o viață zbuciumată, ca şi mulţi din camarazii mei, am fost tratat cu stimă şi înţelegere. La 16 ianuarie 2007 Vadim Pirogan a trecut în lumea celor drepţi.

Am plasat o imagine din vara 2006. Suntem împreună cu dl. Vadim Pirogan la Muzeul Armatei Naţionale la o activitate care viza persoanele dispărute fără veste în conflictele armate. Ţin minte discursul inspirat al domnului Pirogan care se referea la personele civile dispărute în zilele războiului din 1991-1992 în stânga Nistrului.

Peste o jumătate de an, în ianuarie 2007, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă. Regret, nu am avut posibiliatea să fiu la înmormântarea acestuia. De la etajul şase al Spitalului de urgenţă unde eram internat, se vedea mulţimea de lume de la întrarea clădire a Uniunii Scriitorilor venită să-şi i-a rămas bun de la întemeietorul Muzeului Memoriei Neamului din Chişinău (strada Costache Negruzzi nr. 4).

Mărturisesc, în 2008 împreună cu liderii unor organizaţii neguvernamentale, am semnat un demers către Consiliul municipal Chişinău (preşedinte era dl. Mihai Ghimu) ca una din străzile din Chişinău să poartă numele lui Vadim Pirogan. Cu regret, apelul nostru nu a fost examinat. Ce impediment au avut demnitarii municipali nu se ştie, am fost trataţi cu tăcere. Straniu lucru, la sovietici autorităţile de orice nivel erau obligate să dea răspuns la orice petiţie în 15 zile. Mă întreb: a meritat oare acest om să fie eternizat în Chişinău prin atribuirea unei străzi (stradele) numelui lui Vadim Pirigan? Cred că da.

Vadim Pirogan s-a născut în 1921, în oraşul Bălţi, era fiul lui Ştefan Pirogan, om cinstit şi drept, între anii 1923 şi 1934 primar al acestui oraş. Prin casa făcută din nuiele a lui Ștefan Pirogan de la Pamînteni, Bălţi au trecut oameni de vază: Constantin Stere, Pan Halippa, Anton Crihan, Moș Ion Codreanu, Ion Pelivan, Emanuil Cateli, Costache Leancă, foști deputați în Parlamentul Țării, pînă în 1940, azi trecuți sub valurile uitării. Ștefan Pirogan, deşi cu viziuni de stânga, a fost arestat la 13 iunie 1941 și a decedat de foame, frig, boli în lagărul sovietic Ivdeli, în munţii Ural, la vârstă de 52 de ani. Vadim, fiul primarului bălţean, a învăţat la liceul „Ion Creangă” din oraş, unde i-a avut colegi pe Eugen Coşeriu, Valeriu Gafencu, Ovidiu Creangă, Valentin Mândâcanu. La 25 iunie 1941, la vârsta de 17 ani, tânărul Vadim Pirogan a fost ridicat pe stradă de securiştii sovietici şi apoi fără judecată trimis în lagărul Taişet-Bratsk, din Siberia pentru 5 ani de zile fiind învinuit de spionaj. Din 1300 de români basarabeni aflaţi acolo în detenţie au supravieţuit doar vre-o 150 de oameni.

În 1946 se întoarce la Bălţi, se înscrie la Institutul Pedagogic dar, urmărit din nou de N.K.V.D., părăseşte R.S.S. Moldovenească, stabilindu-se la Lvov. În 1947, fiind student la Institutul de Ingineri Silvici din Lvov, după trei luni este alungat din oraş ca fost deţinut politic. Datorită altui român stabilit la Lvov, doctor în medicină Alexandru Medveţchi, obţine o nouă viză de reşedinţă la Lvov, unde lucrează 20 de ani ca şofer. În 1958 este reabilitat. Termină Politehnica la vîrsta de 44 ani în 1968 şi lucrează în parcul de autobuze din Lvov ca inginer mecanic, apoi inginer principal. În 1970 se transferă cu serviciul la fabrica de autobuze „Laz”, unde este şef de coloană auto timp de 17 ani. În anii ’70 are un atac de cord şi la spital îşi redactează primele manuscrise memorialistice. În 1984 se pensionează şi întreprinde o călătorie cu automobilul propriu până la Vladivostok – 14.000 km – revăzând locurile de suferinţă.

