Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Sfintii Inchisorilor’ Category

maica-tatiana

 

Această iubitoare de Hristos s-a născut la data de 22 iulie 1921 în comuna Berivoii Mari din regiunea Făgăraș, azi județul Brașov, având la botez numele de Victoria. Părinții săi se numeau Nicolae și Ana. Tatăl, Nicolae, era creștin ortodox convins, cu frică de Dumnezeu și ca mai toți ardelenii a fost simpatizant al Partidului Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. Se mută la cele veșnice în anul 1948. Mama Ana era născută în alt sat, Hîrseni, cu numele de familie Judele, era fiică de țărani, având o fire blândă și-a crescut cei șapte copii cu multă dragoste inspirându-le dragostea de Dumnezeu și respectul dintre oameni. A născut 4 băieți: Ioan, Vasile, Nicolae, Toma și trei fiice: Maria, Ana și Victoria care va deveni maica Tatiana.

La vârsta de 12 ani, după ce urmează șase clase primare în comuna sa natală, Victoria merge la București la sora mamei sale, Puiu Alexandrina, care a crescut-o mai departe întrucât aceasta nu avea copii. Mătușa Alexandrina era casnică și s-a ocupat îndeaproape de creșterea și educarea micuței Victoria. Soțul dânsei era funcționar și cu sprijinul său a fost dată să învețe croitorie, o meserie pe care a deprins-o foarte repede. Cursurile acestei școli se desfășurau pe o perioadă de 4 ani și după terminare această școală era considerată liceu. Mătușa sa avea un atelier de croitorie în București, unde a lucrat și Victoria până la plecarea sa în mănăstire. În 1950 Victoria purta numele de Tatiana și se afla la Mănăstirea Tismana, fiind călugărită pe seama Mănăstirii Bistrița-Vâlcea, întrucât Tismana era încă mănăstire de călugări.

În luna februarie 1952, maica Tiatiana Răduleț este numită stareță a Mănăstirii Tismana înlocuind-o pe maica Eliseia Glăvan. Pătimirile maicii Tatiana încep o dată cu numirea ei ca stareță a mănăstirii într-un timp în care vremurile erau foarte tulburi. Obștea Tismanei număra 81 de viețuitoare aduse de la 3 mănăstiri: Gologanu, Gura Motrului și de la Bistrița-Vâlcea. Ele lucrau la Cooperativa „Propășirea” unde era președinte părintele Veniamin Nicolae, exarhul mănăstirilor. În această cooperativă se confecționau bidinele din păr de porc „pe care le virează diferitelor întreprinderi din țară sau din comerțul socialist”. Aceste cooperative de producție erau formate din inițiativa Patriarhului Justinian, pentru a oferi puterii comuniste o justificare a monahismului ca sprijinitor al „poporului muncii”. Cooperativele de producție erau atât la mănăstirile de călugări, cât și la mănăstirile de maici. La Polovragi se confecționau materiale lemnoase necesare periilor și bidinelelor. La mănăstirile Jitianu, Strâmba Jiu și Gura Motrului se confecționau covoare și alte obiecte gospodărești; la Horezu și Bistrița se lucrau lucruri fine – broderii, cusături, ceramică; la Mănăstirile Agapia și Văratec din Moldova erau ateliere de covoare. Maica stareță Tatiana împreună cu maicile Nicodima Vasilache, ca secretară, și Gabriela Cotârlan, economa, formau un „comitet” pe lângă părintele președinte Veniamin Nicolae.

Între 21 aprilie și 7 octombrie 1957 șeful secției regionale Lt. Maj. Mandoc Constantin, elaborează un plan de măsuri în acțiunea „Cerna” din cadrul Mănăstirii Tismana.

Primirea în mănăstire a unor asemenea „elemente dușmănoase”, precum un preot pensionar și două maici românce născute în Basarabia, punerea ca secretară a unei foste legionare ca maica Nicodima, îngăduința ca un fost legionar ca părintele Veniamin să fie preot slujitor, toate acestea au reprezentat numai un început al capetelor de acuzare pentru maica Tatiana. Cel mai greu lucru pe care l-a avut de întâmpinat, această mărturisitoare a credinței, au fost declarațiile acuzatoare ale unor viețuitoare ale mănăstirii. Aceste declarații au fost smulse de la maici după numeroase amenințări ale organelor de Securitate, care căutau pretext pentru a compromite conducerea mănăstirii. Grupului „dușmanilor” poporului din Mănăstirea Tismana i s-a dat un nume: „Cerna”. Sub această denumire aveau să fie judecați și condamnați: părintele Veniamin Nicolae, maica stareță Tatiana, secretara Nicodima Vasilache, economa Gabriela Cotârlan. Nici maica Ambrozia (maica Mărgărit) nu a scăpat de a fi urmaărită și acuzată că: „ar desfășura activitate contra regimului și ar avea legături cu diferite elemente din alte localități și folosește fondurile mănăstirii în mod suspect și nejustificat”. Una din acuzele „democratice” aduse conducerii mănăstirii a fost și „complicitate la delapidare” de fonduri, cheltuieli ale salariilor maicilor în folos propriu, etc., deși maicile nu primeau bani din salar în mână, mâncarea și îmbrăcămintea fiind asigurate de conducerea mănăstirii. Lupii s-au îmbrăcat în blană de oaie și au încercat să smulgă declarații unor maici mai slabe de fire. Unele au cedat presiunilor, altele și-au apărat stareța.

În rândul celor care au apărat-o au fost următoarele: maica Maximilia Doca, maica Veronica Luchian, Hristina Munteanu, Teodosia Popa, Petrovia Axenti. Cele care au dat declarație că în mănăstire sunt nereguli, au fost: Harisica Teodoreanu, Magdalena Pichiu și sora Lupescu Fănica. „Grija părintească” cea mare a partidului pentru maici era dacă au îmbrăcăminte și hrană, dacă primeau salariul în mână, dacă se dădea vin la masă și alte binefaceri. Maicile au recunoscut că salariul nu se primea în mână dar semnau statul de plată și erau în mare mulțumite de această rânduială. Cele care s-au arătat nemulțumite au fost cele două maici și sora mai sus-amintite. Maica Tatiana, fiind prevăzătoare, și-a dat seama că ele colaborează cu Securitatea, și ca să nu facă un rău mai mare mănăstirii le-a trimis la altă mănăstire, Gura Motrului. Nemulțumirile constau în acea că în loc de 8 ore se lucrau 10, 11 ore, că mâncarea este proastă și că nu li se dă vin destul, că nu primesc bani în mână, că nu li se fac haine, scrisorile sunt cenzurate de stareță, că maicile din conducere obligau surorile să le spele hainele și că economa Gabriela ar fi bătut niște surori.

