Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Ortodoxie’ Category

 

Îmi vine foarte greu să scriu despre valori superioare, întrucât, după grele lovituri primite, după ani de hoinăreală pe drumuri necunoscute, fugărit de oameni cu chip de vipere, m-am retras în găoacea mea, cu toate gândurile şi dorurile mele.

Dar vreau să scriu despre amintirea unor clipe sfinte pentru mine, clipe petrecute împreună cu Valeriu Gafencu.

În anul 1941 am fost condamnat la 6 luni şi o zi, împreună cu Valeriu, pentru participarea la “rebeliune”. Valeriu a fost student eminent ai Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi, dotat cu un bagaj superior de cultură, crescut de la icoană la altar, la lumina unor mari români: Eminescu, Conta, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Lucian Blaga, Emest Bemea.

În intimitatea noastră nu ne-au lipsit Solilocvii, Roza vânturilor, Puncte cardinale în haos, Îndemn la simplitate, Urmarea lui Iisus etc. Cât am stat închis împreună cu el, ne citea din Spaţiul mioritic, explicându-ne conţinutul lucrării, vorbindu-ne despre orizontul spaţial ancestral, despre rolul Bisericii, ca o concepţie ancestral organică, prin credinţa în unitatea supremă a divinităţii. Spunea că cei asupriţi este de mare importanţă să-l aibă alături în orice moment pe Domnul nostru Iisus Hristos. În alte zile ne-a vorbit despre Eminescu, Conta, B. P. Haşdeu, despre naţionalismul românesc, care este un act de creaţie spirituală. Ne-a spus că cei mai glorioşi naţionalişti nu sunt nici eroii şi nici şefii politici. Sunt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate, în fiecare om, pentru neam şi ţara lui.

Altă dată ne-a vorbit despre sentimentul destinului şi rolul credinţei prin trăire intensă în crearea unui suflet crescut de la icoană la altar, independent şi statornic în vitregia vremilor.

După câteva luni am fost despărţiţi; ne-am despărţit îmbrăţi şându-ne, rugând pe Dumnezeu să ne ajute să ne mai vedem. Eu am fost transferat apoi la închisoarea Galata, Bacău. După câtva timp ne-am văzut din nou la Iaşi, bucurându-ne unul de altul. Fiind urmăriţi, ne întâlneam pe la biserici, la mănăstirea Cetăţuia, pe dealul Ciric. Trăiam cu educaţia noastră, cu gândurile noastre şi cu credinţa noastră în Cel de Sus.

În sinea noastră de tineri cu elan şi neînfricaţi, ziceam versurile lui Coşbuc: “Vom răbda, privind în faţă / Orice şi a oricui chin / Că noi ştim că-i multă viaţă / Şi în noi, şi-n cei ce vin”. Dar zilele frumoase au trecut şi iarăşi ne-am despărţit; de data aceasta a trebuit să plec la Târgu Neamţ, unde aveam domiciliu forţat.

M-am întors la Iaşi prin august 1942 şi am aflat de marea nenorocire a prinderii prin trădare a lui Valeriu. Nu mult după aceea a fost ridicat şi fratele meu şi, după ce a fost bătut şi schingiuit, a fost trimis pe căi necunoscute. Chipul lui senin cu frunte mare, trist melancolic, cu gândurile unui om captiv în fatalitatea temporală. A simţit contradicţiile eului, ale lumii, a fost conştient de învingerea lor prin sentimentul de unitate cu destinul, natura şi divinul.

În el se uneau resemnarea şi încrederea în viaţă, suferinţa eului, pacea totului la picioarele lui Iisus. În mlaştina deznădejdii noastre, îmi aduc aminte că l-am întrebat odată: “de ce eşti atât de trist?”. Mi-a răspuns: “îmi ascund suferinţa în mine însumi”. Luni de zile nu-mi găseam liniştea şi nu mă puteam obişnui cu gândul că nu am să-l mai văd pe Valeriu. Condamnarea era foarte grea. Mă duceam din când în când pe urmele lui, la mănăstirea Cetăţuia, la schitul Hlincea, cu aceleaşi cărţi sub braţ, le citeam şi mă gândeam la el, la cei ca el şi la fratele meu. Aş fi vrut să ştiu cine l-a trădat, cine l-a vândut, cine e luda, să-l sfâşâi cu mâinile mele. Mama mea se ducea zilnic la biserică şi aprindea câte trei lumânări: una pentru el, una pentru ai lui şi una pentru Titi, fratele meu.

