Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Traditii’ Category

Read Full Post »

 

Mai devreme am fost sa cumpar niste prajituri si ma uitam la oameni…bai, incredibil: tristi, abatuti, cu capul in pamant, nimeni nu avea chef de nimic! Unde mama dracului a disparut bucuria petrecerii de Revelion? Unde?!

Nu stiu cum se faceau revelioanele pe vremea lui Ceausescu, dar m-am uitat la filme, am citit pe internet, marturii venite din parte oamenilor care au trait atunci, si sincer sa fiu cred ca era de cel putin o mie de ori mai frumos ca in ziua de astazi: domnii se imbracau in costum si cu palton, doamnele in rochii de seara, mergeau in vizita, se punea masa in sufragerie, mancau, ascultau muzica populara, glume la televizor…bai, o atmosfera calda, de petrecere! Ma apuca disperarea: de ce au disparut toate aceste lucruri din Romania?

In  tara acesta simti doar saracie, foamete, tristete, revolta tacuta, frica si teama! Doamne, in ce hal am ajuns pe acest pamant si de ce ne acceptam soarta atat de usor?

 

Read Full Post »

Read Full Post »

 

Miile de legende cu balauri, voinici, peşteri şi comori ascunse au îmbrăcat Plaiul Cloşani – Mehedinţi într-o adevărată aură enigmatică. Zona, cea mai bogată în mistere, constituie o adevărată zestre a Mehedinţiului atrăgând după sine o mulţime de indivizi ce distrug legendele în căutarea comorilor strălucitoare.

Plaiul Cloşani este una dintre cele mi bogate zone carstice din ţară, de la Baia de Aramă şi până la Izverna, întâlnind aici cele mai bizare minuni. Zona este totodată extrem de bogată în mistere. Pe aici circulă tot felul de legende cu balauri, voinici, haiduci, comori, cele mai vechi referindu-se la lupta dintre Dumnezeu şi Satan şi la lupta dintre voinicul Iovan Iorgovan şi balaurul cu nouă capete. Pe teritoriul judeţelor Mehedinţi şi Caraş-Severin, există de asemenea o serie de locuri şi denumiri ce vorbesc despre aceste întâmplări. Şi astăzi parcă, anumite locuri ascunse vederii, sunt păzite de uriaşi ori balauri, deveniţi o adevărată vamă între o lume şi alta.

Filat pe strada de SRI ca in anul 1950: „Te bagam in inchisoare si acolo mori!”. Fata de securist bolnav…

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/03/11/angajatii-serviciului-roman-de-informatii-in-timp-ce-ma-filau-pe-strada-in-astia-sa-am-incredere-priviti-fete-de-securisti-din-1950-s-au-schimbat-cu-ceva-nu-doar-ca-acum-sunt-sclavii-statelor-u/

 

5

 

Legenda lui Iovan Iorgovan

Una dintre cele mai renumite legende de prin partea locului se referă la Iovan Iorgovan, un fiu de mocan şi lupta lui cu balaurul cu nouă capete ce străjuia Munţii Cernei. Se spune că în locul unde se înnoadă munţii şi pornesc la vale râurile Motru, Jiu şi Cerna, se cuibărise un şarpe uriaş ce avea nouă capete iar trupul îi era acoperit cu solzi de oţel. Când flămânzea şarpele mânca tot ce-i ieşea în cale. O dată, a sorbit o stâncă de pe munte, iar de atunci muntele se numeşte „SOARBELE”. Altă dată, a înghiţit o cireadă de boi cu păstori cu tot şi de atunci muntele se numeşte „BOUL”. Se mai spune că şarpele a înghiţit mai mulţi oameni ce se aflau la arat pe Valea Motrului. Ţăranii au fost înghiţiţi cu pluguri cu tot şi pentru că fierul l-a deranjat la măruntaie, balaurul i-a borât afară şi de atunci locul se numeşte „BORĂSCU”. Iovan Iorgovan a crescut mare şi puternic deoarece se scălda zilnic în izvoarele termale de la Băile Herculane. În timp ce băiatul se scălda ziua, balaurul se scălda noaptea şi astfel amândoi au crescut şi devenit uriaşi. Plecat să lupte cu lighioana, Iovan a trecut pe la un fierar vestit din Tismana, care i-a făcut un paloş unicat, iar piatra pe care şi-a încercat paloşul poartă şi astăzi numele de „PIATRA TĂIATĂ”. Iovan a săpat o groapă în pământ şi de acolo a început să săgeteze ochii balaurului, tăindu-i apoi cap după cap. Când a mai rămas cu un singur cap, balaurul a pornit spre Dunăre. În dreptul Cheilor Cocoroaiei, voinicul i-a tăiat şi ultimul cap, care a pornit la vale şi s-a oprit într-o peşteră. Atunci, balaurul i-a spus lui Iovan că mort, o să fie şi mai rău, că se va transforma în muscă şi-i va otrăvi calul. Din peştera unde s-a oprit capul balaurului a luat naştere musca golumbacă. În urma muşcăturii acesteia, vitele mureau pe loc. Peştera a purtat numele de Golubac până a fost inundată de apele Dunării odată cu construirea Hidrocentralei Porţile de Fier I, iar de atunci a dispărut şi musca otrăvitoare.

