Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Ortodoxie’ Category

Read Full Post »

 

Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul rătăcește, diavolul vine și câștigă fără luptă.

https://www.ganduridinierusalim.com/cum-castiga-diavolul-sufletul-fara-nicio-lupta/

Read Full Post »

 

S-a născut la 19 februarie 1935, la Zărneşti/Braşov, fiu al artiştilor plastici Romulus Ladea (1901- 1970) şi Lucia Piso (1915-1971). Elev al Liceului „Inocențiu Micu” din Cluj, a fost arestat în 1948 alături de alţi colegi (între care viitorul doctor Ioan Puşcaş din Şimleul Silvaniei, ai cărui părinții fuseseră uciși la Trăznea de trupele horthiste în primele zile de după ocuparea nordului Transilvaniei) şi implicaţi într-un proces împotriva Frăţiilor de Cruce din Cluj. La arestare Ioan avea 13 ani. Va fi judecat şi condamnat împreună cu lotul său pentru „activitate în organizaţii subversive”. Va executa un an de detenţie la Târgşor – închisoarea în care regimul comunist a încarcerat sute de copii deţinuţi politic.

 

În cartea sa Imn pentru crucea purtată(PDF AICI), Virgil Maxim ne povesteşte o întâlnire dintre Generalul Nicolski şi Ioan Ladea:

„Copiii fuseseră scoşi în careu şi Nicolski a trecut în revistă această floare a sufletului românesc. Avea o mină sadică. În faţa celor mai tineri, l-a întrebat mirat pe Ionel Ladea:

– Câţi ani ai tu?

– Am împlinit 12 ani şi de un an fac politică, a răspuns micuţul Ionel, fără să clipească, ţintuindu-l pe Nicolski.
Cazul lui era următorul: un ofiţer de securitate încerca să intre în graţiile doamnei Ladea, mama lui Ionel. Dar demnitatea morală a doamnei era mai presus de închipuirile prostului cu caschetă şi cisme ofiţereşti. Securistul şi-a închipuit că prin şantaj şi-ar putea atinge scopul; i-a arestat copilul, aşteptând ca doamna să-i cadă la picioare.
Ceea ce nu s-a întâmplat. Drept razbunare l-a implicat pe Ionel în grupul celor arestaţi din liceu pentru atitudine anticomunistă. La anchetă Ionel s-a purtat mai presus de orice critică; a urmat condamnarea şi trimiterea la Târgşor.”

Eliberat în 1949, îşi va continua studiile urmând cursurile fără frecvenţă ale liceului din Cluj, apoi se va înscrie tot la Cluj, la Facultatea de Medicină. În anul V de facultate va fi exmatriculat. Un an mai târziu urmează arestarea. Tribunalul Militar Cluj îl va condamna în august 1959 la 3 ani închisoare corecţională pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. De data asta condamnarea s-a făcut pentru că „ a iniţiat o organizaţie subversivă”. Execută detenţia la Cluj, Văcăreşti, Aiud. Va fi eliberat la expirarea pedepsei, în august 1962.

După eliberare nu i se permite un timp să continuie Medicina şi urmează o şcoală medie pentru asistenţi medicali. Abia în 1965 se poate dedica studiilor universitare. Va urma Facultatea de Medicină şi cea de Matematică. Stabilit la Joiţa în Giurgiu, va fi urmărit în permanenţă de Securitate, mereu dat afară din serviciu. Ioan Ladea munceşte enorm pentru a-şi construi o carieră.

Studiază medicina tradiţională chineză, practică acupunctura cu rezultate spectaculoase. Legat de domeniul matematicii, lucrează la nişte modele matematice care fac istorie: primele noţiuni de informatică românească aparţin lui Ioan Ladea. Cu mari piedici reuşeşte să îşi ia doctoratul în studii medicale.

În 1977 se alătură mişcării de disidenţă formată în jurul lui Paul Goma. Ioan Ladea trimite o scrisoare de sprijin şi solidaritate care va fi citită la Europa Libera (cititi scrisoarea, integral, mai jos). În consecinţă va fi destituit din serviciu, arestat şi anchetat pentru scurtă vreme în aprilie 1977. Urmărit până în 1989, Ioan Ladea a trecut la Domnul în 15 martie 2001.

http://www.marturisitorii.ro/2017/03/18/ioan-ladea-detinut-politic-la-13-ani-%E2%80%A0-15-martie-2001-scrisoarea-catre-goma-si-file-de-jurnal-ceea-ce-ma-framanta-e-harul-din-care-n-as-vrea-sa-ies-sunt-atent-la-mine-la-tin/

Read Full Post »

 

1. Revelaţiile Teocraţiei – Legenda Marelui Inchizitor.

Creştinătatea s-a lepădat , fără să-şi fi dat ea singură seama, de creştinism. Trebuie din cauza aceasta să se întâmple ceva pentru a se încerca readucerea creştinătăţii la creştinism. Sorenn Kierkegaard – „Şcoala creştinismului”

În ideologia teocratică dostoievskiană nu există nimic deosebit de original. Ideea teocratică este în esenţa sa testamentară, o idee iudaică , interpretată ulterior de spiritul roman. Această idee este legată de cunoaşterea divină a Vechiului Testament. Toate teocraţiile istorice, anticreştine şi creştine, au fost coercitive ,au constituit un amestec a două planuri ale existenţei, a două rânduieli: cerească şi pământească, spirituală şi materială, eccleziastă şi statală.

Ideea de  teocraţie se află într-un inevitabil conflict cu libertatea creştină, este un refuz al libertăţii. Nicolae Berdiaev  se ocupă de ideea lui Dostoievski, punând în valoare mai degrabă utopia decât posibilitatea ei de realizare. De falsa idee teocratică la Dostoievski se leagă şi relaţia denaturată cu statul, recunoaşterea insuficientă a valorilor independente ale statului (nu cel teocratic, cel laic) care se justifică religios din interior, nu din exterior, imanent nu transcendental. Teocraţia trebuie să accepte inevitabil coerciţia ,să nege libertatea spiritului, libertatea conştiinţei, dar în raport cu statul ea închide în sine o înclinaţie spre anarhie. Nicolae Berdiaev este de părere că tocmai acest fals anarhism şi lipsa dorinţei de a vedea rostul religios al statului independent l-au caracterizat pe Dostoievski.

Legenda Marelui Inchizitor considerată de către Nichifor Crainic un pamflet de geniu, realizează transferul din meditaţia filosofică într-o sferă particulară, teologală ori socială. La un prim nivel polemic, sunt vizaţi catolicismul şi ordinul iezuiţilor, de pe platforma presupusei opoziţii ireductibile dintre Bisericile Răsăriteană şi  Apuseană.

În poemul compus de Ivan  Karamazov („am căutat să-l memorez”)  Iisus Hristos  descinde „necanonic” în oraşul Sevvila din secolul al XVI-lea în timpul Inchiziţiei. El coboară într-un oraş terorizat, supus celor mai crude represalii şi în care puterea se pare că aparţine Marelui inchizitor. Sevvila lui Ivan se pare că este o teocraţie din care se desprinde o dictatură personală. Recunoaşterea Lui de către mulţime, cele două atribute morale prin care se revelează-„nemărginita-I bunătate şi blândeţea”, minunile săvârşite ca şi atunci cu cincisprezece veacuri în urmă, sunt elemente ce asigură veridicitatea tabloului. Singurele cuvinte pe care le rosteşte „Talifa-kumi”, trimit la scena biblică , iar rechizitoriului aprins al cardinalului i se răspunde printr-un sărut. Cardinalul ordonă arestarea Lui şi nimeni din mulţimea până atunci evlavioasă, plină de entuziasm evanghelic nu se gândeşte („atât de strunit şi de plecat este poporul”) să împiedice străjile să-şi facă datoria. Ceea ce reiese este că,  sevilienii se comportă în acelaşi timp ca populaţia dresată a unui stat totalitar şi ca nişte copii înfricoşaţi.