Dar anii au trecut, eu am luat calea pribegiei, fără cărţi, dar cu sufletul şi gândul nedespărţit de ele. Vreo câţiva ani am trăit în singurătate. Nu m-am despărţit de nimeni din cei dragi, cu care am fost uniţi de stăpânul nostru, nici de gândurile noastre, nici de credinţa noastră. O coincidenţă rară. Prin anul 1960, găsesc la un cetăţean, care vroia să vândă operele complete ale lui Eminescu, ediţia 1914, apărută sub îngrijirea lui A.C. Cuza, semnătura fostului stăpân, care se numea Gafencu Lucian. Nu m-am uitat cât cere, nu mi-a părut rău că acea carte era desfăcută şi am cumpărat-o imediat. Deseori, sâmbătă seara sau duminică deschideam cartea şi eram împreună cu el. Câteodată îmi vine în minte un cântec fredonat împreună cu el şi cu ai Iui: “Bătuţi de crivăţul nebun / Duşi în surghiun am sângerat / Cu carnea ruptă în fâşii / Mucenicii ne-au inspirat…” sau “Vânt de seară, vânt hoinar” a lui Radu Gyr…

Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiune divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem. Zicem şi noi ca şi Radu Gyr, versurile: “Dar va veni şi pentru noi / O zi de sărbătoare / Când mulţumi-vom amândoi / Copilului Măriei”.

Fericitul Augustin scria: “Două iubiri au înălţat două cetăţi: Iubirea de sine, până la dispreţuirea Domnului – Cetatea Terestră, Iubirea de Dumnezeu, până la dispreţul de sine – Cetatea Celestă”.

Valeriu Gafencu şi-a ales cetatea celestă, împreună cu cei martirizaţi. E “Sfântul închisorilor”, aşa cum spune părintele monah Neculai.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu/2517-valeriu-gafencu-a-fost-un-suflet-pur-plin-de-dragoste-adevarata

Read Full Post »

Ortodoxie

 

Cu toții cunoaștem ziua în care ne-am născut. Cunoaștem încă și amănunte: ora nașterii (de multe ori și minutul și secunda), locul (acum încă și cu coordonate geografice, cu ajutorul unui GPS), cunoaștem horoscopuri, cunoaștem horoscopul chinezesc și multe altele. Iar dacă noi înșine nu dăm foarte mare importanță la acestea, se îngrijesc alții – mai ales din mediul nostru familial/prietenesc – să ne informeze despre acestea, să ne facă petrecere și surprize cu torturi și lumânări…

Uneori ne deranjează dacă se întâmplă să ne uite, sau ne cuprinde nemulțumirea deoarece… creștem în vârstă, în timp ce de cele mai multe ori auzim cuvintele: „La ziua mea de naștere simt că mă cuprinde melancolia”.

Toate acestea arată limpede că sărbătorirea zilei de naștere are un caracter curat antropocentric, adică toate se fac pentru propria noastră îngâmfare și satisfacție și se depărtează mult de scopul venirii noastre în această viață.

Este un obicei care a venit din Occident, unde oamenii nu-i sărbătoresc pe Sfinții lor, ci sărbătoresc cu strălucire prisositoare zilele lor de naștere. Desigur, trebuie să clarificăm de la început că nu trebuie să fim sau să ne facem nesociabili sau să privim acest subiect în chip fariseic și să pierdem esența. Căci altceva este să nu sărbătorim (nu pricinuim această sărbătoare, nu o așteptăm cu nerăbdare, nu considerăm ziua noastră de naștere ca un eveniment unic etc.) și altceva să nu primim urări și să nu fim primitori de străini sau să devenim distanți.

Dar să vedem puțin ce numește, la ce se referă și ce sărbătorește Biserica noastră drept „zi de naștere”. Biserica noastră îi cinstește pe Sfinții ei, prin sărbătorirea zilei în care au mărturisit sau în ziua în care au adormit – au plecat din această viață. Ziua aceasta se numește „pomenirea Sfântului” sau „ziua de naștere” a Sfântului (a intrat – s-a născut în viața veșnică). Sfânta noastră Biserică a rânduit să se sărbătorească numai trei zile de naștere (adică să se sărbătorească nașterile lor): a Domnului nostru Iisus Hristos (25 Decembrie), a Maicii Domnului (8 Septembrie) și a Sfântului Ioan Botezătorul (24 Iunie).