Dacă ne uităm al aceste acuzații observăm că ele sunt, de fapt, simple bârfe; nu conducerea mănăstirii hotăra cât și cum să se lucreze, tot partidul era acela care cerea norme exagerate; iar despre hrană, îmbrăcăminte, bani, bătăi și alte cleveteli, călugărițele adevărate știau bine ce au făgăduit în fața Sf. Altar, la primirea hainei monahale, „pentru că prin a flămânzi și a înseta și a fi gol și osândit și batjocorit și ocărât și prigonit și de multe întristări și necazuri înconjurat, se închipuiește viața cea de după Dumnezeu. Și când toate acestea le vei pătimi, bucură-te zice Domnul; că plata ta multă este în ceruri”. În luna iunie 1958 maica stareță Tatiana a fost chemată la Craiova pentru un motiv banal, iar de aici nu s-a mai întors la mănăstire, întrucât a fost arestată și condamnată la 16 ani muncă silnică conform art. 209 pc. 1 C.P., dat de Tribunalul Militar București. A făcut 14 ani de temniță grea unde a răbdat toate relele din pușcărie: „carceră, bătaie, nemâncare, în primul rând nu avea aer, nu o scotea la aer. Avea nevoie de aer și nu o scoteau la aer”. Motivele pentru care au închis-o erau inventate de autorități: „delapidare” (nu o puteau învinui de politică pentru că nu făcuse), adăpostirea în mănăstire a unor „elemente dușmănoase”. Pe baza acestor acuzații a făcut 14 ani de pușcărie, unde s-a șlefuit ca aurul în topitoare pentru a străluci mai frumos. În hotărârea de trecere în evidență a maicii Tatiana din data de 17.07.1962, la rubrica despre activitatea politică după 23 august 1944, este trecută ca „militantă activă a cultului ortodox-mănăstire”.

Aceasta era politica cuvioasei maici și trebuia anihilată, umilită, închisă. Pe 23 octombrie 1964 își executa pedeapsa, fiind „încarcerată” la Formațiunea 0726 Târgușor, regiunea Ploiești. Nu i s-a aplicat decretul de eliberare a deținuților politici din 1964, astfel că a rămas în continuare în suferință până în 1972. […]

După eliberarea din temniță merge la Mănăstirea Căldărușani unde era stareț părintele Veniamin Nicolae care și el fusese condamnat împreună cu ea în același proces. De la Mănăstirea Căldărușani, pe data de 12.10.1972, scrie o scrisoare către Maica Nicodima de la Tismana, prietena de suferință. Iată conținutul duhovnicesc al scrisorii:

„În primul rând țin să-mi cer scuze pentru că nu v-am răspuns la cele două scrisori. De justificat nu încerc pentru că nu am nici un fel de justificare decât că mă hodorogesc. Am tot crezut că tot mai am putere să mai dau o fugă pe la Tismana, dar după cum știți, nu am reușit. Altădată mai primeam câte o scrisoare de la maica stareță, dar văd că m-a părăsit definitiv, „ochii care nu se văd se uită”. Știți că eu ca cea mai mică trebuia să vă scriu din când în când, dar ieri am primit ochelari și azi vă scriu, poate nu mă veți crede că nu mai văd aproape deloc. Eu vă doresc mult, mult de tot și nu este zi să nu mă gândesc la Tismana și să vă transmit gânduri bune de sănătate, pace și tot ce este bun și de folos de la Dumnezeu. Cred că mai sunt și eu pomenită măcar ca fiul risipitor. Să dea Domnul să vină ziua aceia în care să zic: „tot nu sînt vrednică să mă numesc fiica ta, primește-mă ca pe una din slugi. Monahia Tatiana”.

După ce a fost eliberată din pușcărie, Securitatea i-a urmărit fiecare pas. Un „dușman al poporului” nu trebuia tolerat. Vizitele dese ale maicii Tatiana la Tismana erau consemnate de sursa „Jeana”, care nota fiecare vizită la mănăstirea sa de suflet, consemna tot ce vorbea sau unde stătea. Iată una din nenumăratele note informative:

”La mănăstirea Tismana a sosit în vizită în perioada 17.XII.1973 – 19.XII.1973, îainte de Anul Nou până pe 2 ianuarie 1974 și între 5-9 februarie 1974 fosta stareță a mănăstirii Tismana – TATIANA- care în prezent este călugăriță la mănăstirea Căldărușani în cadrul mănăstirii de călugări, unde este stareț călugărul Veniamin, fost președinte al cooperativei „Propășirea” din cadrul Mănăstirii Tismana.

Sursa a aflat de la maica Isidora Popescu că înainte de a fi arestat personalul de conducere al Cooperativei „Propășirea”, fosta stareță Tatiana împreună cu Nicodima Vasilache, cu care era bună prietenă ar fi distrus prin ardere și ascundere prin poduri și sub dușumele diferite bunuri care erau în plus și nu puteau fi justificate la control. Se mai afirmă că ar fi fost aruncate pe cascadă damigene cu ulei, bătură, etc..

În legătură cu repetatele vizite ale călugăriței Tatiana la Mănăstirea Tismana, din afirmațiile maicii starețe Ierusalima și maicii Nicodima, ar dori ca maica Tatiana să revină în cadrul personalului mănăstirii Tismana. La ultima vizită maica Tatiana a locuit împreună cu maica stareță Ierusalima.”

Când părintele Veniamin Nicolae a fost repartizat ca episcop vicar la Episcopia Buzăului, a mers cu el și maica Tatiana. În a doua parte a lunii decembrie 1977 visul maicii Tatiana a fost îndeplinit, acela de a fi din nou la Tismana. Nu scăpa de supravegherea Securității. Sursa „Bogdan” a întrebat-o de cauzele pentru care se întoarce din nou în obștea Tismanei, iar maica a răspuns prompt: „pentru că am primit ordin în acest sens”. După cum spunea sursa „Jeana”, de mult maica Ierusalima, stareța mănăstirii, și maica Nicodima o așteptau. După întoarcerea în mănăstire, boala de nervi pe care o căpătase în temniță din cauza bătăilor și a umilințelor îndurate s-a agravat mai mult. Maica Florentia spunea despre dânsa că ajunsese într-o stare destul de gravă în ultima parte a vieții: „și-a pierdut mințile, ieșea din mănăstire goală, a fost bătută rău, a fost chinuită”.

După multe suferințe, în data de 24 februarie 1986, maica Tatiana Răduleț pleacă la cele veșnice, pentru a lua cununa răbdării din mâna lui Dumnezeu.

Pe crucea ce o străjuiește la căpătâi, maicile care au iubit-o au scris: „Domnul va judeca cu foc și cu sabie pe tot omul” Isaia.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/tatiana-radulet/1977-tatiana-radulet-monahie-purtatoare-de-lumina-in-intunericul-comunist

Read Full Post »

 

Îmi vine foarte greu să scriu despre valori superioare, întrucât, după grele lovituri primite, după ani de hoinăreală pe drumuri necunoscute, fugărit de oameni cu chip de vipere, m-am retras în găoacea mea, cu toate gândurile şi dorurile mele.

Dar vreau să scriu despre amintirea unor clipe sfinte pentru mine, clipe petrecute împreună cu Valeriu Gafencu.