Inchizitorul fanatic este identificat cu luptătorul modern pentru pâine, egalitate şi dreptate. El lansează îndemnul global de a fi anihilate personalitatea umană şi libertatea de a opta. Prin „miracol, taină şi autoritate”, omul este degradat într-o unealtă supusă şi inerentă a conducătorilor, cei care l-au convins că nu va dobândi egalitatea decât renunţând de bună voie la libertate. Inchizitorul devine astfel prototipul tiranului cu putere nelimitată, din următorul secol, întruchiparea nebuniei dictatoriale de a-şi afirma vrerea prin anihilarea voinţei celorlalţi, urmând neştiut, preceptele diabolicului sfetnic. Iisus Hristos coboară într-un oraş terorizat, supus celor mai crude represalii şi în care puterea se pare că aparţine nu curţii sau împăratului, cât cardinalilor şi mai ales marelui Inchizitor. Acest despot este în acelaşi timp şi un renegat. Cândva a stat şi el în pustie, unde s-a „hrănit cu aguride şi rădăcini” sperând că va reuşi să atingă perfecţiunea, dar revine în lume unde s-a alăturat „oamenilor înţelepţi”, celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos, pe care refuză să o mai urmeze şi să o slujească ca pe o nebunie. Confesiunea sub formă de interogatoriu a bătrânului cardinal care simte nevoia să spună „tot ce a gândit în sinea lui timp de nouăzeci de ani” vizează declinul unei societăţi în care ideea de Dumnezeu este doar o aparenţă a unei vieţi superficiale şi decăzute. Inchizitorul e un fanatic identificat cu luptătorul modern pentru pâine, egalitate şi dreptate.

Ideea pe care o proclamă Ion Ianoşi este aceea că, Marele Inchizitor „este unul dintre cele mai acute semnale de alarmă la adresa extremelor deformări istorice, mascate într-o radicală frazeologie demagogică.” În Legendă trebuie căutată esenţa concepţiei dostoievskiene asupra lumii, o concepţie pozitivă şi religioasă deopotrivă. În sistemul Marelui Inchizitor, arbitrarul duce la pierderea şi negarea libertăţii spiritului. Acesta argumentează, convinge. Are la dispoziţie logica de fier, voinţa îndreptată spre înfăptuirea unui plan bine determinat. Ceea ce contracarează această atitudine este smerenia lui Iisus Hristos, blânda Sa tăcere care conving şi transmit mai mult decât toată puterea argumentării Marelui Inchizitor. Bătrânul cardinal nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Pierzând credinţa în Dumnezeu, nu se mai poate crede în om. Creştinismul nu impune numai credinţa în Dumnezeu, ci şi în om. Înainte de orice, inchizitorul neagă ideea divino-umanităţii, a apropierii şi coeziunii temeiurilor divine şi umane în libertate. El s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu în numele omului, al celui mai mărunt dintre oameni, al aceluia în care el nu crede, după cum nu crede nici în Dumnezeu.

Inchizitorul cunoaşte slăbiciunea poporului, le ştie reacţiile, psihologia maselor, posibilităţile de manipulare: „norodul care azi Ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului Tău, ştii Tu asta?”. Measnikov este de părere că, ruperea de Iisus Hristos, dezicerea se produce pornind tocmai de la deosebirile referitoare la modul de a considera condiţia umană: „ce anume îi separă pe Marele Inchizitor şi pe Hristos? Neîncrederea în puterea şi raţiunea omului şi profunda încredere în ele.” Străduinţa inchizitorului este de a arăta cât de insuportabilă este pentru omul răzvrătit libertatea (de a opta, de a decide, libertatea dilemei, zbuciumul), care nu-i poate aduce fericirea. Marea eroare, fundamentala greşeală (din punctul de vedere al cardinalului) şi pe care i-o impută lui Iisus cu un resentiment inmuiat în amărăciune – a fost aceia de nu fi cedat în faţa celor trei ispitiri. Berdiaev este de părere că cele trei întrebări puse de „duh” lui Iisus „preconizează întreaga desfăşurare de mai târziu a istoriei lumii.”

Dogma celor trei ispitiri formează o întreagă teologie morală rezumată în trei idei care stau la baza lumii, adevărate principii morale care stârnesc cele mai ascunse laturi ale fiinţei umane supusă vicisitudinilor vieţii. De altfel este si cea mai mare provocare, cea mai inteligentă manipulare a maselor de către propriile lor slăbiciuni. Dacă Iisus ar fi acceptat să prefacă pietrele în pâini, întreaga omenire l-ar fi urmat imediat. El  a refuzat însă pecetea pâinii reale, pământeşti, în numele libertăţii şi al pâini cereşti: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” Iisus este Mântuitorul celor puţini şi tari în credinţă. De cei mulţi şi slabi se ocupă Marele inchizitor, democrat şi imunitar. În ceea ce îl priveşte personal, admite cele trei ispitiri considerându-le drept o chintesenţă a înţelepciunii supreme: „în lume (afirmă Valeriu Cristea referindu-se la opinia cardinalului)-proclamă acest redutabil psiholog al nimicniciei umane-există trei forţe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă şi să subjuge definitiv în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor bicisnici răzvrătiţi. Şi aceste trei forţe sunt miracolul, taina şi autoritatea.”

A doua ispitire aduce în prim plan posibilitatea căderii sau a decăderii umane din planul de mântuire al lumii: „ n-ai vrut să te laşi dus în ispită şi nu Te-ai aruncat jos”. Replica pe care o va da Iisus arată tocmai măreţia şi supremaţia Fiului lui Dumnezeu: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.”(6) Tocmai de a aceste trei forţe (miracolul, taina şi autoritatea) se folosesc predecesorii si colegii Marelui inchizitor în încercarea lor de a corecta lucrarea lui Iisus Hristos. De altfel el dezvăluie secretul care stă la baza ideilor „mesianice”: „noi nu suntem cu Tine, ci cu el, acesta este tot secretul nostru. Demult numai suntem cu Tine.” Trădarea s-a consumat cu opt veacuri în urmă, când reprezentanţii credinţei romane au primit de la el „împărăţiile pământeşti”, darul din urmă pe care Iisus de asemenea l-a refuzat respingând şi cea de-a treia ispitire a satanei. Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti.”  nemulţumirea cardinalului este aceia că, nu a reuşit să-şi desăvârşească planul: „Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi, deşi nici până în ziua de azi n-am apucat să ne desăvârşim lucrarea începută.”

Când cei „o sută de mii” (clasa conducătoare melancolică  de sacrificiu ce va dirigui umanitatea de mâine formată din milioane de sclavi-copii), vor ajunge să stăpânească globul, şi de abia atunci se vor gândi şi la fericirea oamenilor: „o fericire pe măsura unor nevoi nevolnice.” În concluzie, descinderea necanonică a lui Iisus Hristos nu poate decât să tulbure lucrarea inchizitorilor. Pentru aceştia, venirea Lui este nedorită, inoportună şi nelegitimă. El nu trebuie să mai adauge nimic la „cele mărturisite cândva” pentru că a încredinţat conducerea turmei bisericii, papei, inchiziţiei. „Nu te iubesc!”, îi spune nonagenarul în timpul monologului său ameninţându-l din nou în final că a doua zi îl va arde pe rug. „De ce mă priveşti în tăcere cu ochii Tăi blânzi, convins că dreptatea este de partea Ta?”- călăul nu face altceva decât să se justifice în ochii victimei sale. Şi cum se întâmplă adeseori, cel care se justifică îşi trădează dilemele, incertitudinile, pare neconvingător.

Părerile teologilor sunt împărţite. De pildă Nicolae Berdiaev şi Nichifor Crainic menţin ideea că ateul Ivan face apologia lui Iisus Hristos, de pe poziţia bisericii ortodoxe. Romano Guardini, de pe poziţia bisericii catolice este de părere că „Hristosul lui Dostoievski  este un fals eretic”: „Figura lui ne mişcă dar ea rămâne pur imaginară şi nu duce la nimic. Tulburarea pe care o creează naşte perplexitate şi se consumă în disperare.” Pentru unii exegeţi ai operei dostoievskiene, victoria aparţine Marelui inchizitor (adică vorbirii), pentru alţii tăcerii (lui Iisus Hristos): „Tăcerea lui Hrist, muţismul lui blând conving şi influenţează într-un mod mai hotărât decât întreaga forţă de argumentare a Marelui inchizitor.” O tăcere despre care se poate spune că este plină de „aurul” Evangheliilor, o tăcere saturată de Cuvântul întrupat se opune aici cuvintelor. „Şi Cuvântul s-a făcut trup” afirmă evanghelistul Ioan sub semnul căruia se găseşte întreaga morală a romanului „Fraţii Karamazov”. Discursul rostit este contracarat de discursul revelat. Tăcerea lui Iisus din poemul karamazovian este acelui care a spus totul. Absenţa cuvântului lui Iisus este tocmai revelaţia întrupării Sale, El însuşi fiind Cuvântul.