De asemenea, fiindcă Biserica este unirea omului cu Dumnezeu, când pentru prima oară s-a descoperit Ziua Cincizecimii, această Zi (a Cincizecimii) este considerată ca zi de naștere a Bisericii, căci în această Zi, pentru prima dată, Biserica se arată în lume ca societate teantropică. Nici o altă referire la ziua de naștere nu există.

Așadar, fiecare dintre noi trebuie să sărbătorim pomenirea, adică „ziua de naștere” a Sfântului nostru, iar nu ziua de naștere a noastră. Noi ortodocșii în cinstim pe Sfântul nostru, îl avem ocrotitor, mijlocitor și ajutător. Ne nevoim să-l urmăm, trăind totdeauna și având în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos, adică trăim teantropocentric.

În concluzie, a sărbători ziua noastră de naștere constituie o faptă egoistă, de vreme ce vine în directă contradicție cu smerenia despre care învață Hristos. Ceea ce trebuie să conștientizăm este faptul că odată cu nașterea noastră nu se întâmplă ceva deosebit, ceva care să fie vrednic de a fi sărbătorit, ci numai faptul că s-a mai adăugat un om la ceilalți, care este chemat și el să se lupte pentru mântuirea sa.

Dacă trebuie să sărbătorim și altceva, în afară de onomastica noastră, aceasta este ziua Botezului nostru, ziua în care primim Mirungerea, darurile Sfântului Duh. Într-adevăr, cât de frumoasă este acea zi, când în fiecare an trăim acel mare eveniment, săvârșind o prăznuire duhovnicească, participând la o Dumnezeiască Liturghie, împărtășindu-ne cu Preacuratele Taine, spunându-I și un „mulțumesc” preabunului Dumnezeu, căci tot ceea ce avem El ni le-a dat și tot ceea ce am izbutit Lui i-o datorăm. Să arătăm astfel că nu am uitat scopul Botezului nostru și că sufletul nostru este cu Hristos.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Read Full Post »

Maica-Domnului-cu-sfintii-de-la-Aiud

Read Full Post »

Parintele Justin

Read Full Post »

lumanari

capitanul-corneliu-zc

Domnul Iisus Hristos

Read Full Post »

Capitanul-Miscarii-Legionare-Cornezliu-Zelea-Codreanu_apologeticum.ro_-724x1024

 

A fost un gând bun acela de a se transmite la Radio, Duminică 22 Sept., la ora 3, în cadrul programului de închinare în amintirea martirilor legionari, acea partitură wagneriană din “Amurgul zeilor” în care ae cântă moartea eroului Siegfried. A
 fost bine inspirată conducerea
 societăţii de Radio difuziune; s’a
 simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic.
 Este cea mai zguduitoare simfonie ce se poate auzi. Este argumentul epic pe care germanis
mul îl poate invoca, fără vorbă şi fără să mai fie nevoie de alte argumente, pentru a convinge, spontan, pe oricine de măretia mitologică din care rodeste existenta si viitorul acestui neam.  S’a mai spus de atâtea ori, desi fără să se înteleagă în mod real acest adevăr: că numai popoarele care au norocul să se nască si să crească în spiritual unei bogate mitologii, au destin si longevitate. In definitiv, ce trebue să întelegem prin destin national, dacă nu credinta pe care poporul o are într’o forţă supe­rioară efemerului, supranatura­lă, dar totuşi reală; care prin realitatea ei, îi asigură înfrânge­rea timpului şi contactul psihic cu absolutul, cu eternitatea. Ideea de destin nu poate avea ce­ va comun cu aceea a timpului psihologic, resimţit individual ori individuat, de cutare per­soană, aşa cum în mod greşit au crezut Bergson în Franţa şi d. C. Rădulescu-Motru la noi. Psihologia, într’atât cât invită la o cunoaştere a sufletului indivi­dual, nu numai că nu ajută la înţelegerea ideei de destin, dar rătăceşte spiritul. Psihologia este, prin chiar educaţia intelectuală a susţinătorilor ei, o şcoală a efe­merului. Cu ajutorul psihologiei putem descifra acţiunile sau reacţiunile sufletului individual, individul fiind el însuşi un exemplu neîndoelnic al efeme­rului.

Deaceea ni s’a părut întot­deauna improprie expresia de “psihologie a masselor” sau „psihologie etnică”. Sufletul unei colectivităţi, afară dacă acest suflet nu este rezultatul hi­brid al unei asociaţiuni de indi­vizi, cum este cazul americani­lor şi al englezilor, nu are a fi înţeles prin raport la psihologie, ci prin raport la mitologie. Psi­hologia poate spune ceva despre viaţa sufletească a unuia sau a altuia. Insă despre spiritul pro­priu al unui popor, despre însăşi puterea de viaţă pe care repauzează existenţa unui neam, psi­hologia, şcoală a efemerului, ni­mic nu ştie să spună.