În anul 1941 am fost condamnat la 6 luni şi o zi, împreună cu Valeriu, pentru participarea la “rebeliune”. Valeriu a fost student eminent ai Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi, dotat cu un bagaj superior de cultură, crescut de la icoană la altar, la lumina unor mari români: Eminescu, Conta, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Lucian Blaga, Emest Bemea.

În intimitatea noastră nu ne-au lipsit Solilocvii, Roza vânturilor, Puncte cardinale în haos, Îndemn la simplitate, Urmarea lui Iisus etc. Cât am stat închis împreună cu el, ne citea din Spaţiul mioritic, explicându-ne conţinutul lucrării, vorbindu-ne despre orizontul spaţial ancestral, despre rolul Bisericii, ca o concepţie ancestral organică, prin credinţa în unitatea supremă a divinităţii. Spunea că cei asupriţi este de mare importanţă să-l aibă alături în orice moment pe Domnul nostru Iisus Hristos. În alte zile ne-a vorbit despre Eminescu, Conta, B. P. Haşdeu, despre naţionalismul românesc, care este un act de creaţie spirituală. Ne-a spus că cei mai glorioşi naţionalişti nu sunt nici eroii şi nici şefii politici. Sunt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate, în fiecare om, pentru neam şi ţara lui.

Altă dată ne-a vorbit despre sentimentul destinului şi rolul credinţei prin trăire intensă în crearea unui suflet crescut de la icoană la altar, independent şi statornic în vitregia vremilor.

După câteva luni am fost despărţiţi; ne-am despărţit îmbrăţi şându-ne, rugând pe Dumnezeu să ne ajute să ne mai vedem. Eu am fost transferat apoi la închisoarea Galata, Bacău. După câtva timp ne-am văzut din nou la Iaşi, bucurându-ne unul de altul. Fiind urmăriţi, ne întâlneam pe la biserici, la mănăstirea Cetăţuia, pe dealul Ciric. Trăiam cu educaţia noastră, cu gândurile noastre şi cu credinţa noastră în Cel de Sus.

În sinea noastră de tineri cu elan şi neînfricaţi, ziceam versurile lui Coşbuc: “Vom răbda, privind în faţă / Orice şi a oricui chin / Că noi ştim că-i multă viaţă / Şi în noi, şi-n cei ce vin”. Dar zilele frumoase au trecut şi iarăşi ne-am despărţit; de data aceasta a trebuit să plec la Târgu Neamţ, unde aveam domiciliu forţat.

M-am întors la Iaşi prin august 1942 şi am aflat de marea nenorocire a prinderii prin trădare a lui Valeriu. Nu mult după aceea a fost ridicat şi fratele meu şi, după ce a fost bătut şi schingiuit, a fost trimis pe căi necunoscute. Chipul lui senin cu frunte mare, trist melancolic, cu gândurile unui om captiv în fatalitatea temporală. A simţit contradicţiile eului, ale lumii, a fost conştient de învingerea lor prin sentimentul de unitate cu destinul, natura şi divinul.

În el se uneau resemnarea şi încrederea în viaţă, suferinţa eului, pacea totului la picioarele lui Iisus. În mlaştina deznădejdii noastre, îmi aduc aminte că l-am întrebat odată: “de ce eşti atât de trist?”. Mi-a răspuns: “îmi ascund suferinţa în mine însumi”. Luni de zile nu-mi găseam liniştea şi nu mă puteam obişnui cu gândul că nu am să-l mai văd pe Valeriu. Condamnarea era foarte grea. Mă duceam din când în când pe urmele lui, la mănăstirea Cetăţuia, la schitul Hlincea, cu aceleaşi cărţi sub braţ, le citeam şi mă gândeam la el, la cei ca el şi la fratele meu. Aş fi vrut să ştiu cine l-a trădat, cine l-a vândut, cine e luda, să-l sfâşâi cu mâinile mele. Mama mea se ducea zilnic la biserică şi aprindea câte trei lumânări: una pentru el, una pentru ai lui şi una pentru Titi, fratele meu.

Dar anii au trecut, eu am luat calea pribegiei, fără cărţi, dar cu sufletul şi gândul nedespărţit de ele. Vreo câţiva ani am trăit în singurătate. Nu m-am despărţit de nimeni din cei dragi, cu care am fost uniţi de stăpânul nostru, nici de gândurile noastre, nici de credinţa noastră. O coincidenţă rară. Prin anul 1960, găsesc la un cetăţean, care vroia să vândă operele complete ale lui Eminescu, ediţia 1914, apărută sub îngrijirea lui A.C. Cuza, semnătura fostului stăpân, care se numea Gafencu Lucian. Nu m-am uitat cât cere, nu mi-a părut rău că acea carte era desfăcută şi am cumpărat-o imediat. Deseori, sâmbătă seara sau duminică deschideam cartea şi eram împreună cu el. Câteodată îmi vine în minte un cântec fredonat împreună cu el şi cu ai Iui: “Bătuţi de crivăţul nebun / Duşi în surghiun am sângerat / Cu carnea ruptă în fâşii / Mucenicii ne-au inspirat…” sau “Vânt de seară, vânt hoinar” a lui Radu Gyr…

Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiune divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem. Zicem şi noi ca şi Radu Gyr, versurile: “Dar va veni şi pentru noi / O zi de sărbătoare / Când mulţumi-vom amândoi / Copilului Măriei”.

Fericitul Augustin scria: “Două iubiri au înălţat două cetăţi: Iubirea de sine, până la dispreţuirea Domnului – Cetatea Terestră, Iubirea de Dumnezeu, până la dispreţul de sine – Cetatea Celestă”.

Valeriu Gafencu şi-a ales cetatea celestă, împreună cu cei martirizaţi. E “Sfântul închisorilor”, aşa cum spune părintele monah Neculai.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu/2517-valeriu-gafencu-a-fost-un-suflet-pur-plin-de-dragoste-adevarata

Read Full Post »

Maica-Domnului-cu-sfintii-de-la-Aiud

Read Full Post »

 

La 21 iulie 1911 a văzut lumina zilei, în comuna Alma, judeţul Sibiu, preotul Zosim Oancea, care avea să devină mai târziu o figură importantă şi impunătoare în viaţa cultural-religioasă a oraşului şi judeţului Sibiu, precum şi a întregii ţări.

După moartea tatălui, survenită în timpul primului război mondial, a fost crescut de bunicii din partea mamei, Zosim şi Eufimia, care obişnuiau să îl alinte spunându-i ”puiul moşului Zosim”.

Zosim Oancea a urmat cursurile liceului ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, judeţul Sibiu, unde a fost îndrumat de profesorul de religie să meargă la internat ”să facă pe credinterul”, adică să servească la mese în internat.

Apoi, a urmat un an la Institutul Teologic din Sibiu, de unde a fost nevoit să plece, neavând banii necesari pentru continuarea studiilor. Dar, la institutul cu acelaşi profil din Bucureşti, nu a fost nevoit să plătească taxe şi s-a înscris din nou în anul întâi, nerecunoscându-i-se studiile urmate la Sibiu. A terminat studiile teologice cu Magna cum laudae, în 1935.