După umilinţe şi nedreptăţi Vadim Pirogan s-a ridicat în picioare şi a murit în picioare. În 1989 se întoarce în R.S.S. Moldovenească, la Chişinau, luând parte la mişcarea de eliberare de sub jugul sovietic. La vârsta de 72 de ani publică prima lui carte, iar după 80 de ani, se angajează prompt şi hotărât în comunicarea pe internet. În 1993 îşi editează trilogia „Cu gândul la tine, Basarabia mea”, fiind sponsorizat de un mare patriot român, Sergiu Grossu de la Paris, în care descrie tragedia românilor din Basarabia sub ocupaţia sovietică. Ultima carte, „Calvarul”, Vadim Pirogan cu o pensie de 15 USD și-a tipărit-o singur, în 100 de exemplare pe o hârtie de proasta calitate. Este autor a 5 cărți dintre care „Timpuri și oameni. Destine românești” scrisă împreună cu Boris Movilă, fost coleg de liceu.

În 2002 înfiinţează la Chişinău, pe str. Negruzzi 4, „Muzeul Memoriei Neamului” cu materiale despre tragedia românilor din Basarabia. Aici pot fi găsite documente, mărturii despre crimele sovietice din U.R.S.S., România și alte țări. Sergiu Grossu a fost primul om care a înțeles însemnătatea acestui muzeu și l-a ajutat financiar. Vadim Ştefan Pirogan a fost preşedintele şi fondatorul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Veteranilor Armatei Române din Republica Moldova, ales în 1998, după decesul patriotului român basarabean Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan, unul din făuritorii Unirii. A deţinut funcţia de vicepreşedinte a asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

În mai 2002 adresează din numele celor represaţi de sovietici în anii 1940-1988 o scrisoare preşedintelui rus Vladimir Putin. Chiar şi după aceea, când autorităţile fostei U.R.S.S. au condamnat genocidul iar deținuții politici şi deportaţii au fost reabilitaţi, acestora nu li s-a restituit nimic (nici casa, nici pământul, nici alte lucruri) din averea proprie şi a părinţilor lor. Pirogan cere ”soluţionarea creştinească a nedreptăţii istorice şi plătirea compensaţiilor pentru tot ce ni s-a luat cu forţa şi pentru munca în deportare şi în lagăre timp de ani de zile plini de chinuri şi suferinţă”. ”În prezent, ca şi în trecut, – scrie Vadim Pirogan, – Germania democrată de mulţi ani a recunoscut crimele săvârşite de regimul totalitar hitlerist şi a cerut iertare în faţa popoarelor asuprite, iar acum plăteşte  recompense mari în valori de miliarde pentru cei exterminaţi şi acelor nenorociţi rămaşi în viaţă care s-au aflat în lagărele germane sau au muncit în fabricile, uzinele şi pe moşiile ei”. Vadim Pirogan era nedumerit şi indignat de răspunsul autorităţilor ruse din care reieşea că Federaţia Rusă nu are nimic cu U.R.S.S. şi că mesajul fostului deţinut basarabean era trimis nu la adresa cuvenită. Cum aşa? Când era vorba de interese meschine sau bunurile fostei U.R.S.S. după hotare, Kremlinul nu ezită să afirme că este succesorul fostului imperiu sovietic.