Pentru a judeca un destin national, inutil vom face apel la metodele psihologice, care sunt unele de observare a prezentului, individual ori so­cial. Bergson şi Freud, cei doi evrei, leaderi ai psihologismului contemporan, dându-şi seama că metoda lor nu poate pretinde o cunoaştere a legendei pe care se sprijină duhul genetic şi des­tinul unei colectivităţi, au for­mulat ipoteza „duratei” adică a prezentului continuu, în stare să „prindă” şi să cuprindă trecu­tul fiinţei individuale ori socia­le. Trebuie să recunoaştem aici o ascunsă tendinţă semită de a bagateliza fondul mitologic, fon­dul naşterilor colective, “trecu­tul” şi “tradiţia” popoarelor. Acest fond, acest trecut, întrucât este al unei colectivităţi nu al unui individ, întrucât aparţine eternităţii nu efemerului, nu poate fi “prins” în “durata”, nici în sentimentul prezentului, oricât ar vrea Bergson şi cei­lalţi psihologi, cari şi-au însuşit punctul de vedere materialist al iudeului, poate fără să-şi dea seama. Intuiţia prezentului, este, simplu, una a timpului de azi, una a efemerului, o intuiţie psi­hică. Mitologia, cunoaşterea mi­tologică, adică a fondului legen­dar, a originelor sufletului etnic, este una meta-psihică şi meta­-fizică. Un exemplu concludent oferă, în susţinerea acestei distincţiuni, ascultarea rapsodiilor în care inspiraţii eposurilor colective, au reuşit să surprindă accentele grave ale legendei află­toare la origina unui neam. Ast­fel, ascultând oricare dintre cele patru opere în care Wagner a restituit poporului german, pen­tru eternitate, legenda Niebelungilor, resimţim întreg freamătul genetic al eroismului german, toată gravitatea şi infinitudinea simbolului colectiv al germanis­mului. Ascultând, mai cu seamă, episoadele „Ringului” în care se cântă viaţa, faptele şi moartea lui Siegfried, nu se poate să nu ai impresia ca te intalnesti cu însăsi majestatea epică, eroică, gravă, a firii entice germane. Dacă nu ar fi decât “Niebelungii” si Wagner, si Germania ar justifica suficient orgoliul si egoismul ei national.

Dar noi? Noi avem norocul pe care putine popoare l-au avut. Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc; deci, credinta în destinul nostru etnic. Tăria etnică a românismului, dozată calitativ şi rapsodic în doină, a căpătat o vigoare eternă prin aparitia Căpitanului. Cine a ascultat, în timpul prigoanei din ultimii doi ani, cântece nationale şi doine românesti, la posturile de Radio sau oriunde pe aiurea, acest sentiment l-a avut: că toate cântecele nationale, toate doinele noastre, îl reamintesc pe Căpitan. Că ele toate, fie în cadentă vie, fie în tonul secular al suferintelor noastre româneşti, vorbesc neamului despre Căpitan, despre faptele lui, despre eroismul şi moartea lui. Asa cum pe Siegfried îl evocă tetralogia wagneriană, – doina, rapsodia naşterii noastre epice, rapsodia durerilor si a împlinirilor noastre entice, îl evocă pe Căpitan. Intr’atât Căpitanul a personificat, prin lupta şi eroismul lui, drama românismului, încât figura lui, în eternitate, evocă doina, rapsodia română; după cum doina evocă figura Căpitanului, rapsodic.

 Fericită inspiratie va avea omul de talent care va reuşi să regăsească, într’o simfonie unică, eposul românesc, fecundat, mitologic, prin prezenta legendară a Căpitanului, aici, între muritori. El va afla, în doinele noastre, fondul tematic al rap­sodiei sale. Să fie însă precaut, compozitorul. Să nu îl confunde pe Tronie Hagen, eroul cu un singur ochi al Niebelungilor, deşi ucigaş al lui Siegfried, cu asasinul chior despre care rap­sodia română nu va trebui să amintească, în nici un fel…

Read Full Post »

Alexandr Dughin

 

Datorita acestui om, Alexandr Dughin, blogul „DeVeghePatriei” a fost promovat la cel mai inalt nivel al cercurilor filosofice din cadrul entitatilor intelectuale europene! Un om de talia lui Dughin, putea sa spuna: „Cine esti tu, un anomim din Romania, sa te bag in seama?”. 