 

Animalele salbatice din cadrul Ministerului de Interne al Romaniei, secolul XXI, haite de interlopi implicati in crima organizata, trafic de droguri, proxenetism, santaj, hartuire: oameni rapiti de strada, umpluti de sange, torturati in fel si chip! Au murit romani in anul 1989, pentru a ne intoarce inapoi in anul 1950: „Io dau cu pumnii si picioarele pana te bag in coma!”.

https://deveghepatriei.wordpress.com/2017/02/10/animalele-bolnave-psihic-din-politia-romana-tanar-craiovean-ridicat-de-pe-strada-si-torturat-cu-salbaticie-ei-sunt-gunoiul-pe-nume-ministerul-de-interne-interlopii-burtosi-si-nespalati-implicati-in/

 

14 18

 

Viaţa şi-a urmat cursul ei firesc şi, astfel, preotul Zosim Oancea s-a căsătorit la 5 mai 1935 cu Dorina Maria, fiica preotului din Alma.

În perioada 1935-1936 a fost profesor de religie la liceul ”I. G. Duca”, în Cristur, dincolo de Sighişoara. Între 1936 şi 1937, a făcut parte din organizaţia ”Oastea Domnului”, înfiinţată de losif Trifa, pe care o frecventa de fapt din studenţie.

În Sibiu a fost adus de către Mitropolitul Bălan drept preot la Catedrală şi profesor de religie la liceul ”Andrei Şaguna”. Primind catedră proprie la Şcoala normală de fete, a renunţat la postul de preot de la Catedrală. Astfel, a devenit inspector de religie pe toată Arhiepiscopia.

În 1948 a tipărit un calendar religios, cu un moto aparţinând lui Avram lancu. Figura marelui Avram lancu i-a fost impusă de autorităţi, căci el îl propusese de fapt pe Andrei Şaguna. În urma acestei apariţii editoriale a fost acuzat de către autorităţi de ”crimă de uneltire”, condamnat în februarie 1949 la 19 ani de închisoare, la care s-au adăugat ulterior încă 5 ani.

A fost arestat împreună cu soţia sa în gara oraşului Copşa Mică şi dus în temniţele Securităţii. Din fericire, Dorina Maria a fost eliberată după o detenţie de o săptămână, deoarece era însărcinată. Despre caznele suferite în detenţie a scris în lucrarea ”Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox”, apărută abia în 1995. A fost supus aici, el şi alţi colegi de suferinţă, la o serie de chinuri, cu scopul de a-i obliga să semneze o declaraţie falsă; a îndurat chinurile moriştii, care îl învârtea până ameţea, după care era atârnat între două mese, şi rămânea astfel o bună bucată de vreme. (…) Mulţi au murit în chinuri groaznice, neputând suporta durerile. Aşa a petrecut o săptămână, timp în care spera ca ziua procesului să vină mai repede şi să poată spune adevărul.

De acolo, a fost mutat în închisoarea din Sibiu, unde regimul era ceva mai blând, aveau voie să primească mâncare de acasă. Aici a petrecut perioada iulie 1948 – 14 februarie 1949, când i s-a dat sentinţa. În aceeaşi lună a fost transferat la închisoarea din Aiud.

Preotul mărturiseşte că închisoarea Aiud era ca o cetate: era împărţită în trei mari departamente, dacă se pot numi aşa. În primul departament, numit Zarca, prizonierii stăteau înghesuiţi în celula rece, fiecare având doar câte o pătură. Pentru a învinge cât de cât frigul, se uneau câte doi, şi astfel dormeau pe pătura unuia şi se acopereau cu pătura celuilalt. Preotul Zosim Oancea a împărţit pătura cu Aurel Cioran, fratele regretatului Emil Cioran. Fostul deţinut Oancea mărturiseşte că abia după zece ani a reuşit să îşi improvizeze o pernă dintr-un sac de paie.

Mâncare primeau foarte puţină, unii reuşeau să supravieţuiască cu cele mai puţin de 800 de calorii pe zi, alţii mureau. Ani de zile au mâncat la fel, încât chiar şi doctorul închisorii, Anca, se mira cum de mai trăiesc.

Preotul a reuşit să suporte toate încercările din închisoare datorită credinţei în Dumnezeu. În timpul ”şederii” la Aiud, a avut două vise care i-au dat încredere că va scăpa cu bine din acea grea încercare a vieţii. În primul vis, se făcea că era într-o mare catedrală, în altarul căreia se afla un scaun, în care era aşezată Maica Domnului, iar el era în strana din dreapta, având în mâini pâine şi vin; şi o ruga pe Maica Sfântă să i le primească pentru Sfânta Liturghie; credinciosului Zosim i s-a părut că Ea se uita cam aspru la el, şi atunci el se ruga: ”iartă-mă dacă am păcătuit, dar, te rog, primeşte-le”, şi le-a primit. În al doilea vis premonitor, preotul se visa în Catedrala din Timişoara, pe care nu o văzuse niciodată până atunci, dar, după eliberare, a mers să o viziteze. A avut încredere în minunile lui Dumnezeu.

În timpul detenţiei a lucrat într-o fabrică de fierărie şi lemnărie, perioadă care i-a mai uşurat ceva viaţa, acolo dându-i-se mai multă mâncare, mai bună; erau serviţi cu un polonic mai mare, şi li se dădeau cartofi, orez şi fasole.

Disciplina în închisoare trebuia respectată; preotul Oancea a simţit-o el însuşi; nu aveau voie să vorbească cu cineva dintr-o altă celulă, căci erau condamnaţi la izolare. Într-o zi, pe când deţinutul Oancea Zosim se întorcea de la plimbarea obişnuită, un alt deţinut, Floca losif, i-a dat bineţe, spunându-i ”săru’ mâna”, iar acesta i-a răspuns. Consecinţa a fost, inevitabil, închiderea în camera de izolare, rece şi întunecată, pentru o noapte.

Viaţa era foarte greu de suportat şi pentru că nu aveau voie să primească veşti de acasă. Noutăţi de acasă nu primeau decât dacă un nou deţinut din regiune era adus în închisoare. Astfel, preotul Oancea a aflat de la avocatul Banea Mitu că fiica sa Magdalena e cea mai frumoasă fată din Sibiu.

După un timp, Zosim Oancea a fost mutat în al doilea departament al închisorii, numit Celularul.