Scriitorul şi deţinutul politic, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă la 16 ianuarie 2007, la vârsta de 86 de ani, la Chişinu. În acea zi urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi „Românii de la est de Bug”, opera unui alt român, victimă a comunismului, Anton Golopenţia. Pirogan s-a aflat alături de soţia sa, Veronica, timp 58 de ani, avînd împreună trei copii. A luptat neostenit până în ultima sa zi pentru realizarea unui vis: unirea Basarabiei cu România. Cei care l-au cunoscut consideră că domnul Vadim Pirogan „avea o chemare care îi depăşea câteodată puterile fizice, era mai tare decât instinctul de conservare şi era ilustrarea ideii că fiecare om face parte dintr-un plan al lui Dumnezeu”.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/vadim-pirogan/2339-un-cuvand-despre-vadim-pirogan-un-adevarat-patriot-scriitor-si-detinut-politic

Read Full Post »

mama-copil

 

Părinții creștini, Vasile și Emilia, sunt o pildă tuturor părinților în educația morală a copiilor lor, percepută ca o îndatorire importantă. În mod special mama Emilia și bunica Macrina le cheamă pe toate mamele să se îngrijească de creșterea copiilor „întru învățătura și mustrarea Domnului”, pentru că educația creștină cultivă și mântuiește sufletele oamenilor.

De aceea sunt datoare nu doar să-i hrănească pe copiii lor și să-i educe în duhul științei lumii, ci înainte de toate să-i formeze moral. Pentru că oricâte cunoștințe ar dobândi, nu le sunt de folos dacă se arată lipsiți de înțelepciunea cea de la Dumnezeu. Studiile universitare și limbile străine, muzica și diplomele cu siguranță că sunt bune, însă educația sufletului este indispensabilă pentru formarea caracterului.

Acesta este adevărul despre care trebuie să țină seama orice mamă, căci, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „pe mamă n-o face nașterea, ci creșterea cea bună”. Datoria mamei nu este doar a aduce copii pe lume, ci și de a se îngriji de educația morală a copiilor ei.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Read Full Post »

Capitanul

Read Full Post »

Read Full Post »

Camarazii

 

Ionel Mota si Vasile Marin

Read Full Post »

 

General de Br. Adrian Tudor din cadrul SRI: „Dupa anul 1990, Serviciul Roman de Informatii a continuat sa-i fileze pe fostii detinuti politici!”. Scrie clar, negru pe alb: Serviciul Roman de Informatii s-a ocupat de politie politica dupa modelul Securitatii Romane! Securistul este urmarit penal de DNA, pentru coruptie: jegurile aceastea se erijeaza in aparatori ai statului roman?

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/02/10/general-de-br-r-adrian-tudor-sri-am-fost-securist-comunist-si-i-am-urmarit-pe-legionari-si-detinutii-politici/

https://deveghepatriei.wordpress.com/2015/02/13/noi-dezvaluiri-despre-mizeria-securista-adrian-tudor-tortionar-si-general-in-cadrul-sri-vinovat-de-fals-si-uz-de-fals-oameni-promovati-de-acmrr-sri/

 

Filat pe strada de ofiterii din cadrul SRI: „Faci scandal, da? Nu vrei sa taci din gura? Bine, iti aranjam ce trebuie…”.

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/03/11/angajatii-serviciului-roman-de-informatii-in-timp-ce-ma-filau-pe-strada-in-astia-sa-am-incredere-priviti-fete-de-securisti-din-1950-s-au-schimbat-cu-ceva-nu-doar-ca-acum-sunt-sclavii-statelor-u/

 

Animalele bolnave psihic din cadrul Serviciului de Informatii Externe: „Trebuiau arestati si exterminati!”. Romania, la ora actuala este condusa de aceste gunoaie securisto-comuniste si in acest sens vi-l dau exemplu pe colonelul (r) SIE Ion Maticiuc, tatal drogatului Codin Maticiuc: avere de peste 200 de milioane de euro! Cancerul securistic care mananca aceasta tara de peste 70 de ani…

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/11/10/gunoaiele-din-serviciul-de-informatii-externe-hartia-igenica-a-mossadului-din-israel-ioan-gavrila-ogoranu-a-fost-agent-nazist-si-terorist-sfintii-inchisorilor-trebuiau-arestati-si-ucisi-din-c/

 

Colonel Maticiuc

Read Full Post »

Older Posts »