Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

politiapolitist

 

Casa ca aceasta avea in ureche, culoare neagra! In fotografie il aveti pe cocalarul burtos care m-a filat anul trecut!

 

1

Read Full Post »

Hegel

 

Dialectica stăpân [cel care luptă și e dispus să-și riște viața] -sclav [cel care muncește pentru stăpân, a încercat să-și conserve viața – deci inițial e în natură/e instinctual ca un animal – și prin asta a devenit sclav, dar prin munca pentru stăpân, nu mai e instictual, deci se emancipează, proces care duce încet la anularea dialecticii] s-a cam terminat, o spune Hegel în “Femomenologia Spiritului”, iar acolo unde la Hegel se termină istoria (sfârșitul dialecticii stăpân-sclav prin universalizarea cetățeniei, toți au drepturi/ius și toți se supun legii/lex), începe dialectica lui Marx: burghez vs. proletar (ambii sunt cetățeni, și nu doar “stăpânul”, deci ambii sunt oameni).

La Hegel, inițial doar Stăpânul era Om și putea fi recunoscut ca atare doar de un al Om (un alt Stăpân), însă prin muncă neinstinctuală, sclavul dezvoltă abstractul, conceptul și tehnica, devenind încet “liber de natură”, asemeni Stăpânului.

Dacă la Hegel, sfârșitul dialecticii stăpân-sclav are loc cu nașterea societății burgheze, în care toți oamenii sunt recunoscuți ca oameni (nu doar stăpânul), deci au drepturi și [cică] se supun în mod egal Legii (asta dacă nesocotim stările de excepție), astfel dispare relația stăpân-sclav, la Marx, societatea burgheză generează o nouă dialectică: burghez-proletar, în care toți sunt recunoscuți ca oameni, doar că relațiile de muncă și producție accentuază aplicarea inegală a egalității (unii sunt mai egali decât alții prin favorizări de clasă în ceea ce privește socializarea profiturilor, respectiv a riscurilor: profituri pentru cei puțini, riscuri pentru cei mulți).

Societatea socialistă trebuie să anuleze contradicția prin desființarea claselor. Dar (nu știm cum e societatea fără clase, că nu s-a ajuns acolo), socialismul-real (prefer termenul de comunism-real) nu a pus punct contradicției, deci dialecticii marxiste, cum nici apariția burgheziei nu a pus punct dialecticii hegeliene, ci a adus (în acestă logică dialectică) o altă contradicție. Acest comunism-real în loc să ducă la depășirea contradicției, impune o altă dialectică: nomenklatură-lumpenproletariat2 (nomenklatura e sinteza burgheziei și proletariatului, elimină burghezia privată și ridică la rang de clasă privilegiată birocrația de stat, care e și ea proletariat, doar e salariată, însă ocupă ierarhic fuuncțiile de conducere/decizie, în interes propriu, de clasă, în corporatismul de stat).

În scrierile din tinerețe (“Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului”), Marx ne avertiza asupra pericolului birocratic, filosoful german susținând că mintea perversă a birocrației tinde să devină mintea corporatistă a statului și să impună particularul ca universal, deci propriile dorințe ca fiind dorințele statului/poporului: “[…] mintea corporatistă, născută atunci când sferele particulare își câștigă titlul de a deține drepturi, este de acum intrisec convertită în mintea statului, deoarece își găsește în stat mijloacele de a-și atinge scopurile particulare. Acesta este secretul patriotismului cetățenilor, în sensul că ei își consideră statul ca fiind subzistența lor, deoarece statul este acela care le menține sferele particulare de interes, împreună cu titluri, autoritate și bunăstarea acestora.

În mintea corporatistă este implicată direct înrădăcinarea particularului în universal, și din acest motiv în această minte își găsesc temelia adâncimea și puterea pe care statul îl deține în sentimente. […] Statul este corporație, iar birocrația este mintea corporată a statului, interesul particular al corporației de stat. Birocrația este statul care s-a transformat în societate civilă [în scop particular, birocrația devenită totuna cu Statul și implicit purtătorul diverselor interese particulare, la fel ca și societatea civilă, are pretenții de universalitate, dorind să impună particularul ei ca fiind universalul – C.N.]. […] Birocrația se așează pe sine ca scop final al statului. Deoarece birocrația își face din scopurile formale conținut, ea intră peste tot în conflict cu scopurile reale. Prin urmare, este obligată să prezinte formalul ca și conținut și conținutul ca și formal. Scopurile statului sunt transformate în scopuri ale birourilor, sau scopurile birourilor sunt transformate ca fiind ale statului.