In propria mea tara am fost batut pe strada de am cazut la pamant cu gura plina de sange, injurat, scuipat, amenintat non-stop cu moartea de tiganii interlopi din Ministerul de Interne si mizeriile din Serviciul Roman de Informatii, cea mai slugarnica structura de informatii europeana! Am indurat, am tacut din gura, dar totul pana la o limita!

Astazi, dupa atatia ani de zile, aflati ce mi s-a transmis din Rusia: „Politica nu este pentru tine! Continua pe drumul filosofiei si nu iti bate joc de talentul urias care ti-a fost pus la dispozitie de Dumnezeu!”. Mantuitorul Hristos imi este singurul martor: nimeni din Rusia, nu a indraznit sa imi spuna sa fac un anumit gen de propaganda, sa atac NATO sau alte chestiuni de genul acesta! Repet: mi s-a recomandat sa incetez cu politica si sa imi vad de filosofie si Dumnezeu!

Da, stiu ca pare de necrezut, citit pe un blog ca al meu se traduce ca plasmuiri ale unui minti ratacite, dar aceasta este adevarul si martor imi este Dumnezeu: de aici, de pe „DeVeghePatriei”, in urma cu cinci ani de zile, a pornit ideologia nationalist-ortodoxa, ulterior transformata in Revolutia Conservatoare Crestina, ce intr-un final a prabusit globalismul gandit de Soros!

Aceasta carte a fost publicata datorita blogului „DeVeghePatriei”. 

https://www.amazon.com/Martin-Heidegger-Philosophy-Another-Beginning/dp/1593680376

 

80% din cei care lucreaza in serviciile secrete romanesti ma urasc din invidie si de frica: „Se ridica unu ca asta, le baga sclavilor idei in cap, si ramanem fara sacii de bani! Cum ne vom mai bate joc de sclavii care misiuna prin colonie si muncesc pe 200 de euro?”. Nu vor cetateni liberi in Romania, ci sclavi sa munceasca pentru ei ca in Evul Mediu!

 

Va pun dovada in fata, nu sunt nemernic de om sa va mint: am ramas socat cand mi s-a transmis, pur si simplu nu aveam habar de acest lucru, ca in Statele Unite a aparut o miscare nationalist-ortodoxa inspirata de „DeVeghePatriei”! Mi-am facut datoria fata de Neamul Romanilor, atat cat mi-a luminat mintea bunul Dumnezeu, dupa mare mila Lui!

 

 

Read Full Post »

 

M O Ţ A, Neamului acestuia nu i-au fost deajuns nici scrisul tău, nici suferinţele tale la care a privit nepăsător timp de 14 ani.

Acum ai vrut să-i faci dovada supremă: să-ţi verşi propriul sânge – sângele tău slabit de lovituri, de închisori şi de prigoane, într-o ţară în care tinereţea ta toată a avut parte numai de ele şi în care ai fost tratat permanent ca turburător al ordinei publice şi ca atentator la siguranţa Statului român.

Şi l-ai dat. L-ai dat într-un chip cutremurător. Noi stăm în genunchi şi-ţi sărutăm fruntea ta de viteaz şi de mucenic.

Neamului, care nu te-a crezut, îi trimitem acum din nou scrisul tau, sfinţit de data aceasta cu jertfa propriului tău sânge.

Dacă nici acum nu va înţelege suntem gata, până la cel din urmă, pentru jertfa supremă în slujba credinţei legionare.

Fii dar sigur şi dormi liniştit Moţa, – legionarii vor birui.

Corneliu

Bucureşti 31 Ianuarie 1937

Read Full Post »

 

La 21 iulie 1911 a văzut lumina zilei, în comuna Alma, judeţul Sibiu, preotul Zosim Oancea, care avea să devină mai târziu o figură importantă şi impunătoare în viaţa cultural-religioasă a oraşului şi judeţului Sibiu, precum şi a întregii ţări.

După moartea tatălui, survenită în timpul primului război mondial, a fost crescut de bunicii din partea mamei, Zosim şi Eufimia, care obişnuiau să îl alinte spunându-i ”puiul moşului Zosim”.

Zosim Oancea a urmat cursurile liceului ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, judeţul Sibiu, unde a fost îndrumat de profesorul de religie să meargă la internat ”să facă pe credinterul”, adică să servească la mese în internat.