În finalul poemului, ostatecul „sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de nouăzeci de ani”. Sărutul – explică Ivan lui Aleoşa- „este singurul lui răspuns”, la monologul cardinalului. Sărutul acordat de Iisus Hristos – pecete a unei posibile absolviri – arată că inchizitorul „cu inima îndurerată”, cuprins de o sublimă melancolie, nu este totuşi o ficţiune, cum înclină să creadă Aleoşa. „Conştient şi îndurerat de eroarea acţiunii sale Marele inchizitor rabdă povara suferinţei şi îşi asumă perspectiva damnării în numele iubirii de oameni.”. Reacţia cardinalului faţă de „răspunsul” prizonierului său (un sărut pentru un rug) este surprinzătoare: el tresare şi o puternică emoţie i se trădează în tremurul colţului gurii, după care îl eliberează pe captiv. Reacţia arată că urma vechii învăţături nu s-a şters cu totul în sufletul fostului discipol, că prozelitul satanei nu este complet imun faţă de Iisus Hristos. Teologii Nicolae Berdiaev şi Nichifor Crainic sunt de părere că personajul lui Dostoievski este „imoral” fie numai şi pentru faptul că „în inima lui, în conştiinţa lui a putut să se împace cu ideea că „este indispensabil să arzi oameni.” Marele inchizitor a trecut de partea diavolului dar nu pe faţă. Pactul său cu satana este un secret bine ascuns sub „odăjdiile fastuoase” ale solemnităţilor religioase sau de „vechea lui rasă călugărească făcută din pânză groasă”, purtată în zilele contactului cu supuşii. Marele filosof creştin rus speculează atitudinea cardinalului, care prin întortocheata ipocrizie a demersului său ia chipul lui Antihrist: „principiu nou, rafinat şi seducător ce apare întotdeauna sub înfăţişarea binelui.” Sistemul catolic al cezaro-papismului, ce preface Biserica în stat, este pentru Dostoievski, unul dintre chipurile duhului Marelui inchizitor. De-a lungul destinului său istoric, creştinismul a fost mereu supus ispitei abdicării de la libertatea spiritului. Taina libertăţii creştine este taina Golgotei şi a Răstignirii. Crucificarea se adresează libertăţii spiritului uman.adevărul divin s-a ivit în lume smerit, sfâşiat şi răstignit de puterile acestei lumi şi, astfel s-a confirmat libertatea spiritului. Taina Golgotei înseamnă taina libertăţii.

Feodor Dostoievski rămâne credincios adevărului Răstignirii, religiei calvarului, adică religiei libertăţii. El devine astfel contemporan cu Iisus Hristos. Dominarea teocraţiei papale şi periculoasele ei erezii sunt de domeniul trecutului. Viitorul stat al Marelui Inchizitor nu este legat de catolicism, ci abundă de ateism şi materialism. Socialismul este supus celor trei ispitiri refuzate de Iisus Hristos în pustie; renunţă la libertatea spiritului în numele fericirii şi liniştii milioanelor de oameni. Marele inchizitor se simte ademenit de răul care a luat chipul binelui. Ispitirea antihristică apare atunci când omul ajunge în drumul său la capătul dedublării. Destinul omului se manifestă în conflictul unor principii polare divino-umane şi umano-divine, hristice şi antihristice.

Cardinalul nu este însă numai unealta , în plan metafizic a creatorului său, dar şi ipostaza lui superioară, imaginea potenţată a unei părţi din el. Berdiaev îl consideră pe bună dreptate cel mai teribil ascet al ateismului. Deosebirile dintre autor şi personaj sunt evidente. Astfel Ivan tratează cu un drac de duzină, pe când Marele inchizitor tratează direct cu satana! Concluzia pertinentă ce decurge din această configuraţie este că, tot ce se întâmplă în poem poate fi rodul unei stări patologice(boala, delirul)sau un alt coşmar: „coşmar în coşmar”. Problematica coşmarului propus de Berdiaev este următoarea: Ivan suferă un dublu coşmar(acel al Marelui Inchizitor şi al diavolului), pe când coşmarul cardinalului îl reprezintă persoana lui Iisus Hristos. În imaginea sublimă cu referiri apocaliptice întâlnim deznodământul destinelor pământeşti ale omului. Unul din exegeţii operei dostoievskiene, Rozanov, trimite la un final apoteotic al Legendei – în ea „ este plânsul lui (al omului) amar, când, pierzându-şi inocenţa şi fiind părăsit de Dumnezeu, omul a înţeles deodată că de acum este singur cu slăbiciunea sa, cu păcatul său, cu lupta luminii şi întunericului în sufletul său.”

 

2. Despre sensurile libertăţii dostoievskiene.

Dostoievski este cel mai mare metafizician rus, în care ideile joacă un rol esenţial. Toate ideile sale sunt legate de destinul omului, de destinul lumii şi al lui Dumnezeu. Se poate spune că, întreaga creaţie a lui este un adevărat ospăţ al cugetării. Cei care s-au apropiat de el au găsit multe puncte de vedere în care scriitorul rus a fost caracterizat în primul rând ca reprezentant al „umiliţilor şi obidiţilor”; apoi un „talent crud”, proorocul unui nou creştinism; unii s-au interesat de „omul din subterană”, alţii l-au luat înainte de orice, vestitorul ideii mesianice ruse. „El este tipic rusesc, geniu rus până în străfunduri, cel mai rus dintre marii scriitori naţionali şi, totodată cel mai general-uman ca ideaţie şi tematică.”(16) Pentru Dostoievski tema omului şi a destinului său, înseamnă mai presus decât orice, tema libertăţii. Destinul omului, tribulaţiile sale, se definesc prin libertate. Libertatea tronează în centrul concepţiei dostoievskiene asupra lumii. Scriitorul rus cercetează destinul omului lăsat în libertate. Îl interesează doar omul pornit pe calea libertăţii, destinul său în libertate şi libertăţile din om.

În concepţia lui Nicolae Berdiaev şi a lui Nichifor Crainic există două feluri de libertate: libertatea primară şi libertatea finală. În libertatea primară îl întâlnim pe Adam, iar în libertatea finală pe Iisus Hristos. El dă omului libertate, dar omul trebuie să-L accepte liber. Este exact ce Marele inchizitor îi reproşează lui Iisus Hristos: „Tu ai dăruit omului iubirea slobodă pentru ca el să vină slobod la Tine, fermecat şi cucerit de Tine.” În această adoptare liberă a lui Iisus Hristos constă calitatea de creştin fiindcă sensul actului credinţei este un act de libertate. Iar ea nu se poate identifica cu binele, cu adevărul, cu desăvârşirea. Binele liber, singurul bine care există, presupune libertatea răului. Berdiaev este de părere că în aceasta constă tragedia libertăţii lui Dostoievski. Aici se ascunde taina creştinismului – o adevărată dialectică tragică. Lumea catolică s-a lăsat sedusă de libertate, a înclinat către negarea libertaţii, spre abolirea libertăţii credinţei şi a conştiinţei. Rugurile Inchiziţiei au fost martore ale acestei tragedii ale libertăţii, a greutăţilor de a găsi o soluţie pentru conştiinţa creştină luminată de strălucirea lui Iisus Hristos. Să nu uităm că, creştinismul este religia libertăţii.

 

3. Personajele lui Dostoievski  trăiesc tragedia vieţii ca pe un imn al libertăţii.

În ideea libertăţii se transpune şi ideea răului opusă binelui suprem. Marele gânditor rus Nicolae Berdiaev descoperă în opera scriitorului o dualitate a răului: răul metafizic şi răul lăuntric. Nichifor Crainic relevează alte aspecte malefice: răul imanent pe care îl descoperim în om şi răul personificat în diavol (prezent într-o lumină echivocă). În analiza psihologică a eroilor lui Dostoievski in care se întrupează duhul răului, primul aspect care se descoperă şi pe care-l îmbracă aceştia este orgoliul şi invidia. Orgoliul lor constă tocmai in refuzul de a se integra ordinii morale stabilite de Dumnezeu. Mai există ceva aici, o tendinţă de a crea după mintea lor, o altă ordine contrară celei stabilite de Dumnezeu. Răul pe care-l întrupează fiecare din aceşti eroi ajunge să se consume şi să se distrugă pe sine însuşi. Conform Sfântului Ioan Evanghelistul, răul reprezintă o deviaţie continuă şi permanentă de la ordinea stabilită de Dumnezeu şi are direcţia către distrugere în neant, către neant. Negaţia de la care pleacă păcatul (fiindcă orice păcat săvârşit este o negaţie a lui Dumnezeu) ajunge în cele din urmă să fie o negaţie a omului, când a săvârşit păcatul iar in ultima fază, o negaţie a lui însuşi. Nicolae Berdiaev descoperă o remarcabilă idee a operei lui Dostoievski: orice bine pe care eroii lui cred că-l pot face prin mijlocirea răului, prin fărădelege, este iremediabil. Personajele lui sunt toate obsedate de o idee. Marele Inchizitor crede că, înşelând lumea printr-un întreg sistem de doctrine, poate să ajungă la fericirea acestei lumi. Orice revoluţionar din opera lui Dostoievski crede că poate ajunge la fericirea lumii viitoare, siluind lumea prezentă. Cu o subtilitate genială, Dostoievski demască iluzia că prin rău se poate ajunge vreodată la realizarea binelui. Răul în sine este deşertăciune, el nu izbuteşte să ajungă să creeze în nici un fel binele; ce reuşeşte să facă răul este că până la urma urmelor se distruge pe sine însuşi. Distrugerea răului în concepţia lui Dostoievski, este posibilă în eroii în care totuşi viaţa va trebui sa triumfe: este posibilă prin flacăra suferinţei.