Birocraţia este un cerc din care nu poate scăpa nimeni. Ierarhia sa este bazată pe cunoaștere. Cei din vârf consideră că cei de sub ei cunosc amănuntele, iar cei de jos îi creditează pe cei din vârf cu cunoașterea ansamblului, și așa toţi sunt păcăliţi reciproc. […] Ca rezultat, totul are un dublu înțeles, unul real și unul birocratic, după cum și cunoașterea este dublă, una reală și una birocratică (același lucru și privind voința).”

Deci, societatea civilă este un interes particular care se dorește a fi universal (al Statului), ceea ce este imposibil, deoarece Statul nu are propria minte, dorință, nu este o singură și singura ființă, deci interes universal. Astfel birocrația nu este altceva decât o societate civilă care s-a impus ca fiind universalul, sau asta dorește (dorește să inoculeze asta), deoarece apariția altor societăți civile în Agora demonstrează chiar faptul că universalitatea politică e o utopie, mai bine spus o distopie gravă! Normalitatea este războiul, adică lupta între diferitele societăți civile, și nu un universal al păcii eterne (care se transpune ca fiind dictatura unei societăți civile, în comunismul-real ea fiind nomenklatura, asupra altor posibile aspirații particulare: un particular impus cu “bocancul” ca fiind universal)! http://memorandum.ro/dialectica/

Read Full Post »

Monahi Athos

 

Nu foloseste la nimic ca descriem simplu dimensiunea invidiei si nu progresam in vindecarea ei. Trebuie sa conducem invidiosul la vindecare. Suntem datori totusi sa marturisim ca vindecarea este dificila. Si aceasta pentru ca „nici medic al bolii nu primeste si nici nu e posibil sa se gaseasca vreun medicament impotriva bolii”.

Si mai mult, chiar cand este intrebat nu vrea sa marturiseasca ca „sunt invidios si amar si ma irita cele bune ale prietenului si ma plang de bucuria fratelui si nu suport privelistea bunurilor celorlalti, ci imi fac o nenorocire din bunastarea semenilor” (Sfantul Vasile cel Mare).
Putem insa sa subliniem unele leacuri. Este nevoie sa aratam dragoste deosebita pentru persoanele acelea pentru care simtim ca patima se misca inlauntrul nostru. Sa le iubim mai mult si sa le laudam din toata inima noastra. In special trebuie sa facem rugaciune pentru patima, dar si rugaciune pentru aceia pentru care simtim miscarea patimii. Sa vedem toate cate are fratele nostru ca daruri ale lui Dumnezeu. Acesta le da pe toate. Cine poate sa opreasca izvoarele sa verse apa? Astfel Dumnezeu este Acela care da darurile sufletesti si trupesti si nu trebuie sa ne pronuntam impotriva fratelui nostru, deoarece in acest fel ne aratam teomahi, ne intoarcem impotriva lui Dumnezeu. De asemenea, banii si averile si in general bunurile materiale sa nu consideram ca sunt unicele bunuri. Acestea sunt instrumente ca sa ne conduca la virtute. In general, cum spune Sfantul Vasile cel Mare, „un izvor care tasneste, nimeni nu-l astupa; si cand straluceste soarele nimeni nu-si acopera privirile”.

Este necesara indrumarea duhovniceasca de la un vindecator ortodox, incat prin mijloacele si prin toata indrumarea lui sa scapam de distrugatoarea patima a invidiei si sa putem sa traim o buna viata crestina.

Intrebarea care se naste acum este ce trebuie sa facem cand suntem invidiati de un oarecare, cand suntem victima invidiei celorlalti.

Primul lucru care este necesar este sa aratam rabdare si ingaduinta. Sa ne bucuram pentru aceasta incercare care ne-a venit. Si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea rabdare si ingaduinta. Cel care rabda cu bucurie aceasta incercare, acesta primeste mangaiere de la Dumnezeu si ajunge la fericita smerenie.Dar trebuie spus ca in chip obisnuit aceasta rabdare o au vitejii lui Dumnezeu, cei cati dispun de curaj si barbatie spirituala. Si de aceea cati rabda dispozitia invidioasa a fratelui lor, acestia vor primi cununa de martiri.