E important de menţionat că preotul Zosim Oancea şi-a exercitat profesia în închisoare, ajungând să creadă că a fost special trimis acolo de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Preotul considera minune faptul că Dumnezeu i-a dat să cunoască pe dinafară toată Sfânta Liturghie, şi astfel a putut să ţină slujbe. El avea obiceiul, înainte de a intra în închisoare, să poarte în reverul hainei o bucată de cuminecătură, în eventualitatea în care era cineva bolnav de moarte, pentru a-l împărtăşi. Apoi, pentru Sfânta Liturghie avea nevoie şi de antimis, care are valabilitate împreună cu Sfintele Moaşte. Preotul, neavând Sfintele Moaşte, a făcut următoarea analogie: dacă antimisul e valabil cu Sfintele Moaşte, atunci e valabil şi cu bucăţica de cuminecătură. În fiecare dimineaţă făcea Sfânta Liturghie cu toţi, dacă nu aveau turnători în cameră. În Săptămâna Patimilor primeau 125 de grame de pâine, pe care le folosea pentru cuminecătură, făcută cu vinul tonic adus de la infirmerie. Şi deţinuţii de la alte etaje primeau din cuminecătură; aceştia lansau trăistuţe mici prin grilajele ferestrelor. Apoi, urma spovedania: cu ajutorul lingurii, bătea în ţevile de încălzire (care nu erau niciodată calde) de trei ori, şi atunci toţi ştiau că se spune rugăciunea înainte de spovedanie; pe urmă, bătea iarăşi de trei ori şi fiecare se spovedea înaintea lui Dumnezeu; iar bătea de trei ori, pentru rugăciunea de dezlegare de la spovedanie; următoarele bătăi erau pentru rugăciunea de dinainte de cuminecare; iar bătea de trei ori şi fiecare înghiţea cuminecătura, după care zicea rugăciunea de după cuminecare.

Pe lângă îndatoririle de preot, Zosim Oancea era şi profesor; de exemplu, a cunoscut un ţăran macedonean, cioban de meserie, care nu ştia să scrie, nici să citească. A învăţat de la preotul Oancea, pe tăbliţe făcute din săpun, şi pe care se scria cu beţigaşe.

După toate aceste mărturisiri, preotul spune că, dacă ar fi trăit 100 de ani în libertate, nu ar fi putut face pentru sufletul omenesc ce a făcut acolo, în temniţă.

Preotul a fost silit de autorităţi la domiciliu forţat în Bărăgan, la Bumbăcari. Cei care locuiau acolo aveau libertatea de a se deplasa doar pe o rază de 15 kilometri.

Acolo a avut voie să vină şi familia sa, şi astfel şi-au întemeiat o gospodărie. Dar nici aici nu a avut parte de linişte, căci autorităţile au venit din nou şi l-au arestat. A fost dus în lagărul de la Noua Culme, unde a muncit la Canal. De acolo, a fost mutat la Periprava, în Deltă. Aici, şi-a văzut pentru prima dată fiul cel mic, Doru Oancea.

În Bărăgan a stat până în septembrie 1963 când, la întoarcerea în Sibiu, rectorul Institutului de Teologie din acea vreme, Nicolae Colan, l-a ajutat să primească parohia din Sibiel, care fusese liberă timp de doi ani.

Aici, a făcut mult bine sătenilor, care l-au îndrăgit şi l-au ajutat în tot ceea ce a dorit să realizeze pentru comunitatea din Sibiel, după cum el însuşi ne mărturiseşte. ”Nimic din ceea ce este aici nu am făcut singur, ci împreună cu poporul din sat, el m-a ajutat, m-a încurajat, m-a susţinut”.

Astfel, între faptele sale ziditoare de cultură se numără Muzeul de lcoane pe Sticlă, ctitorie cu rezonanţă voievodală, prin care aşezarea s-a ridicat la rangul de sat emblematic pentru cultura şi spiritualitatea noastră tradiţională.

Acest muzeu este cel mai mare din ţară de acest gen şi este alcătuit dintr-o clădire mică, amenajată în anii 1969-1970, şi o clădire mare, ce a început să fie construită în 1976 şi a fost terminată în 1982.

La aniversarea a 90 de ani, preotul Zosim Oancea, făcând bilanţul vieţii sale, poate spune cu mândrie că I-a slujit pe Dumnezeu timp de 65 de ani, dintre care 35 doar în Sibiel.

Preotul Oancea este o personalitate deosebită care, cu o dăruire exemplară, şi-a închinat viaţa şi energia slujirii lui Dumnezeu şi iluminării credincioşilor.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/zosim-oancea/1246-o-viata-inchinata-religiei

Read Full Post »

 

Suntem singura tara europeana in care sistemul politienesc, alaturi de serviciile secrete, a torturat si exterminat sute de mii de oameni! Ministerul de Interne al Romaniei, cea mai infecta si corupta institutie a statului roman, continua practicile militienesti-tortionare: oameni torturati, umpluti de sange, hartuiti si ucisi in bataie cu salbaticie!

In ce tara europeana ati mai intalnit o situatie de genul acesta: politistii si serviciile secrete sa extermine oameni in masa de parca sunt vite de la abator? Singurele doua institutii europene acuzate, IN MOD OFICIAL, de crime impotriva umanitatii si participare la genocid! In ce tara membra a Uniunii Europene, anul 2017, intalniti o situatie ca la Bucuresti: servicii secrete corupte pana la cel mai inalt nivel si politisti, in proportie de 80%, implicati in crima organizata, proxenetism si trafic de droguri? Realizati sau nu ca la inceputul anului 2017, secolul XXI – Dumnezeule!, romanii vorbesc cu frica la telefon din cauza SRI-ului si animalelor bolnave din Ministerul de Interne?

 

Read Full Post »

 

În anul 1948 mă găseam la închisoarea Aiud. Datorită unei împrejurări favorabile urma să fiu pus în libertate. Aveam posibilitatea, prin mijlocirea unor hârtii semnate în alb, să scap din închisoare câțiva camarazi. Între cei pe care îi puteam salva, era și Doctorul Uță. El reprezenta unul dintre oamenii pe care-i stimam și-i admiram, pentru că era oricând gata să se jertfească pentru binele altora. Din pricina regimului din închisoare, unde se găseau mii de oameni, mulți dintre deținuți înnebuniseră, iar alții erau pe cale să înnebunească. Toți aceștia erau separați în secții unde se aflau camere comune și cu un regim ceva mai îngăduitor.

Cel care se îngrijea de aceștia, cel care își dădea hrana lui primită ca oricare alt deținut, de la închisoare, era domnul doctor Uță. Cum se îmbolnăvea cineva în penitenciar, fie deținut, fie gardian, doctorul Uță era prezent. Dacă cineva chiar și din familia gardienilor cădea la pat, singura speranță era doctorul Uță. Acela care da totul pentru bolnavi, că erau oameni buni sau răi, hoți sau cinstiți, angajați ai administrației sau victime, era doctorul Uță. Tot ce făcea era din dragoste pentru om.

Permanent, în geanta în care-și ducea puținele medicamente pe care le avea și pe care numai el știa cum le dobândea prin cunoștințele sale, prin insistențele lui, se găsea, pentru cei bolnavi, pentru prieteni sau dușmani, pentru oameni, și câte o bucată de pâine ruptă, de cele mai multe ori, din rația lui puțintică de închisoare. Pe foametea ce bântuia în Aiud la acea vreme, găseai în geanta doctorului Uță, ca prin minune, întotdeauna, o fărâmă de turtoi sau de mâncare căpătată cine știe de unde pentru cei bolnavi. Cât am stat la Aiud, în acea vreme, peste un an, nu l-am văzut niciodată pe doctorul Uță mâncând decât de la cazan și nici acea mâncare n-o lua toată, deși era puțină. Când mâncarea de la închisoare era ceva mai substanțiată, Uță își primea porția și fugea cu ea la vreun bolnav. Nu știu dacă și când mânca și el puțin turtoi.