Conform legilor morale şi sociale răul trebuie pedepsit.. La Dostoievski există două feluri de pedepse: una legală şi una morală (pe care şi-o dă omul lui însuşi). Mitea Karamazov este acuzat că şi-a ucis tatăl. În realitate el nu este vinovat, însă verdictul se dă împotriva lui (este găsit vinovat după un eşafod logic). Este însă o ironie la adresa raţiunii logice care ajunge la vinovăţia lui Mitea de a-şi fi ucis părintele pe care în realitate îl ucisese Smerdeakov. Pentru Dostoievski pedeapsa principală este aceea pe care omul şi-o dă sie însuşi,e4ste pedeapsa care porneşte ca o revoltă a părţii lui bune, ce rămâne în fiecare om, pentru că după concepţia lui Dostoievski nu există om fundamental rău. În orice fiinţă există posibilitatea de a îndrepta răul. În ancheta şi procesul lui Mitea, Dostoievski demască minciuna legii statului. Pentru el sufletul este mai important decât întreaga lume. De aceea autorul Karamazovilor se dovedeşte a fi un creştin profund.

Polifonia i-a permis lui Dostoievski să dezvăluie complexitatea vieţii sufleteşti a oamenilor, fatalitatea unor contradicţii în aparenţă instabile. El dezvăluie ceva ce nu a mai existat în literatura universală: concluzia unui antropocentrism creştin. Religia face trecerea spre profunzimea spirituală a omului. Apoi profunzimea se întoarce la om. La Dostoievski chipul omului rămâne în profunzime. Metafizica creştină dostoievskiană trebuie căutată mai presus de toate în „Legenda despre Marele Inchizitor”. Dostoievski a fost sursa spirituală a curentelor religios-apocaliptice din Rusia. Aşa cum mărturisea şi Nicolae Berdiaev, el „a fost cel ce a dezvăluit noi seducţii care pândesc asemenea curente apocaliptice ale gândirii ruse, a prevăzut apariţia răului atât de rafinat încât este greu de recunoscut.” Nu ştim în ce măsură Dostoievski a fost pe deplin liber faţă de aceste seducţii. Ceea ce rămâne peren şi veşnic este orizontul deschis de el: adevărul despre om, despre destinul şi libertatea lui. În conştiinţa poporului rus el a rămas, aşa cum Berdiaev analiza, un fel de mentor – a învăţat călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în întuneric, să-i descopere chipul lui Dumnezeu în omul decăzut, a învăţtat iubirea de oameni, respectându-le libertatea. Lumina lui Hristos biruieşte lumea, străbate orice întuneric.

Cu alte cuvinte, Creştinismul lui Dostoievski nu este unul întunecat, ci luminos, este creştinismul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. El a dăruit multe pentru viitorul creştinismului, pentru triumful Evangheliei , al religiei libertăţii şi iubirii. A reuşit să comunice cu viitorul într-o epocă în care creştinismul trăieşte aproape exclusiv în trecut. Creaţia lui este extrem de fertilă pentru renaşterea creştină. Ea are caracter profetic , indică uriaşele capacităţi spirituale ale omului. Pe această creaţie şi-a pus pecetea dualitatea caracterului rus, reliefând marile primejdii ale sufletului. Dostoievski este acea valoare supremă care dă sens poporului rus, existenţei sale în lume, el e ceea ce va putea arăta acesta la Judecata de Apoi a popoarelor.

 

4. Despre Karamazovism ca identitate

Nu, domnilor juraţi, Europa îi are pe Karl Moor, Don Carlos, Wilhelm Tell, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi.” Ion Ianoşi – „Dostoievski”

Familia Karamazovilor a stârnit şi generat suficiente reacţii atât în rândul celorlalte personaje ale romanului, cât şi în rândul celor care au fost preocupaţi de o aşa zisă exegeză a operei dostoievskiene. Capacitatea lui Dostoievski de a înnoda firele propriilor romane cu scrierile confraţilor este aşa cum remarca şi Ion Ianoşi, neobişnuită pentru vremea sa. Titlul celei de a cincea cărţi din „Fraţii Karamazov”, moment culminant în roman, are o vastă semnificaţie. Pro şi contra este principiul de bază al artei dostoievskiene. El defineşte imaginile locale şi de ansamblu, eroii episodici şi principali, laturile şi integralitatea conştiinţei scriitorului. Acest principiu asigură unitatea dintre epic şi dramatic şi o ridică la forma de roman-tragedie. Capitolul „patronează confruntările şi înfruntările, înălţările şi prăbuşirile consumate într-o maximă tensiune, ciocnirile aspre de interese, pasiuni, idealuri, încleştarea pe viaţă şi pe moarte, cumplitele zbuciume sufleteşti şi spirtituale.” Autorul Karamazovilor prin atitudinea sa faţă de personajele create, se simte totuşi legat de acestea prin compasiunea, dragostea şi ura faţă de ele: fiindcă şi „domnia sa are o fire largă,  karamazoviană” pentru a-l cita pe Ippolit Kirillovici – capabilă să cuprindă cele mai bizare contradicţii şi să contemple în egală măsură cele două abisuri, „abisul de deasupra noastră” şi „abisul de sub noi”.

Familia Karamazovilor este un rezultat şi un produs răspândit al dezagregării obştei. Ippolit Kirillovici desluşeşte în acest „mic nucleu familial” „trăsăturile fundamentale ale intelectualităţii noastre de azi”. Fetiukovici raportează şi el natura karamazoviană la prezentul şi viitorul naţiunii. Amândoi au sentimentul întemeiat că asistă nu la un proces oarecare, ci la procesul întregii lor societăţi întâmplătoare. „Dostoievski-singurul procuror, avocat şi judecător aflat în posesia adevărului integral, ferm convins că acest adevăr nu poate fi integral nici cunoscut şi nici înfăţişat – ne introduce, propriu-zis nu la procesul unei persoane, ci al unui fenomen istoric de largă circulaţie, definit generic drept „ karamazovism”. Fiecare dintre fraţii Karamazov poate fi considerat, într-un fel, personaj central: Dmitri- în plan tematic(pasional), Ivan-în plan filosofic (lucid, raţional), Aleoşa în plan etic (mistic). Ca semnificaţie socială, rolul principal îi revine însă lui Feodor Pavlovici, „exponent pur al sadismului karamazovian.”„Tatăl constituie nucleul şi simbolul acestei lumi descompuse, el este chintesenţa pervertirii, limita lipsei de ideal, animalul rapace fără acces la remuşcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”(24), aşa cum îl caracterizează Ion Ianoşi. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-şi savureze viaţa, la un mod propriu individualismului „zoologic”, eliberat de orice norme şi reţineri morale. Plăcerea este unicul său scop al existenţei sale, de dragul ei este gata să distrugă pe oricine, chiar pe propriii copii. „S-a înşurubat în senzualitatea lui, ca şi cum ar fi încremenit pe un soclu de piatră”, spune Ivan. Feodor nu crede în viaţa de apoi, în consecinţă – „după mine potopul!”- se simte îndreptăţit să se înfrupte din cât mai multe lucruri lumeşti. Întruchipare a cinismului, „bătrânul măscărici”- „o canalie şi un desfrânat, dar în acelaşi timp şi un om absurd”- ignoră un lucru esenţial: karamazovismul proliferează în mod obligatoriu karamazovism, lipsă de scrupule, violenţă şi brutalitate. Dmitri îl loveşte, Smerdeakov îl ucide, tocmai pentru că îi sunt fii, pentru că el le-a transmis în doze diferite otrava. Nici un Karamazov nu este imun faţă de karamazovism: câinosul părinte cade răpus de propriul său pumnal! Feodor Pavlovici planează asupra societăţii întregi ca o forţă omnipotentă. Întâlnim la tot pasul Karamazovi neîndoielnici sau persoane cu o mare doză de karamazovism. Generalul – moşier îşi asmute ogarii asupra unui copil de opt ani. Iarna, în toiul gerului, nişte părinţi îşi ţin fetiţa toată noaptea încuiată într-o latrină. Smerdeakov – copil spânzură pisici şi le îngroapă cu alai; iar ca adult îl învaţă pe Iliuşa să le dea câinilor vagabonzi pâini în care a înfipt ace. Nimeni nu scapă tentaţiei de a fi (şi) Karamazov: Zosima îşi pălmuieşte ordonanţa şi doreşte pentru moment moartea adversarului său; Liza îşi închipuie că ciopârţeşte şi răstigneşte un băieţel de patru ani, în timp ce mănâncă compot de ananas(pentru ca apoi să-şi strivească degetul intenţionat cu uşa, apostrofându-se „ticăloasa”, deci pentru a se pedepsi, umili, înjosi ca tentativă de a obţine smerenia). Kolea Krasotkin se făleşte că îşi bate colegii în timp ce aceştia îl adoră. „Sunt o fiară sălbatică!”, exclamă Gruşenka. Rivala ei „infernală” are, la rândul ei, un caracter” groaznic”, sălaş al dragostei şi al urii care declanşează „catastrofa” de la proces… Sadismul este împlântat adânc în sufletul fraţilor. Smerdeakov personifică imoralitatea fără reticenţe. La polul opus Aleoşa este un smerit supus tentaţiilor. Ion Ianoşi vorbeşte despre o cruce simbolică între cei doi fraţi: „furtunile cele mai dramatice nu în sufletul lor se dezlănţuie, ci pe axa mediană, „orizontală”, a însemnului creştin.”