Al doilea lucru care este recomandat de invatatura patristica este sa evitam convietuirea si decaderea prin convietuirea cu cei care ne invidiaza. Pentru ca e posibil sa devina un mare rau. In Pilde este scris: „Sa nu iei masa cu un barbat invidios, nici sa nu ravnesti la mancarurile lui; caci in ce chip ar fi sa inghita cineva un fir, tot astfel mananca el si bea. Si nici sa-l primesti la tine pe el si sa mananci imbucatura cu el: caci o va voma si va pangari cuvintele tale cele bune” (Pilde 23, 6-8).

Sfantul Vasile cel Mare, referindu-se la chestiunea aceasta, spune ca, asa cum ne straduim sa asezam departe de foc substanta inflamabila,astfel trebuie sa indepartam legaturile prietenesti cu cei invidiosi, pentru ca intr-adevar „asa cum taciunele, este boala proprie graului, tot asa invidia este boala prieteniei”.

Avva Pimen a sfatuit pe cineva sa nu locuiasca intr-un loc unde exista vreunul care il invidiaza, pentru ea altminteri nu se va pricopsi: „Sa nu locuiesti intr-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie impotriva ta, caci altfel nu te pricopsesti”.

In general, putem sa sustinem ca atunci cand avem in noi harul lui Dumnezeu, cand ne aflam intr-o buna stare sprituala, atunci nu ne vatama sagetile celui invidios si nu patim nici un rau. Dar cand nu avem forta sufleteasca si suntem usor clatinati atunci este necesar cu dragoste si pentru dragoste sa intrerupeti prietenia si relatia sociala cu invidiosul. Acest lucru desigur nu inseamna deloc ca vom inceta sa ne rugam pentru el si sa ne intereseze. Simplu il ajutam sa nu ajunga sa faca un rau mai mare. Patima invidiei este mare. Invidia provoaca, cum a fost expus anterior, mari rele omului. Mai mult, indica existenta multor patimi in noi si chiar naste alte patimi. Cum spune Sfantul Grigorie Teologul, invidia este cel mai nedrept si cel mai drept pacat. Este nedrept pentru ca ataca pe cei nevinovati si drept pentru ca ataca si pe cei care o poseda si pe cei culpabili. De aceea trebuie stradanie sa scapam de aceasta foarte rea patima.

Sfantul Vasile cel Mare indeamna: „Sa fugim, fratilor, de boala, dascal de teomahie, maica a uciderii de barbati, dezordine a firii, ignorare a familiei, nenorocire foarte absurda”. „Sa fugim de un rau insuportabil. Este invatatura sarpelui, descoperire a demonilor, insamantare a dusmanului, arvuna a iadului, piedica a evlaviei, cale spre gheena, pierderea imparatiei”.

https://www.ganduridinierusalim.com/ce-trebuie-sa-facem-cand-suntem-invidiati-de-un-oarecare-cand-suntem-victima-invidiei-celorlalti/

Read Full Post »

Tristete

 

Ne-am obișnuit cu faptul că atunci cînd sîntem iubiți, ni se oferă ceva în schimb, ceva plăcut, de ex. o cutie de bomboane sau sîntem invitați în ospeție. Aceste gesturi pentru noi sînt o dovadă a iubirii. ,, Vă mulțumim frumos- răspundem cu bucurie.- Ce plăcut! ,,Dar noi nu sîntem în stare să înțelegem că, Hristos ne iubește pe toți, chiar dacă imprejur vedem multă suferință- în spitale, în orfelinate, în cimitire… peste tot vedem dezamăgire și trădare.

Cum să înțelegem că Domnul ne iubește cînd vedem atîta suferință pe care ne-o trimite? Uneori ne gîndim că nu vom mai putea suporta și începem să-I punem întrebări directe lui Dumnezeu:,,Doamne oare cît voi mai putea suporta toate, și ce va fi dacă voi înceta să Te iubesc?,, Iar Dumnezeu ne răspunde:,, Eu cu ușurință aș putea să te țin aproape cu unele bunătăți trecătoare și cu milă, dar Eu vreau să fii cu Mine cu adevărat. Eu vreau să te salvez, fiul meu, iar un alt drum către mîntuire nu există, decît să-ţi duci Crucea. Ți-o dau, pentru că te iubesc,,.