De multe ori m-am întrebat de unde o fi avut atâta rezistență, atâta putere. Nu stătea niciodată degeaba.

Eliberarea mea se apropia. I-am spus că, în mod sigur, îl puteam scăpa din închisoare, puteam face să i se rejudece procesul și să se elibereze. Doctorul Uță s-a opus categoric. Argumentul său era că nu putea lăsa bolnavii, în deosebi pe cei de la secții, pe nebuni. Văzând că eram hotărât să-l scot din închisoare, cu câteva zile înainte de eliberarea mea a venit la mine și m-a amenințat că, de făceam aceasta, avea să mă divulge. „Aici pot salva vieți omenești. Pe aceștia nu-i ajută nimeni. Sunt fericit că-mi stă-n puteri să fac acest lucru”. Nu voia cu nici un chip să-i părăsească, mai ales pe cei care înnebuniseră în detenție și care erau destul de numeroși și se înmulțeau zi de zi. „Voi face tot ce este omenește posibil, tot ce stă în puterile mele, pentru a readuce acești oameni la viață normală. Îi voi urma oriunde”. Acestea sunt vorbele lui. Și așa a făcut. […]

Toată viața lui a constituit o renunțare pentru aproapele. Renunțările lui au dat viață multora. Prin anii 1946-1947, veneau țărani din satele învecinate închisorii și se rugau de director să-l lase pe doctor să meargă și la ei în sat. Auziseră, prin gardieni, de minunile medicului Uță, care avea o putere atât de miraculoasă în cuvântul său, încât bolnavul căpăta curaj, viață din viața acestui doctor care le vorbea cu atâta însuflețire despre sănătate, despre voință, despre Dumnezeu și despre Biserica Lui, că omul, bolnavul, se simțea mai bine și-L simțea pe Dumnezeu lângă sine. Prezența medicului Uță lângă bolnav îi turna acestuia în suflet, picătură cu picătură, sănătate și credința în Dumnezeu.

Acesta a fost doctorul Uță, care nu m-a lăsat să-l scot din închisoare, numai pentru a putea îngriji pe cei pe care Statul fără inimă și fără Dumnezeu îi ținea în pușcărie, pentru a putea îngriji oamenii pe care regimul diabolic îi îmbolnăvise, îi înnebunise… pentru că voiseră să facă o țară cu oameni mai buni, mai drepți, să facă o țară care să strălucească între celelalte țări. Acum doctorul Uță se găsește acolo unde o lume fără Dumnezeu i-a trimis pe cei care voiau să coboare cerul pe pământ.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/dumitru-uta/2064-aici-pot-salva-vieti-omenesti-pe-acestia-nu-i-ajuta-nimeni

Read Full Post »

 

La începutul anului 1958, autorităţile comuniste, prin Securitate şi Departamentul Cultelor, începuseră o campanie de defăimare şi intimidare la adresa Bisericii Ortodoxe Române pentru a o determina să aplice planul de limitare drastică a fenomenului monahal. Monahismul era considerat de regimul comunist o reală ameninţare la construcţia socialismului în România, pe considerentul că în interiorul său se duce o „intensă activitate legionară sub mască religioasă”. Printre cei vizaţi se aflau mai ales clericii de încredere din jurul Patriarhului Justinian Marina, precum Bartolomeu Anania și Grigorie Băbuş. Cel din urmă a constituit un obiectiv al Securităţii, deoarece era considerat o verigă din aşa-zisa conspiraţie legionară de la vârful Bisericii Ortodoxe Române.

Grigorie Băbuş s-a născut la 3 iunie 1915, în localitatea prahoveană Teişani. Încă de la vârsta de 13 ani a intrat ca frate în Mănăstirea Cheia, din zona natală, stăreţită de unchiul său, arhimandritul Grigorie Georgescu. La vârsta de 18 ani s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, fiind coleg cu Teoctist Arăpaşu şi Sofian Boghiu. După absolvirea seminarului, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, apoi pe cele de doctorat. În această perioadă a avut ascultarea de cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală, pentru ca la 22 februarie 1948 să primească darul preoţiei. La puţin timp a fost numit stareţ al mănăstirii de metanie, unde a vieţuit puţin, deoarece Patriarhul Justinian Marina l-a chemat la Bucureşti. În 1950 a primit rangul de protosinghel, iar la 25 martie 1956 pe cel de arhimandrit.

Din punct de vedere politic, încă de pe băncile seminarului, părintele Băbuş, ca şi alţi colegi, în 1936 a fost înscris în Frăţiile de Cruce de către profesorul de limba latină, Paul Gălăşeanu, care milita în rândurile Mişcării Legionare. Implicarea în politica legionară a fost una formală, care s-a încheiat după rebeliunea legionară, atunci când Mişcarea a fost exclusă de la conducerea ţării. Însă stigmatul politic a rămas asupra sa în evidenţele Siguranţei Statului, situaţie care avea să-i creeze o serie de probleme. În octombrie 1943 este arestat de la Mănăstirea Antim (căminul studenţilor teologi), împreună cu un alt frate, Ilie Bărbărie, pentru deţinere de material legionar. În fapt, după rebeliune, tânărul Băbuş predase câteva cărţi legionare cu semnătura sa stareţului Nicodim Ioniţă, pe care nu le-a dat autorităţilor statului, ci le aşezase în podul mănăstirii. La o percheziţie a Siguranţei, cărţile au fost găsite şi astfel Grigorie Băbuş a ajuns în arestul de la Malmaison. După o detenţie de o lună şi jumătate a fost achitat de Curtea Marţială Bucureşti şi eliberat.

La revenirea în Bucureşti, în 1948, inevitabil a intrat în legătură cu prietenul său din timpul studenţiei, Bartolomeu Anania, care şi el purta nefericitul stigmat de „legionar” în evidenţele Siguranţei. Colaborează la constituirea Bibliotecii Patriarhale şi slujesc la Catedrala Patriarhală. În 1957, profesorul P. Gălăşeanu, din perioada seminarului, îl cercetează pe părintele Băbuş, căruia i se mărturiseşte. În aceeaşi perioadă, poetul Radu Gyr cere lui Bartolomeu Anania un duhovnic pentru soţia sa. Anania îl recomandă pe părintele Băbuş, care devine astfel duhovnicul soţiei lui Gyr. De asemenea, împreună cu Anania, părintele Băbuş a ajutat material şi financiar soţia unui deţinut politic, prieten din perioada studenţiei. Toate acestea, în contextul campaniei de arestări declanşate de Securitate, au condus la arestarea părintelui Băbuş în noaptea de 13 spre 14 martie 1959. În anchetă, chiar şi în confruntarea cu Radu Gyr, părintele Băbuş a refuzat să recunoască activitatea legionară care se imputa de către anchetatori. Cu toate acestea, „ca vechi membru al organizaţiei legionare”, a fost învinuit că „a restabilit legătura criminală cu Valeriu Anania pe linia activităţii organizaţiei legionare”, că a întreţinut „activitate de ajutorare a elementelor legionare” şi „acţiuni de agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară”. La proces a negat orice activitate de natură politică, iar martorii acuzării i-au susţinut cauza. Totuşi, prin Sentinţa nr. 750 din 29 iulie 1959 a primit o condamnare de 7 ani închisoare corecţională pentru „infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”. La recurs, părintelui Băbuş i s-a mărit condamnarea la 20 de ani muncă silnică. A cunoscut penitenciarele de la MAI (august 1959), Jilava (august 1959), Aiud (noiembrie 1959 şi lagărul de muncă de la Ostrov (octombrie 1963). A fost eliberat la 29 iulie 1964 din lagărul de la Ostrov.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/grigorie-babus/2313-arhimandritul-grigorie-babus-in-ghearele-securitatii-comuniste