Karamazovismul apare evident şi din replicile şi relaţiile fraţilor cu celelalte personaje. Este o notă aparte, distinctă ce străbate întreaga societate rusă ce asistă la proces. „sunt un Karamazov!” exclamă Dimitri; „obraz de toval şi suflet de Karamazov!”, gândeşte Miusov; „şi eu sunt un Karamazov…”, recunoaşte Ivan; „ Karamazovii nu sunt nişte netrebnici, orice ai zice tu, ci nişte filosofi…”, pledează Dimitri în faţa lui Rakitin. „O lighioană o înghite pe alta” afirmă acelaşi personaj referindu-se la dualitatea dintre marea familie a Karamazovilor. Cu toţii se suspectează, se spionează, se urăsc. Lighioana numită karamazovism, s-a cuibărit adânc în sufletul lor.

Ca o concluzie şi în încheiere vom susţine că Nichifor Crainic defineşte karamazovismul ca „pe un element rău pe care îl cunoaştem din celelalte romane ale lui Dostoievski, elementul rău  dezlănţuit fie în pasiuni carnale, fie în pasiuni intelectuale, pâna la suprema posibilitate a excesului. Este păcatul, prin urmare, care se desfăşoară în toată în toată infernala lui amploare, fie pe latura pasiunii carnale, fie pe acelei intelectuale,raţionale.” Aşadar, Karamazovismul este întrupat înainte de toate în bătrânul Karamazov, om bogat, lubric, iubitor numai de bani şi de femei „reprezintă ultima expresie a patimii cele mai  telurice cu putinţă.” Ceea ce contracarează într-un fel latura întunecată a karamazovismului este figura luminoasă a lui Alioşa Karamazov. În el culminează speranţele lui Dostoievski referitoare la o viaţă total creştină a unei societăţi ce trebuia să se nască de acum încolo. Alioşa este conceput în contrast izbitor cu ideea pe care dostoievski o avea despre sine. Ideea  pe care o  spune el în legătură cu Alioşa este aceasta: nu minunea naşte credinţa, ci credinţa naşte minunea; nu minunea exterioară condiţionează prin urmare credinţa noastră religioasă, ci credinţa noastră religioasă este aceea care face minunea. Acest serafic personaj întruchipează, în ochii scriitorului, virtuţile umane supreme. El este un erou triumfător de basm care „biruie balaurul cu multe capete ale karamazovismului…”.

http://foaienationala.ro/despre-metafizica-cuvntului-romanul-fraii-karamazov-de-fmdostoievski.html

Read Full Post »

 

Primisem multe flori, un braț! Până să ajung acasă, am avut grijă să dăruiesc o parte din ele. Un buchet l-am dăruit femeii de la patiseria pe lângă care trec în fiecare dimineață. Nu pot să mărturisesc în cuvinte ce mult s-a bucurat. Și m-am bucurat și eu apoi de bucuria ei. Mi-a mulțumit mult, iar de atunci, în fiecare dimineață, pe lângă cornurile pe care le cumpăr de obicei, îmi mai dă ceva în plus, fie un colăcel, fie un covrig. Pot eu să opresc dragostea și recunoștința acestei femei?…

Așadar, cât costă să aduci o bucurie? De cele mai multe ori nu costă nimic. Și tocmai aceste bucurii pe care le putem face altora și care nu presupun bani, sunt cele mai frumoase, adevărate, puternice. Să zâmbești cuiva, să mângâi, să încurajezi, să asculți necazul altuia și să plângi cu el, să oferi iertare, să nu mai ții supărare, să îmbrățișezi… Să oferi lucruri mărunte, necostisitoare, să oferi din ce-ai primit și tu la rândul tău și să-l vezi zâmbind pe celălalt – este cea mai mare bucurie. Te simți mai împlinit atunci când dăruiești decât atunci când primești; te bucuri de bucuria lui. Iar în inima lui se naște recunoștința și dorința de a face bine la rândul lui, mai departe. Ce poate fi mai frumos?…

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Read Full Post »

Read Full Post »

Read Full Post »

 

De la coada lacului Bicaz ceva mai încolo, la răscrucea satului Petru Vodă, se face spre stânga un drum forestier de vreo 5 km care se strânge-n Poiana Haşca. Aici, în căuşul muntelui căptuşit cu brad, stă culcată de mâna lui Dumnezeu o Biserică pictată în tonuri de aur şi aramă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Mireasmă de lemn proaspăt în aerul tare de munte, căci lucrarea nu este desăvârşită încă. De jur-împrejur chilii de călugări! La căsuţa Părintelui Iustin Pârvu, oameni veniţi de prin partea locului sau de departe, aşteaptă. Timp de trei zile – după un străbun obicei al mănăstirilor moldoveneşti, oricine primeşte aici culcuş şi hrană, aşa că nu-i nici o grabă! Părintele Iustin, stareţul de peste 80 de ani nu oboseşte niciodată să primească, pe rând, din zori până în crucea nopţii, mulţimile de creştini. Cu răbdare duhovnicească şi infinită dragoste de oameni, dăruit cu har, Părintele Iustin te învăluie mai întâi în lumina blândă a ochilor săi albaştri, apoi îţi cercetează  adâncul inimii şi firul gândului. În cele din urmă, înalta credinţă, nădejdea şi dragostea fiecăruia, căci credinţa ortodoxă nu este filozofie, nu este teologie, – este trăire!

Şi nimeni nu cunoaşte mai bine decât el Ţara Românilor, starea de spirit a neamului şi vremea ce va să vie.

– Care ar fi acum, părinte, la ceas de derută, interesul naţional pentru neamul românesc?

– Redresarea morală, lupta împotriva patimilor din noi, reînnoirea vieţii noastre spirituale şi revenirea la făgaşul nostru de origine.

– Deţinem oare noi, românii, vre-o comoară de se înverşunează toţi şi toate împotriva noastră?

– Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este îndreptată împotriva ei. Câtă vreme există viaţă monahală nu e totul pierdut. Cei înverşunaţi împotrivă nu ne vor neapărat numai teritoriile, ci, mai ales, distrugerea spiritului românesc, secătuirea lui picătură cu picătură. Se lucrează extrem de subtil la aceasta!

– Tăvălugul vieţii moderne de consum cu orice preţ, nu mai poate fi oprit!

– Viaţa modernă este cu atât mai periculoasă cu cât noi ne îndepărtăm de originea noastră. Nu mai avem tradiţii, obiceiuri, straiele noastre, ţinuta noastră, … Le-am anulat, îmbrăţişând tot ceea ce este străin spiritului nostru. Aceasta este o slăbiciune – să iei mai întâi tot răul de la celelalte popoare.

– În cine stă nădejdea salvării?

– Tinerii! Şcoala trebuie să-i recâştige pentru viaţa morală spre regenerarea spirituală. Şi familia! Dacă un tânăr creşte într-o familie sănătoasă, el va putea, prin şcoală şi biserică, să se împlinească şi în societate.

– Dar tinerii au nevoie de modele!

– Vieţile sfinţilor şi modelele de viaţă ale înaintaşilor noştri, de la Ştefan cel Mare, dacă nu mai dinainte şi până în zilele noastre. Altele nu pot fi!

– Pe ce ar trebui să se sprijine ţara şi omul?

– Ţara pe biserică, armată şi şcoală, iar omul pe familie.

– Ce-i sfătuiţi pe români acum, când toţi par derutaţi!