Știți cît de greu este să-ți duci crucea și în același timp să-L iubești pe Hristos? Aceasta este cel mai greu- s-o duci și să spui: „Doamne, Te iubesc!” Cum așadar, să învățăm a-L iubi pe Dumnezeu prin suferință? Prin lacrimi, prin cuvinte de dragoste, prin smerenia cu care însuși Domnul ne-a spus că altă cale nu există. Trebuie să înțelegem că doar prin suferință putem birui eu-l din noi, doar așa putem să-L vedem pe Hristos, care a îndurat atîta suferință pentru păcatele noastre, El însuși fiind fără de păcat. Astfel în noi va învia tot ce avem mai bun, dar pentru aceasta e nevoie ca în noi să moară tot păcatul, toată minciuna, tot egoismul, toată patima…altă cale nu există, în afară de Drumul Crucii.

Suferința de cele mai multe ori lasă răni adînci în suflet, astfel că o mamă care și-a pierdut fiul, va simți mereu durerea și focul suferinței arzînd în inima ei și care nu va trece decît odată cu trecerea în neființă. Oare asta nu este Crucea? Aceștia nu sînt oare rănile spinilor? Și ca răspuns la întrebarea,, De ce??,, avem doar lacrimi de credință și nădejde.

Atunci cînd vedem că cineva suferă, nu e nevoie să spunem multe cuvinte, sau să dăm sfaturi duhovnicești sau filosofice, judecînd faptele prin frumusețea gîndului nostru. Este de ajuns să plîngem împreună cu acei care suferă, să-i încurajăm prin îmbrățișări și tăcere sfîntă. Adevărata credință- este atunci cînd chiar și în suferință sau boală, nu pierdem nădejdea, nu avem frică, ci neîncetat aducem Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Read Full Post »

2

 

Ip-urile lor de la munca: interlopii din cadrul DIPI si mizeriile din Politia Romana!

 

ministerul-de-interne DIPI DIPI

 

Interlopi burtosi, analfabeti, corupti si implicati in crima organizata, angajati in Ministerul de Interne al Romaniei: „Dam cu pumnii si picioarele pana va bagam in coma! Va omoram pe toti si nimeni nu are ce sa ne faca!”. Ei sunt Ministerul de Interne al Romaniei, cel mai infect si corupt sistem politienesc european!

 

Ministerul de Interne 1 Militian 4

Read Full Post »

iftode

 

Din cauza acestor gunoaie s-a prabusit Serviciul Roman de Informatii…

Pentru ei, Serviciul Roman de Informatii a fost doar o vaca de muls, fix in cur ii durea de Romania: „Bani, sa facem bani din orice si sa ne imbogatim! Mafie politica, droguri, clanuri interlope, arme, curve de lux, din orice trebuie sa facem bani, cat mai multe zeci de milioane de euro!”. Se apucau si trimiteau comunicate catre presa: „Serviciul Roman de Informatii apara tara de cele patru sute de miliarde de atacuri cyber! De unde sa avem bani in Serviciul Roman de Informatii?”.

Bai, ascultati bine ce va spun acum: mare minune daca romanii nu va vor linsa cu bataia ca in 1989! Mare minune…

 

General SRI Elena Iftode, alaturi de un maimutoi, Rizea, imbracat in tricou de la Dolce&Gabbana de 350 de euro si pantaloni Armani de 400 de euro! Incetati cu tampeniile: erau pe teren sa invete cum se face intelligence-ul modern, la Marea Neagra! Banii furati Neamului Romanesc sunt in buzunarele acestor gunoaie drogate!

 

1

 

Colonel SRI Dragomir: mai ceva ca sultanii!

 

dragomir-2

 

Ofiter SRI Irina Ghinet: vacante de lux prin Italia!

 

irina-ghinet ghinet

 

Sorin Sava, purtator de cuvant al SRI: casa de sute de mii de euro cocotata pe varf de munte – localitatea Bran, judetul Brasov! Ce saracia dracului este in Serviciul Roman de Informatii…

 

sava

 

Colonel SRI Catalin Peptan, alaturi de sefii Politiei Romane: „Sa bem si sa mancam, asa tata, avem afaceri de sute de mii de euro!”.

 

Peptan SRI Timisoara foto2-800

 

Noua generatie de ofiteri din cadrul Serviciului Roman de Informatii: pulbere de beti si de drogati!

 

sri

 

General SRI Elena Iftode: vacante de lux de zeci de mii de euro!