Read Full Post »

sfintii-inchisorilor

 

Viata din inchisorile comuniste din Romania este una de trista amintire, omul ajungand adesea pe cele mai joase trepte existentiale cu putinta. Pe langa pedepsirea infractorilor, misiune aproape uitata de catre tortionarii inchisorilor comuniste, in aceste locuri aveau loc fapte de nedescris, indreptate adesea impotriva tuturor celor care aveau curajul sa spuna lucrurilor pe nume, fiind gata sa moara pentru credinta crestina stramoseasca si neamul romanesc.

 

Viata in inchisorile comuniste din Romania

Viata din inchisorile comuniste a fost numita adesea „experiment”, deoarece scopul acesteia nu era atat pedepsirea si indreptarea obiceiurilor rele, cat schimbarea mintii potrivit dorintei tortionarilor. Inchisoarea a ajuns astfel un instrument de dominatie politica, aici ajungand toti aceia care se impotriveau, fizic sau verbal, celor aflati la conducere (comunistilor): clasa politica interbelica, oameni de cultura din elita intelectuala, clerici si credinciosi de rand.

Perioada anilor 1945-1989 va ramane, pentru totdeauna, o pagina neagra in istoria neamului romanesc. Imediat ce a ajuns la conducere, Partidul Comunist a implementat si in Romania sistemul inuman de organizare al penitenciarelor din Rusia Sovietica. Pe scurt, acest sistem poate fi caracterizat astfel: o teroare sistematica, de factura fizica si psihica, indreptata impotriva opozantilor politici.

Alaturi de Directia Generala a Penitenciarelor, care era insarcinata mai mult cu organizarea acestui domeniu social, hotararile privind viata din inchisoare, conditiile de trai si pedepsele aplicate, erau luate de comandantii din institutia respectiva (inchisoare, colonie de munca silnica), care erau ajutati de ofiteri politici, fideli indeplinatori ai directivelor Partidului Comunist.

De cate feluri erau inchisorile comuniste din Romania ?

Partidul Comunist a implementat modelul sovietic de penitenciar mai ales in locurile amenajate pentru detinutii politici: 44 de inchisori si 72 de lagare de munca silnica. Inchisorile comuniste erau de mai multe feluri, una mai infioratoare si mai inumana decat alta. Pentru mai multa teroare, detinutii politici erau mutati adesea, dintr-o inchisoare, in alta.

Potrivit vietii din interior, metodelor de pedeapsa folosite si a altor asemenea detalii, inchisorile comuniste erau impartite pe mai multe categorii: de ancheta, de tranzit, pentru femei, pentru minori, pentru bolnavi, de munca silnica, de reeducare, de exterminare.

Inchisori comuniste de ancheta: Inchisoarea Rahova, Inchisoarea Malmaison, Inchisoarea Uranus. Inchisori comuniste de tranzit: Inchisoarea Jilava, Inchisoarea Vacaresti. Inchisori comuniste pentru femei: Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Mislea, Inchisoarea Miercurea Ciuc, Inchisoarea Dumbraveni. Inchisori comuniste pentru minori: Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Cluj. Inchisori comuniste pentru bolnavi (spitale): Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Vacaresti.

Inchisori comuniste folosite ca lagare de munca silnica erau cele de la Canalul Dunare-Marea Neagra (Inchisoarea Valea Neagra Peninsula, Inchisoarea Poarta Alba, Inchisoarea Salcia, Inchisoarea Periprava, Inchisoarea Constanta, Inchisoarea Midia, Inchisoarea Capul Midia, Inchisoarea Cernavoda) si cele din Balta Brailei.

Inchisori comuniste de reeducare: Inchisoarea Suceava, Inchisoarea Pitesti, Inchisoarea Gherla, Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Ocnele Mari, Inchisoarea Peninsula.

Inchisori comuniste de exterminare a elitei politice si intelectuale: Inchisoarea Sighet, Inchisoarea Ramnicu Sarat, Inchisoarea Galati, Inchisoarea Aiud, Inchisoarea Craiova, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Oradea, Inchisoarea Pitesti.

 

Viata in inchisorile comuniste din Romania

In inchisorile comuniste, conditiile de trai au fost de neimaginat, totul fiind gandit diabolic, astfel incat omul nici sa nu moara, dar nici sa poata trai normal. Numai o minte diabolica putea pune la cale atatea metode de a-l face pe om sa supravietuiasca cu greu, fiind tot timpul la limita dintre viata si moarte.

Cele mai intalnite modaliati de tortura, aplicate mai ales detinutilor politici, iar nu si detinutilor de drept comun, au fost urmatoarele: lovituri in partile vulnerabile ale trupului; lovituri repetate aplicate talpilor; loviri cu lopata si cu alte obiecte dure; pironirea in cuie; strivirea degetelor si scoaterea unghiilor; smulgerea parului din cap; arderea cu foc a anumitor parti ale trupului; adancirea ranilor si presararea lor cu sare; obligatia de a manca lucruri cat mai murdare.

In lagarele de munca silnica era folosita muncirea detinutilor pana la lesin, insotita cu batjocuri si pedepse suplimentare, conditiile de aici fiind printre cele mai inumane, alaturi de cele din inchisorile de reeducare si exterminare. In anul 1950, in lagarele de munca silnica erau chinuiti si munciti in jur de 80.000 de detinuti, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunare-Marea Neagra. Detinutii erau obligati sa munceasca pana la epuizare, din ce in ce mai mult, in baza unei alimentarii care adesea lipsea.

Detinutii politici erau supusi celor mai inumane conditii de detentie: erau infometati, nu aveau voie sa stea jos, erau obligati sa mearga incontinuu, dormeau pe jos, pe rogojine sau pe scanduri, in celule reci si, uneori, lipsite de lumina. Detinutii erau aproape lipsiti de asistenta medicala, bolile si suferintele lor trupesti fiind cercetate adesea numai de Bunul Dumnezeu.