– Să asculte numai de gândul lui Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”

 

România – Grădina Maicii Domnului 

– De ce în popor i se spune Ţării – “Grădina Maicii Domnului”?

– Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: “Petre, dă-le un colţ din Grădina Raiului”. Dincolo de poveste, adevărat este că Maica Domnului e aici, cu noi.

 

Despre “neghinele vieţii bisericeşti”

– Părinte Iustin, în partea noastră de lume, Europa este centrul vortexului. De la marea schismă, cele două jumătăţi ale unui întreg firesc sunt ireconciliabile, căci continuă să se raporteze diferit la Dumnezeu. Aproape 1000 de ani de dezbinări! De ce?

– Apostolul Pavel, rezumă toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi filosofia cea după Dumnezeu – Omul (Coloseni 2, 8-10): “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.”

Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “de-o fiinţimii” şi filosofia ariană, eretică şi occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiasco-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului.

Biserica este Trupul Dumnezeului-Om Hristos. Este o greşeală fundamentală ca Biserica să se împartă în mici organizaţii naţionale. În mersul lor de-a lungul istoriei, multe biserici locale s-au mărginit la naţionalism, printre care şi a noastră. Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula e inversă: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Ştim că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, “neghine” pe care omul nu le smulge, ci le lasă să crească împreună cu grâul, până la seceriş. Este de acum vremea, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze a fi exclusiv sclavi ai naţionalismului, e vremea să fie arhiereii şi preoţii ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească!

Misiunea Bisericii este de a cultiva în sufletul poporului simţământul şi cunoştinţa faptului că fiecare mădular al Bisericii este o persoană sobornicească, veşnică şi dumnezeiască-omenească, pentru că este al lui Hristos, şi pentru aceea, frate al tuturor ortodocşilor. Care sunt mijloacele cu care se poate realiza acest scop? Mijloacele dumnezeieşti- omeneşti ale Bisericii sunt: credinţa şi dreapta credinţă, postul şi rugăciunea, dragostea, blândeţea şi smerenia, răbdarea şi umilinţa. A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în batjocură. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos, aşa cum nu L-a suferit nici pe Hristos. Mediul în care creştinul aduce roadă este jertfa martirică. Lucrul acesta trebuie să-l învăţăm pe român. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor!

Prin aceste nevoinţe şi fapte bune poruncite de Biserică se mântuieşte sufletul de lume şi de toate organizaţiile atee stricătoare de suflet şi ucigătoare de oameni ale lumii. Ateismul cultivat şi antropofagiei poleite a civilizaţiei contemporane trebuie să le opunem personalităţi purtătoare de Hristos, care, cu blândeţea mielului vor birui patimile cele aprinse ale lupilor urâtori de Hristos, şi cu nevinovăţia porumbeilor vor izbăvi sufletul poporului de plăgile produse de civilizaţie şi politică. Civilizaţiei europene (şi americane), în numele omului fără de Dumnezeu, putred şi desfigurat, trebuie să-i opunem nevoinţă săvârşită în numele lui Hristos. Pentru aceasta, datoria principală a bisericii noastre este de a crea nevoitori purtători de Hristos. Temelia se poate pune numai având arhieirei, preoţi parohi, călugări şi mireni nevoitori. Cuvântul care trebuie să se audă înlăuntrul bisericii astăzi este: înapoi la nevoitorii purtători de Hristos, la Sfinţii Părinţi!

 

Omul european s-a proclamat pe sine Dumnezeu 

– Ar rezulta, părinte, că există în sânul civilizaţiei noastre două culturi: una Dumnezeu-omenească şi alta doar omenească, teren de manipulare politică a sufletului şi de lucrare a răului. În înfruntarea dintre ele cine va birui?

– Cultura europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi scopul civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este principalul ei arhitect! El e clădit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic: măsura tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute este omul – şi anume europeanul. El e supremul creator şi dătător de valoare. Adevăr este ceea ce el va proclama ca adevăr; sensul vieţii este acela pe care el îl va proclama ca sens al vieţii; binele şi răul sunt acelea pe care el le va proclama ca atare. Ca s-o spunem simplu şi sincer: omul european s-a proclamat pe sine Dumnezeu. Oare n-aţi observat cât de constantă este dorinţa lui de a face pe Dumnezeu? De a face pe Dumnezeu prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filosofie şi prin cultură, prin religie şi prin politică, prin artă şi prin modă? Să facă pe Dumnezeu cu orice preţ, chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a declarat, pe limba ştiinţei sale umanisto-pozitiviste, că Dumnezeu nu există! Şi călăuzit de această logică, a atras plin de curaj următoarea concluzie: “De vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sunt Dumnezeu!” nimic nu vrea mai mult omul european decât să se prezinte ca Dumnezeu, chiar dacă este în universul acesta ca un şoarece în cursă. Ca să arate şi să dovedească dumnezeirea sa, a proclamat că toate lumile de deasupra noastră sunt goale: fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea, cu orice preţ, să domnească asupra naturii, să o supună sieşi – drept care a organizat o campanie sistematică împotriva naturii – campanie pe care a numit-o “cultură”. La ea a înhămat filozofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa, politica şi tehnica sa. Şi a izbutit să defrişeze o bucăţică pe suprafaţa materiei, dar n-a transfigurat-o. Luptându-se cu materia, omul n-a reuşit să o înomenească, ci ea a reuşit să îl restrângă pe om şi să-l limiteze la ceea ce e de suprafaţă, să îl reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de materie, se conştientizează pe sine ca materie.

Şi ştiţi cine a învins? Este o ironie: civilizaţia l-a făcut pe om rob al materiei, rob al lucrurilor. Atotproclamatul Dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care el însuşi şi i-a făurit. E limpede că omul european nu e Dumnezeu, ci un simplu rob al lucrurilor. În campania sa împotriva a tot ce e mai presus de fire, el a înlocuit cu produsele civilizaţiei sale orice năzuinţă spre cele mai presus de materie: a înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit nemurirea, a înlocuit veşnicia, a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi a promovat cultura ca Dumnezeu: fiindcă omul nu poate, pe planeta aceasta întunecată, rezista fără Dumnezeu, oricum ar fi acest Dumnezeu, fie el chiar un Dumnezeu mincinos – aceasta e fatala ironie a sorţii omului cu astfel de dispoziţie sufletească.

Oare n-aţi observat că omul european, în culturomania sa, a transformat Europa într-o fabrică de idoli! Aproape toate produsele culturii au devenit idoli! Drept care, epoca noastră este, mai înainte şi mai presus de toate, o epocă a închinării la idoli. Nici un continent nu e atât de inundat de idoli ca Europa actuală! Nicăieri oamenii nu se închină atât înaintea lucrurilor şi nu  trăieşte atât de mult prin lucruri şi de dragul lucrurilor, ca în Europa. Aceasta este o închinare la idoli de cea mai rea speţă, fiindcă e o închinare în faţa lutului. Spuneţi-mi, nu se închină, oare, omul lutului roşu atunci când îşi iubeşte cu egoism trupul lui de lut şi susţine cu încăpăţânare:”trup sunt, şi numai trup”? Spuneţi-mi, nu se închină omul european lutului roşu atunci când proclamă ca ideal al său lupta de clasă, sau naţia, sau omenia ?

În conformitate cu filosofia Dumnezeu-omenească a vieţii, şi omul şi societatea, şi poporul şi statul trebuie să se acomodeze cu biserica  întocmai ca şi cu prototipul lor veşnic. Acomodarea bisericii cu ele este cu totul inacceptabilă, cu atât mai mult subjugarea bisericii de către ele. Un popor numai atunci când posedă valorile reale când trăieşte şi pune în aplicare faptele bune, evanghelice şi întrupează în istoria lui etosul Dumnezeu-omenesc. Ceea ce valorează pentru popor, valorează şi pentru fiecare stat şi pentru fiecare societate. Scopul poporului, ca totalitate, este acelaşi cu scopul omului ca persoană singulară. Şi scopul acesta este întruparea în toate manifestările vieţii lui a dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei evanghelice. Orice neam trebuie să devină “popor al lui Dumnezeu”, “popor sfânt”, care pune în evidenţă şi propovăduieşte, prin istoria lui, adevărul Dumnezeu-omenesc, al vieţii şi etosul Dumnezeu-omenesc al ei.(v. 1 Petru 2, 9-10; 1, 15-16).

 

Blestemul Occidentului – ura împotriva clerului şi evreilor 

– În adâncul sufletului lor naţional, toate popoarele Europei sunt conştiente că rătăcesc… şi, totuşi, o fac! Se poate sau nu explica acest fenomen?