Apoi, a urmat un an la Institutul Teologic din Sibiu, de unde a fost nevoit să plece, neavând banii necesari pentru continuarea studiilor. Dar, la institutul cu acelaşi profil din Bucureşti, nu a fost nevoit să plătească taxe şi s-a înscris din nou în anul întâi, nerecunoscându-i-se studiile urmate la Sibiu. A terminat studiile teologice cu Magna cum laudae, în 1935.

 

Animalele salbatice din cadrul Ministerului de Interne al Romaniei, secolul XXI, haite de interlopi implicati in crima organizata, trafic de droguri, proxenetism, santaj, hartuire: oameni rapiti de strada, umpluti de sange, torturati in fel si chip! Au murit romani in anul 1989, pentru a ne intoarce inapoi in anul 1950: „Io dau cu pumnii si picioarele pana te bag in coma!”.

https://deveghepatriei.wordpress.com/2017/02/10/animalele-bolnave-psihic-din-politia-romana-tanar-craiovean-ridicat-de-pe-strada-si-torturat-cu-salbaticie-ei-sunt-gunoiul-pe-nume-ministerul-de-interne-interlopii-burtosi-si-nespalati-implicati-in/

 

14 18

 

Viaţa şi-a urmat cursul ei firesc şi, astfel, preotul Zosim Oancea s-a căsătorit la 5 mai 1935 cu Dorina Maria, fiica preotului din Alma.

În perioada 1935-1936 a fost profesor de religie la liceul ”I. G. Duca”, în Cristur, dincolo de Sighişoara. Între 1936 şi 1937, a făcut parte din organizaţia ”Oastea Domnului”, înfiinţată de losif Trifa, pe care o frecventa de fapt din studenţie.

În Sibiu a fost adus de către Mitropolitul Bălan drept preot la Catedrală şi profesor de religie la liceul ”Andrei Şaguna”. Primind catedră proprie la Şcoala normală de fete, a renunţat la postul de preot de la Catedrală. Astfel, a devenit inspector de religie pe toată Arhiepiscopia.

În 1948 a tipărit un calendar religios, cu un moto aparţinând lui Avram lancu. Figura marelui Avram lancu i-a fost impusă de autorităţi, căci el îl propusese de fapt pe Andrei Şaguna. În urma acestei apariţii editoriale a fost acuzat de către autorităţi de ”crimă de uneltire”, condamnat în februarie 1949 la 19 ani de închisoare, la care s-au adăugat ulterior încă 5 ani.

A fost arestat împreună cu soţia sa în gara oraşului Copşa Mică şi dus în temniţele Securităţii. Din fericire, Dorina Maria a fost eliberată după o detenţie de o săptămână, deoarece era însărcinată. Despre caznele suferite în detenţie a scris în lucrarea ”Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox”, apărută abia în 1995. A fost supus aici, el şi alţi colegi de suferinţă, la o serie de chinuri, cu scopul de a-i obliga să semneze o declaraţie falsă; a îndurat chinurile moriştii, care îl învârtea până ameţea, după care era atârnat între două mese, şi rămânea astfel o bună bucată de vreme. (…) Mulţi au murit în chinuri groaznice, neputând suporta durerile. Aşa a petrecut o săptămână, timp în care spera ca ziua procesului să vină mai repede şi să poată spune adevărul.

De acolo, a fost mutat în închisoarea din Sibiu, unde regimul era ceva mai blând, aveau voie să primească mâncare de acasă. Aici a petrecut perioada iulie 1948 – 14 februarie 1949, când i s-a dat sentinţa. În aceeaşi lună a fost transferat la închisoarea din Aiud.

Preotul mărturiseşte că închisoarea Aiud era ca o cetate: era împărţită în trei mari departamente, dacă se pot numi aşa. În primul departament, numit Zarca, prizonierii stăteau înghesuiţi în celula rece, fiecare având doar câte o pătură. Pentru a învinge cât de cât frigul, se uneau câte doi, şi astfel dormeau pe pătura unuia şi se acopereau cu pătura celuilalt. Preotul Zosim Oancea a împărţit pătura cu Aurel Cioran, fratele regretatului Emil Cioran. Fostul deţinut Oancea mărturiseşte că abia după zece ani a reuşit să îşi improvizeze o pernă dintr-un sac de paie.