Suprapopularea celulelor era o metoda de maltratare psihica si fizica des intalnita in inchisorile comuniste. Astfel, condamnatii politici erau inghesuiti in celule, in asa masura incat adesea se ajungea la imposibiliatea de a sta asezat. Spre exemplu, la inchisoarea Jilava, intr-o celula in care puteau locui normal doar 40 de detinuti, au fost inghesuiti 300 de oameni. Aerul din camera devenea imediat insuficient si insuportabil, motiv pentru care detinutii veneau, pe rand, in dreptul usii, spre a inspira pe sub toc.

Foamea era insa cea mai puternica metoda de tortura aplicata detinutilor politici, parca mai dureroasa decat orice bataia si umilire. Cand detinutul nu era pedepsit suplimentar, prin oprirea ratiei zilnice de mancare, acesta primea o masa in valoare de 500-1.000 de calorii. Alimentele folosite in inchisori erau, adesea, produsele care nu se vindeau la magazinele comuniste: arpacas, orz, varza, dovleci, gulii, cartofi, napi, etc. Carnea nu exista in regimul alimentar din inchisorile politice, iar cand aceasta era prezenta, ea consta mai ales din ramasite luate de la macelarii (gheare, copite, bojoci, buze, pielite, capete de animale).

Read Full Post »

bartolomeu-anania

 

Iată, că-ntr-o bună zi, s-ar deschis toate ușile [celularului din Aiud n.n.] de pe unde eram și noi: mai mulți stăteau în pat, pe alții numai cu targa îi puteau aduce. […] Și, … numai ce se deschid, în Săptămâna Patimilor vizetele. Și, de unde până aici, nu ne-or dat decât zemuri, în Săptămâna Patimilor, câte o gamelă mare, plină cu friptură de porc, proaspătă, făcută atunci: Ce-i asta, domnilor? Dumneavoastră sunteți români? Știți foarte bine, tot românul, că astăzi e Vinerea Patimilor, până acuma ne-ați dat zeamă iar acuma ne ispitiți cu asta.

Luați-le de aici! Mama voastră! Și n-am primit-o! Nici unul, nici de sămânță! Cel puțin, în celula mea. În alte celule, am aflat, când am luat legătura unii cu alții, or fost ei mai șmecheri și or acceptat-o dar n-or mâncat-o atunci ci mai târziu, în altă zi. Dar trebuia să fie respingere 100%, nu cu compromisuri.

Și, după săptămâni, s-or deschis ușile și și-o făcut apariția comandantul Crăciun, însoțit de un ofițer de securitate: „Ei, ce stați aici? Vă place chiar!”. „Ce întrebare? Uitați-vă și dumneavoastră ce ar fi de plăcut ca să stea cineva aici!”. „Deci, nu vă place. Atunci, ieșiți, domnilor! De ce mai stați? Ieșiți!”. Și ne-o scos și ne-o băgat la comun.

Și, atunci, m-am întâlnit cu Anania [Bartolomeu]. El… ei, s-o scris despre asta. M-am văzut cu el; m-o văzut slab așa… și o renunțat la o parte din pâinea lui, pe zi, pentru mine, pentru că eu eram la o muncă grea față de a… altora. Și mi-o dat pâinea lui! Și am primit pâinea lui! Și, când am ajuns la Iustinian [Marina, patriarhul de atunci al BOR n.n.], m-o întrebat, ca să știe cine-i sunt slujitorii. Și i-am spus Patriarhului Marina cum Anania mi-o oferit pâinea lui: „Să știți, Prea Fericite, că a da pâinea ta, în condițiile acelea, altcuiva era semn de dăruire totală”, zâs eu. […]

Am încercat și i-am făcut cunoștință lui Anania (și schimb de cărți) cu Mircea Malița, prietenul meu. Malița o zâs: „E om cult, deștept, cunoștințe vaste; și corespunde. Însă cade la examenul principal. Defectul lui cel mai mare pentru a ajunge patriarh e că are șira spinării prea dreaptă. Nu se apleacă nici măcar un milimetru; e dârz ca un haiduc. Asta nu-i place lui Ceaușescu”. Și m-am bucurat pentru el și am zâs că-„i bine că-i așa”. Și m-am dus și i-am spus și l-am felicitat. Că-i așa! L-am felicitat că-i astfel construit.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/bartolomeu-anania/2471-sa-stiti-prea-fericite-ca-a-da-painea-ta-in-conditiile-acelea-altcuiva-era-semn-de-daruire-totala

Read Full Post »

sfintii-inchisorilor

 

Două inițiative au tras de sub picioarele PSD-ului covorul roșu pe care se așezase după procentul uriaș obținut la alegeri. Nominalizarea lui Sevil Shhaideh ca primă opțiune pentru premier și, acum, ordonanța de urgență privind Codul penal, alături de proiectul de lege privind grațierea.

De parcă, în România anului 2017 d.Hr., românilor ortodocși le-ar fi fost interzis să mai ocupe funcțiile înalte ale țării, iar justiția ar fi fost domeniul prioritar din acest moment.

În primul caz, partidul succesor al FSN-ului s-a repliat, alegându-l pe tânărul timișorean (prin adopție) Sorin Grindeanu, un om corect și echilibrat, dar care a avut neșansa de a nimeri într-o conjunctură cum nu se poate mai nefericită.

În al doilea, s-a persistat în greșeală, neținându-se cont de marile manifestații de stradă. (Sau poate acesta o fi interesul de ambele părți? Să arunce țara într-un haos din care n-au de profitat decât statele vecine și – exceptând Serbia – revizioniste?).

România este, acum, mai scindată ca niciodată. Pe eșichierul politic au mai rămas doar două partide care contează, unul de stânga, PSD, și unul de centru-stânga, PNL.

Poate că un partid național-creștin și conservator, de genul celui care a fost PNȚCD până la moartea Seniorului, ar putea fi calea de urmat. De unde să mai găsești însă, astăzi, un Corneliu Coposu?

”De astăzi, misiunea mea este să restabilesc statul de drept”, scria aseară, pe Facebook, noul organ oficial de presă de la Cotroceni, domnul Klaus Iohannis.

Nu, Herr Präsident, statul de drept nu trebuie ”restabilit” de ieri, ci dintr-o zi caldă de vară a anului 2015, când ați promulgat, împotriva libertății de exprimare și conștiință prevăzută de Constituția României, Legea 217/2015, așa-zisa lege antilegionară.

Prin care amintirea celei mai frumoase generații a oamenilor de spirit pe care i-a dat acest pământ, cu Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Ţuţea, Nae Ionescu, Valeriu Gafencu, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Arsenie Boca, Steinhardt, Radu Gyr, Bartolomeu Anania, Nichifor Crainic și atâția alții, a fost aruncată, din nou, în Zarca Aiudului.

Atunci, în acea zi caldă de vară a anului 2015, nimeni n-a ieșit în stradă. Lumea era în concediu.

http://www.napocanews.ro/2017/02/codul-penal-statul-de-drept-si-zarca-aiudului.html

Read Full Post »

Older Posts »