– Cea mai înaltă fericire pentru oameni este arătarea lui Dumnezeu în trup; dar şi cea mai înaltă nefericire este îndepărtarea lor de Dumnezeul acesta şi întoarcerea lor la slujirea lui Satana. Nenorocirea asta îşi are originea la popoarele apusene ne-ortodoxe şi pentru două motive: primul este ura împotriva clerului eretic. Iar al doilea, ura împotriva evreilor. Amândouă aceste uri au răsărit în inima omenirii apusene din aceeaşi sămânţă, iar sămânţa este strădania atât a clerului creştin cât şi a evreilor de a stăpâni deplin în viaţa poporului şi a statului în toate direcţiile. Ura împotriva unui astfel de cler s-a transformat în ura împotriva bisericii, iar ura împotriva evreilor a cuprins şi pe Domnul Iisus, ca – vezi, Doamne – evreu. În realitate, Hristos a fost evreu doar după mamă şi după poporul în mijlocul căruia S-a arătat pentru prima oară. Cu toate acestea, însuşi acest popor L-a tăgăduit cel dintâi şi L-a ucis cu o moarte înfricoşătoare. Dar ce? Dacă cineva este îm­­potriva evreilor, cum să fie împotriva lui Hristos, împotriva Căruia evreii luptă de două mii de ani? Dar unde îşi vâră Satana ghearele, acolo nu mai încape logică!

Conduse de ura împotriva clerului şi a evreilor, popoarele apusene au îndepărtat treptat-treptat pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate sectoarele şi instituţiile poporului şi statului şi au mărginit rămânerea Lui numai în biserici. De la Acela Care, după slăvita Sa Înviere din mormânt, a zis: “Datu-Mi-s-a puterea în cer şi pe pământ (Mt.28, 18)”, de la Acela, oamenii cei orbiţi au anulat toată puterea! Şi nu numai aceasta, ci şi orice influenţă pe pământ, în şcoală, în societate, în politică, în artă, în raporturile dintre oameni şi în raporturile internaţionale, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte.

 

Invincibilii  – cei ce luptă pentru Dumnezeu şi neamul lor 

– În acest context, pentru fiecare neam în parte, cuvintele lui Petre Ţuţea “Între Dumnezeu şi neamul meu”, par să indice singurul pivot de sprijin pentru spiritul omului căutător de echilibru. Şi totuşi nouă, românilor, dacă îl invocăm pe Dumnezeu, ne este parcă, în schimb, ruşine sau frică, de la un timp să ne proclamăm calitatea de români.

– Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său nu va fi învins niciodată! Câteodată, pe acestă linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului.

Aici nu interesează majoritatea fie ea şi de 99%, cu părerile ei.

Nu părerile majorităţii determină această linie de viaţă a neamului! Ele, majorităţile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conştiinţă şi virtute, sau de inconştienţă şi decădere.

Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor. Ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii care, în faţa jugului străin, nu s-au supus, ci şi-au pus fiinţa-n spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin “majorităţile” laşe şi “cuminţi”. Ei înving şi mor; indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi de numeroase, se aşterne întunericul uitării şi al morţii. Aparţine istoriei naţionale, nu acela ca va trăi sau va învinge – cu sacrificarea liniei vieţii neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie!

 

Pământul – baza existenţei naţiei 

– De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

– Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. O naţie care nu are pământul său, nu poate trăi, dacât dacă se aşează pe pământul altei naţii, sau pe trupul acesteia, sugându-i vlaga.

Sunt legi făcute de Dumnezeu care orânduiesc viaţa popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor pentru ca să trăiască, să crească, să se dezvolte şi să-şi creeze pe el cultura sa proprie.

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul care trăiesc, istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam nu a venit de nicăieri. Acela suntem NOI. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii! De ei suntem legaţi nu numai prin pânea şi existenţa pe care ne-o dă muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele strămoşilor care dorm în ţărâna lui! Toţi părinţii noştri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.

 

“Mistica naţională”, democraţia şi sfărâmarea globalizatoare a naţiunilor 

– Din păcate dragostea de pământ şi de neam este astăzi terfelită sub acuza “naţionalism” (termen care nu ar trebui să aibă nimic insultător, în sine) de către o autoproclamată “elită” care se erijează în Dumnezeu şi ale cărei valori declarate sunt “democraţia” (tradusă în practică prin cel mai necruţător stalinism) şi “globalismul” (o răsturnare tot în practică a fostului “internaţionalism proletar”). Ce trebuie să înţeleagă românul, omul simplu, zilnic agresat prin mijloacele media, de indivizi care, aparent, îi vor binele dar care-l acuză tocmai pentru că îşi apără credinţa, tradiţiile, într-un cuvânt?

– Dacă mistica noastră creştină, cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un “salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul oamenilor sau al mulţimilor cu sufletul neeamului lor, printr-un salt pe care aceştia îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istoric, ci trăind, cu sufletul lor. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l, învrăjbindu-l şi expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii Anticristului, într-un greu moment al istoriei sale.

Numai acest argument este atât de grav pentru existenţa noastră, încât ar fi un suficient motiv ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta unitatea: deci viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.

Democraţia transformă milioanele de străini de neam în cetăţeni români. Făcându-i egali cu românii! Dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bază? Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma! Cu munca şi cu sângele nostru! De unde egalitate cu cei ce de abia de … 100, de 10 sau de 5 ani, sunt aici? Privind trecutul … Noi am creat statul acesta! Privind viitorul … Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au niciuna! Ce răspundere pot avea apatrizii în faţa istoriei pentru dispariţia statului român?

Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului şi nici egalitate de răspundere pentru viitorul lui. Egalitate? După o veche maximă: egalitate înseamnă a trata inegal lucrurile inegale.

Democraţia este incapabilă de continuitate în efort. Pentru că, împărţită în partide care guvernează câte un an, doi sau trei, este incapabilă de a concepe şi a realiza un plan de lungă durată. Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt. Ce s-a conceput şi construit de unul astăzi, se dărâmă în ziua următoare de altul.

Într-o ţară în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o gospodărie în care s-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele să fie stricate de cei ce vor veni mâine.

Democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam.

Omul politic de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie, sclavul partizanilor săi, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea. Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului electoral!

El e pus în situaţia de a alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea partizanilor. Şi atunci omul politic le satisface poftele! Dar nu din buzunarul său, ci din buzunarul ţării. Creează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită, a poporului.

Democraţia este incapabilă de autoritate. Pentru că lipseşte puterea sancţiunii! Un partid nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de milioane, din hoţie şi pradă, de frică să nu-i piardă. Nici împotriva adversarilor, de frica acestora, să nu-i demaşte propriile afaceri şi incorectitudini!

Democraţia este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre diferitele grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească, ajunge sluga marii finanţe internaţionale care o subjugă, plătind-o. În modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.

 

Nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ! 

– Pentru că aţi vorbit despre egalitate … Se spune astăzi tot mai frecvent semnul egalităţii între popor sau neam şi naţiune. Conform prevederilor Constituţiei noastre şi ale constituţiilor tuturor statelor moderne ale acestui început de mileniu, cetăţeni ai României şi fii ai naţiunii române sunt toţi cei născuţi pe acest pământ şi toţi cei care optează pentru acest statut, bucurându-se de toate drepturile dar şi având toate îndatoririle ce decurg din această dublă calitate. Cum mai putem defini atunci poporul sau neamul românesc?

– Când zicem neamul românesc, înţelegem nu numai pe toţi românii trăind pe acelaşi teritoriu, având acelaşi trecut şi acelaşi viitor, acelaşi port, aceeaşi limbă, aceleaşi interese prezente. Când zicem neamul românesc, înţelegem toţi românii vii şi morţi, care au trăt de la începutul istoriei pe acest pământ şi care vor mai trăi şi în viitor.

Neamul cuprinde:

  1. Toţi românii aflători, în prezent, în viaţă.
  2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.
  3. Toţi cei ce se vor naşte români.

Un popor ajunge la conştiinţa de sine, când ajunge la conştiinţa acestui întreg, nu numai la aceea a intereselor sale.

Neamul are:

  1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele.
  2. Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile.
  3. Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:
  4. a)    Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală. Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile strălucirii concepţiei lui. Există o ţară a spiritului naţional: ţara viziunilor lui, obţinute prin revelaţie şi prin proprie sforţare.
  5. b)    Onoarea lui ce străluceşte, în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normele izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
  6. c)    Cultura lui: rodul vieţii lui născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei. Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine. Făcea cineva o frumoasă comparaţie: şi pâinea, şi grâul pot fi internaţionale, ca articole de consumaţie, dar vor purta pretutindeni pecetea pământului în care s-au născut!

Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor! Pe toate un neam trebuie să şi le apere! Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.