 

Lupta lui Dumnezeu cu Satan

Cel mai cunoscut monument al naturii din zona Ponoarele îl constituie „Podul lui Dumnezeu”, cunoscut ca cel mai mare din Europa şi lume şi singurul din ţară peste care trece o şosea. Are 30 m lungime, 13 m lăţime, 22 metri înălţime, iar grosimea stâncii este de 9 m. Legenda spune că aici s-a luptat Dumnezeu cu Satan. Şi astăzi se văd urmele luptei, prin zgârâiturile rămase în piatra de calcar. Înainte de luptă, Dumnezeu a creat PODUL, iar Satan a creat un lac, ce se numeşte astăzi ZATON. Când Satan a fost învins, a căzut în lac, iar acum se numeşte Piatra Dracului, locul fiind considerat blestemat deoarece foarte mulţi oameni au pierit în lac, în timp ce persoanele ce au căzut de pe pod au scăpat cu viaţă. Lacul Zăton, conform specialiştilor, s-a creat ca urmare a prăbuşirii unui deal, astfel că primăvara când plouă el ajunge chiar la 2,5 km lungime şi la o adâncime de 20 m, secând treptat spre vară. Tot aici, se află şi „Câmpul de lapiezuri”, un adevărat „creier” privit de sus. Câmpul de lapiezuri este considerat de speologi drept cel mai mare din România. O altă minune a locului o constituie şi „complexul de mori cu ciutură”. Aici s-au descoperit şapte asemenea instalaţii pe o lungime de 1 km. Morile cu ciutură sunt instalaţii de tehnică populară nepoluante construite şi exploatate de mai multe familii. Aceste mori au fost abandonate la începutul sec XX, însă ele rămân o atracţie turistică deosebit de importantă pentru judeţul Mehedinţi, la fel ca morile din Banat, de la Rudăria.

 

Plaiul comorilor

Râul Cerna şi Plaiul Cloşani sunt considerate ca zonele cele mai „fierbinţi” din judeţ. Legendele vorbesc despre comori ascunse în peşteri încă de pe timpul dacilor. Cele mai râvnite tezaure sunt „COMOARA REGILOR DACI” şi „TEZAURUL MARIEI TEREZA”. Ambele se presupune că ar fi îngropate în peştera Isverna. De-a lungul timpului, în special după 1989, zona a fost luată cu asalt de o adevărată armată de căutători, unii dintre ei ascunşi sub masca ştiinţei. Un astfel de caz îl constituie echipa de speologi-geologi-scufundători în frunte cu vestitul om de ştiinţă oceanolog Jacyues Yves Cousteau. Aceştia au efectuat o serie de cercetători în galeriile inundate ale peşterii, fără ca cineva să ştie de ce, sau ce-au descoperit acolo. Mai mult, la gura peşterii a fost instalată într-o perioadă şi o staţie de emisie- recepţie, de unde timp de mai mulţi ani s-au trimis tot felul de reportaje şi imagini de la faţa locului, chiar şi pe canalul TV Discovery. Pentru găsirea acestor comori a fost interesată chiar şi familia lui Ceauşescu. Ilie Ceauşescu a trimis o adevărată armată de soldaţi care au efectuat o serie de săpături în acest scop. Rezultatul însă nu-l cunoaşte nimeni nici astăzi.

http://www.buletindemehedinti.ro/2014/10/12/plaiul-closani-taramul-legendelor-si-comorilor/

Read Full Post »

Read Full Post »

Read Full Post »

Read Full Post »

Capitanul

Read Full Post »

Baba Dochia

 

Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânăra ca primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui Dragobete, însă fără acordul Dochiei.

Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a-şi necăji nora, îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagra şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini şiroind de sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu-şi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea şi totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

Povestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică… babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei; căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.

În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţesc curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.

De acum s-a sfârşit şi cu babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut.

 

Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit.

Într-o zi, s-a depărtat de schit şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului.

I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde florile înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor.

Într-o zi, în această poiană a întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi amândoi.

A venit însă o zi, când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul tot nu s-a arătat. Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata.

A doua zi în zori a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere şi deznădejde. În cea de-a douăsprezecea zi s-a suit pe o stâncă mare şi şi-a dat drumul în prăpastie.

De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei.

Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna decembrie. Oamenii cred că, aşa cum este timpul din aceste zile, aşa va fi şi luna corespunzătoare.

http://legendeleromanilor.ro/2012/03/legendele-babei-dochia/

Read Full Post »

Read Full Post »

Older Posts »