Mâncare primeau foarte puţină, unii reuşeau să supravieţuiască cu cele mai puţin de 800 de calorii pe zi, alţii mureau. Ani de zile au mâncat la fel, încât chiar şi doctorul închisorii, Anca, se mira cum de mai trăiesc.

Preotul a reuşit să suporte toate încercările din închisoare datorită credinţei în Dumnezeu. În timpul ”şederii” la Aiud, a avut două vise care i-au dat încredere că va scăpa cu bine din acea grea încercare a vieţii. În primul vis, se făcea că era într-o mare catedrală, în altarul căreia se afla un scaun, în care era aşezată Maica Domnului, iar el era în strana din dreapta, având în mâini pâine şi vin; şi o ruga pe Maica Sfântă să i le primească pentru Sfânta Liturghie; credinciosului Zosim i s-a părut că Ea se uita cam aspru la el, şi atunci el se ruga: ”iartă-mă dacă am păcătuit, dar, te rog, primeşte-le”, şi le-a primit. În al doilea vis premonitor, preotul se visa în Catedrala din Timişoara, pe care nu o văzuse niciodată până atunci, dar, după eliberare, a mers să o viziteze. A avut încredere în minunile lui Dumnezeu.

În timpul detenţiei a lucrat într-o fabrică de fierărie şi lemnărie, perioadă care i-a mai uşurat ceva viaţa, acolo dându-i-se mai multă mâncare, mai bună; erau serviţi cu un polonic mai mare, şi li se dădeau cartofi, orez şi fasole.

Disciplina în închisoare trebuia respectată; preotul Oancea a simţit-o el însuşi; nu aveau voie să vorbească cu cineva dintr-o altă celulă, căci erau condamnaţi la izolare. Într-o zi, pe când deţinutul Oancea Zosim se întorcea de la plimbarea obişnuită, un alt deţinut, Floca losif, i-a dat bineţe, spunându-i ”săru’ mâna”, iar acesta i-a răspuns. Consecinţa a fost, inevitabil, închiderea în camera de izolare, rece şi întunecată, pentru o noapte.

Viaţa era foarte greu de suportat şi pentru că nu aveau voie să primească veşti de acasă. Noutăţi de acasă nu primeau decât dacă un nou deţinut din regiune era adus în închisoare. Astfel, preotul Oancea a aflat de la avocatul Banea Mitu că fiica sa Magdalena e cea mai frumoasă fată din Sibiu.

După un timp, Zosim Oancea a fost mutat în al doilea departament al închisorii, numit Celularul.

E important de menţionat că preotul Zosim Oancea şi-a exercitat profesia în închisoare, ajungând să creadă că a fost special trimis acolo de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Preotul considera minune faptul că Dumnezeu i-a dat să cunoască pe dinafară toată Sfânta Liturghie, şi astfel a putut să ţină slujbe. El avea obiceiul, înainte de a intra în închisoare, să poarte în reverul hainei o bucată de cuminecătură, în eventualitatea în care era cineva bolnav de moarte, pentru a-l împărtăşi. Apoi, pentru Sfânta Liturghie avea nevoie şi de antimis, care are valabilitate împreună cu Sfintele Moaşte. Preotul, neavând Sfintele Moaşte, a făcut următoarea analogie: dacă antimisul e valabil cu Sfintele Moaşte, atunci e valabil şi cu bucăţica de cuminecătură. În fiecare dimineaţă făcea Sfânta Liturghie cu toţi, dacă nu aveau turnători în cameră. În Săptămâna Patimilor primeau 125 de grame de pâine, pe care le folosea pentru cuminecătură, făcută cu vinul tonic adus de la infirmerie. Şi deţinuţii de la alte etaje primeau din cuminecătură; aceştia lansau trăistuţe mici prin grilajele ferestrelor. Apoi, urma spovedania: cu ajutorul lingurii, bătea în ţevile de încălzire (care nu erau niciodată calde) de trei ori, şi atunci toţi ştiau că se spune rugăciunea înainte de spovedanie; pe urmă, bătea iarăşi de trei ori şi fiecare se spovedea înaintea lui Dumnezeu; iar bătea de trei ori, pentru rugăciunea de dezlegare de la spovedanie; următoarele bătăi erau pentru rugăciunea de dinainte de cuminecare; iar bătea de trei ori şi fiecare înghiţea cuminecătura, după care zicea rugăciunea de după cuminecare.

Pe lângă îndatoririle de preot, Zosim Oancea era şi profesor; de exemplu, a cunoscut un ţăran macedonean, cioban de meserie, care nu ştia să scrie, nici să citească. A învăţat de la preotul Oancea, pe tăbliţe făcute din săpun, şi pe care se scria cu beţigaşe.