Grecii antici nu trăiau prin fizicul lor, oricât de atletic – din el n-a rămas decât cenuşa – şi nici prin bogăţiile materiale – dacă le-ar fi avut – ci prin cultura lor.

Un neam trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoarea şi cultura lui. De aceea conducătorii naţiilor trebuie să judece şi să acţioneze nu numai după interesele fizice sau materiale ale neamului, ci ţinând seamă, de linia lui de onoare istorică, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ!

 

Interesul naţional este Învierea!

– Concluzia pe care o putem sublinia, pentru cititori, ar fi aceea că interesul naţional se identifică pentru orice neam, cu ţelul său final. Care este el şi pentru noi şi pentru alţii, viaţa neamului sau eternitatea scânteii sale divine?

– Dacă este viaţă, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bun, chiar şi cele mai rele!

Se pune deci problema: după ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure?

Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea? Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos! Creaţia, cultura, nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această Înviere. Ele sunt rodul talentului, pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, “Învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.

Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: “Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi luminătorul îi este Mielul”.

“Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21, 23-24).

Şi în altă parte: “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15,4).

– Rămâne de văzut cum se va prezenta neamul nostru şi mai ales, cum se vor prezenta “regii şi împăraţii” săi, la marea judecată!

Read Full Post »

 

Agricultorul Valer Mândroni s-a născut într-o familie cu adânci rădăcini în pământul Ţării Haţegului. Era o familie de români băştinaşi, cu o genealogie îndelungată, cu credinţă în Dumnezeu şi un respect desăvârşit pentru muncă, cinste şi dreptate. Învaţă la şcoala din satul natal, pe care o termină cu bine în anul 1915. A dovedit dragoste pentru învăţătură, dar cheltuielile la şcoli înalte erau prea mari, pentru a putea să-şi desăvârşească studiile.

Rămâne în sat şi lucrează, cu părinţii şi fraţii săi, în agricultură şi în meşteşugul prelucrării fierului1. În acest fel îşi trăieşte viaţa de adolescent şi tânăr. Devine un fierar priceput, apreciat de sătenii din preajma localităţii Ciula Mare. Războiul mondial nu-l afectează, fiind prea tânăr pentru înrolare şi trimitere pe front. În anul 1924, este luat în Armată şi înregimentat în Garda Regală. Pentru tânărul ţăran ardelean, cu doar 6 clase elementare, a fost un moment important. Timp de 3 ani se află în elita militară, cunoaşte altă viaţă, îi sunt deschise noi orizonturi de percepţie umană. Se întoarce, după satisfacerea stagiului militar, în satul natal. Îşi reia activitatea de agricultor şi fierar2, dar de pe o nouă poziție socială.

Devine unul dintre fruntaşii satului, om respectat şi cu răspundere în comunitatea locală. Ajunge om de vază al parohiei ortodoxe din Ciula Mare, fiind ales epitrop, funcţie pe care o deţine timp de 29 de ani (1930-1959). Între anii 1941-1945, a fost ales primar al comunei natale, îngrijindu-se cu abnegaţie de nevoile sătenilor. Nu avea pregătire şcolară superioară, dar acumulase o mare experienţă de viaţă, un mod aparte de înţelegere şi apropiere de semenii săi. Pentru ţăranul înstărit şi harnic, dar şi bun creştin, care a fost Valer Mândroni, regimul comunist totalitar aduce doar nedreptate, suferinţă şi abuzuri. Este adeseori umilit şi supus la obligaţii mari către statul comunist. Au fost ani grei, cu mult zbucium pentru această conştiinţă simplă de ţăran ardelean. Pe acest fond, în primăvara anului 1953, se apropie de „Oastea Domnului”, iar în vara anului respectiv face legământul de credinţă şi devine unul dintre cei mai activi propovăduitori ai Cuvântului întru Slava lui Dumnezeu.

Intrarea şi drumul lui Valer Mândroni în „Oastea Domnului” nu au fost obişnuite. Chemarea lui spre a se înrola ca ostaş al lui Hristos a fost una deosebită, cu un puternic ecou în rândul sătenilor din părţile Haţegului. Era un om simplu, nu poseda o cultură teologică elevată, academică. Despre schimbarea trăită de acest ţăran ardelean află până şi patriarhul Justinian, care-i va trimite o Biblie4. A fost un moment de mare semnificaţie în viaţa acestui om. Citeşte cu nesaţ Biblia, caută să pătrundă şi să înţeleagă marea înţelepciune a învăţăturii creştine. Învaţă neobosit, străduindu-se, în acelaşi timp, să-şi trăiască viaţa în conformitate cu învăţătura Bisericii, pe care o transmitea şi sătenilor din localităţile Haţegului. Vorbirea lui era nepretenţioasă, directă, dar profund duhovnicească. Străbate satele, participă la adunările „Oastei”, însufleţeşte spiritele prin cuvintele sale pătrunzătoare despre credinţa creştină. Casa sa din Ciula Mare devine loc de adunare şi întâlnire a celor care au făcut legământ cu „Oastea Domnului”. Activitatea sa atrage numeroşi oameni spre „Oaste”, care fac legământul de credinţă. Într-o serie de sate, se întemeiază noi adunări, iar Valer Mândroni este mereu chemat să îndemne oamenii la pocăinţă, să le explice Cuvântul Domnului, fără a devia de la învăţătura Bisericii şi fără a se rupe de comunitatea parohială. Cu Biblia în desagă, merge de la o adunare la alta a „Oastei Domnului” şi propovăduieşte învăţătura Sfintei Evanghelii. Ultimii săi ani de viaţă îi închină în totalitate credinţei în Dumnezeu.

Activitatea misionară desfăşurată de Valer Mândroni în cadrul asociaţiei „Oastea Domnului” nu era lipsită de primejdie. În anul 1947, autorităţile comuniste din România au interzis „Oastea Domnului” şi vor efectua numeroase arestări în rândul credincioşilor mai importanţi. A transmite Cuvântul lui Dumnezeu în cugetele românilor însemna, după anul 1947, un mare risc şi o acceptare conştientă a sacrificiului. Organele Securităţii urmăreau adunările Oastei, supravegheau pe cei încadraţi, clandestin, în rândurile acesteia. A urmat o lungă şi îngrozitoare perioadă de oprimări. Credincioşilor creştini ortodocşi din „Oastea Domnului” li s-au pus toate piedicile posibile într-un regim totalitar, în timp ce liderii ei au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Valer Mândroni a fost urmărit timp de mai mulţi ani. Securitatea a creat în jurul său un adevărat cerc de informatori. Era urmărit pas cu pas, pregătindu-i-se arestarea şi condamnarea sa politică şi religioasă. În 4 august 1959, a fost arestat şi anchetat la Securitatea din Deva. Va fi judecat la Tribunalul din Deva la 19 noiembrie 1959, împreună cu alţi fruntaşi ai „Oastei Domnului” din judeţele Hunedoara şi Alba. Este condamnai la 14ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii. În timpul procesului, are o comportare demnă. Recunoaște că a propovăduit învăţătura creştină şi declară că „asta a avut pe inimă şi asta a făcut. Nu regretă”6. Mărturisire clară, directă, care i-a adus privarea de libertate şi condamnarea, pricinuindu-i apoi atâtea suferinţe şi boli. După pronunţarea sentinţei face recurs, dar Tribunalul din Cluj menţine condamnarea dată iniţial. Este întemniţat la Penitenciarul Gherla. Dar în timpul anchetei de la Securitatea din Deva se îmbolnăveşte, iar condiţiile inumane din lunile de detenţie la Gherla îi agravează boala. Se stinge din viaţă, în celula închisorii, la 7 martie 1960. Încă o jertfă pentru credinţă, încă un mormânt fără cruce se adăuga în cimitirul Penitenciarului Gherla. Era acela al unui om care a trecut printr-o adevărată transformare sufletească, care s-a convertit cu întreaga fiinţă la credinţa creştină, mărturisindu-L pe Hristos până la moartea martirică.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/valer-mandroni/2536-valer-mandroni-martir-pentru-hristos-in-perioada-regimului-comunist

Read Full Post »

 

Ca semne ale smereniei şi ale mândriei să-ţi fie următoarele: cea de-a doua îi mustră pe toţi şi vede în ei tot ce e urât, iar cea dintâi vede numai urâţenia sa şi nu îndrăzneşte să judece pe cineva.

Când te socoteşti un nimic, ce importanţă mai are ceea ce gândesc şi vorbesc ceilalţi despre tine? Cel smerit întotdeauna este împăcat şi liniştit, iar ca să dobândim starea aceasta ne trebuie multă pricepere. În orice situaţie care te zguduie, să-ţi conştientizezi neputinţa ta şi să te mustri pe tine însuţi, nu pe ceilalţi.

Read Full Post »

Older Posts »