După toate aceste mărturisiri, preotul spune că, dacă ar fi trăit 100 de ani în libertate, nu ar fi putut face pentru sufletul omenesc ce a făcut acolo, în temniţă.

Preotul a fost silit de autorităţi la domiciliu forţat în Bărăgan, la Bumbăcari. Cei care locuiau acolo aveau libertatea de a se deplasa doar pe o rază de 15 kilometri.

Acolo a avut voie să vină şi familia sa, şi astfel şi-au întemeiat o gospodărie. Dar nici aici nu a avut parte de linişte, căci autorităţile au venit din nou şi l-au arestat. A fost dus în lagărul de la Noua Culme, unde a muncit la Canal. De acolo, a fost mutat la Periprava, în Deltă. Aici, şi-a văzut pentru prima dată fiul cel mic, Doru Oancea.

În Bărăgan a stat până în septembrie 1963 când, la întoarcerea în Sibiu, rectorul Institutului de Teologie din acea vreme, Nicolae Colan, l-a ajutat să primească parohia din Sibiel, care fusese liberă timp de doi ani.

Aici, a făcut mult bine sătenilor, care l-au îndrăgit şi l-au ajutat în tot ceea ce a dorit să realizeze pentru comunitatea din Sibiel, după cum el însuşi ne mărturiseşte. ”Nimic din ceea ce este aici nu am făcut singur, ci împreună cu poporul din sat, el m-a ajutat, m-a încurajat, m-a susţinut”.

Astfel, între faptele sale ziditoare de cultură se numără Muzeul de lcoane pe Sticlă, ctitorie cu rezonanţă voievodală, prin care aşezarea s-a ridicat la rangul de sat emblematic pentru cultura şi spiritualitatea noastră tradiţională.

Acest muzeu este cel mai mare din ţară de acest gen şi este alcătuit dintr-o clădire mică, amenajată în anii 1969-1970, şi o clădire mare, ce a început să fie construită în 1976 şi a fost terminată în 1982.

La aniversarea a 90 de ani, preotul Zosim Oancea, făcând bilanţul vieţii sale, poate spune cu mândrie că I-a slujit pe Dumnezeu timp de 65 de ani, dintre care 35 doar în Sibiel.

Preotul Oancea este o personalitate deosebită care, cu o dăruire exemplară, şi-a închinat viaţa şi energia slujirii lui Dumnezeu şi iluminării credincioşilor.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/zosim-oancea/1246-o-viata-inchinata-religiei

Read Full Post »

Raphael - Scoala de filosofie

 

Inteligența folosește de multe ori mijloace viclene în atingerea unor scopuri. Înțelepciunea urmărește realizarea unor scopuri nobile.

Inteligența are duh lumesc, de multe ori chiar ateist. Înțelepciunea are Duhul lui Dumnezeu.

Inteligența se dobândește din naștere, ori se cultivă prin studiu îndelungat. Înțelepciunea se poate dobândi chiar de către un om fără studii, numai prin nevoință, rugăciune și viață curată.

Omul inteligent judecă totul prin prisma logicii, a matematicii utilizând strategii și invocând adesea teorii. Omul înțelept simte, prevede, are dreaptă cugetare și trăire multă.

Inteligența nu are puterea de a discerne binele de rău. Înțelepciunea vede totul limpede, are capacitate de discernământ.

Inteligența are prejudecăți, viziune limitată. Înțelepciunea are orizontul deschis în gândire, liber, conștientizează totul în jur.

Omul inteligent are gândirea îndreptată spre sine, egoistă. Omul înțelept raportează totul la învățăturile primite de la alții.

Inteligența atrage după sine trufia. Înțelepciunea presupune modestie.

Omul inteligent zâmbește mulțumit când este lăudat. Omul înțelept simte teamă când este lăudat.

Omul inteligent urmărește să fie cunoscut de cât mai mulți. Omul înțelept dorește ca el să cunoască cât mai multă lume de la care să învețe.

Omul inteligent dorește ca el să-i învețe pe ceilalți. Omul înțelept ascultă sfaturile altora.

Inteligența trăiește într-o continuă căutare, nemulțumire, insuficiență, depresie și sfârșește de multe ori prin sinucidere. Înțelepciunea dăinuie în mulțumire, liniștire, biruință asupra morții și se îndreaptă spre mântuire.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Read Full Post »

Older Posts »