 

2 3 4 5 6 7

Read Full Post »

sfintii-inchisorilor

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

Cele ce urmează aici sunt mărturisirile de viață, frământările conștiinței mele de preot duhovnic, penrtu lucrurile de totdeauna, dar mai ales pentru cele ce au venit în anii din urmă, cu schimbarea vieții sociale și cele spirituale ale credinței noastre creștine. Sunt lucruri petrecute pe vatra, pe casa, pe soarta fiecărui cetățean român după războiul din anii 1939-1941; ele sunt scrise pe istoria țării de către oamenii luptători cu arma, luptători cu cuvântul, înfăptuitori ai unui program de viață socială. Toți luptătorii din toate timpurile au năzuit să creeze o viață mai bună pentru poporul din care au ieșit, toate schimbările prin revoluții, au urmărit binele și mai binele țării și poporului, deși constatăm cu istoria în față, că nu s-a ajuns întotdeauna scopul dorit, ci s-a îndreptat numai în parte, deși programul, deviza luptei au fost consfințite și unanim împărtășite de luptători. […]

Am îndrăzneala să spun așa, pentru propăvăduirea mea de o viață întreagă, până la 80 de ani și pentru dragostea față de poporul pe cre l-am iubit și îl iubesc ca pe ochii mei din cap.

Firul prin care se țese gândirea mea în timpul acesta, de la 1940, este închisoarea mea timp de 2 ani, 1962-1964; și dacă fiecare deținut sau prizonier are multe de povestit, aici ascultați pe un preot duhovnic care vorbesc cu Sfânta Evanghelie în față, cu istoria și cu faptele. Deci, vă rog să mă ascultați ca din fața Sfântului Altar, la Sfânta Liturghie. […]

 

Cui mă adresez?

Ce m-a făcut să scriu lucrurile acestea, am spus: anume, valul de necredință și răzvrătire ce a venit asupra țării, lepădarea de Hristos, închisori, pedepse, crime, chinuri de moarte. Puteam să tac în mine, să rabd cum rabdă sute și milioane și să-mi văd de slujba mea, precum m-au sfătuit acei bine voitori de la partid de la început. Dar conștiința mea nu m-a lăsat. Deci, m-am umplut de mâhnire, m-au durut chinurile poporului și m-am hotărât să strig în față.

Mă adresez, dar, opiniei publice românești credincioase: creștini buni ai Bisericii. […]

 

Cele două lumânări din noaptea de Sfintele Paști

În noaptea aceea sfântă 1962 eu am ieșit cu două lumânări de ceară curate aprinse și am strigat în fața Sfântului Altar: „Veniți de luați lumină”. Dar la năvălirea poporului, amândouă lumânările mele s-au stins și le-am aprins din nou. Am simțit atunci o arsură în inimă, dar m-am stăpânit. Ce a urmat?

În anul acela s-au pornit tot felul de ispite contra credinței și contra mea: mi-au batjocorit biserica, furând, murdărind, dărâmând toate, nu odată, ci de 7 ori. La fel și bisericile din satele vecine au fost necinstite de către oameni lepădați, blestemați. Desigur că am protestat în dreapta, în stânga, dar mai ales la moliftele sfinților. Sufletul meu s-a schimbat, s-a mâhnit adânc, n-am mai avut veselie pe față. Găsea lumea odoarele altarului aruncate pe drumuri, prin pădure, ca pradă tâlharilor. Am pus blestem, am amenințat cu pedeapsă dumnezeiască pe nelegiuiți. Cu ajutorul poporului s-au pus toate la loc. Răutatea însă nu s-a oprit: tot felul de batjocuri, hulitori, bețivi, hoți, curvari, huleau credința, cei mai mulți țigani zbierau, fluierau în biserică, urlau, cântau din vioară, țambal, se suiau și pe biserică. Lumea bună căuta să-i potolească, dar nu aveai pe cine, erau turbați, agresivi, diabolici.

Au urmat arestări în masă, m-a cuprins groaza și mila, vedeam suferințele, chinurile lor și amărăciunea copiilor aruncați, flămânzi, oropsiți și mi se topea inima: nu puteam mânca, nu puteam dormi, nu puteam sluji ca lumea, liniștit, împăcat. Ne luau grâul de la arie și veneam acasă goi, înnebuniți de amărăciune.

Acum urmează pentru mine o schimbare completă, o întorsătură a vieții, un gând răzbunător, dar fără pumn, fără pietre, fără sabie. Văzând atâtea suflete nevinovate, căsăpite, m-am hotărât să mă jertfesc eu de bună voie și am căutat să intru la închisoare.

Asta spunând, desigur că unii mă compătimesc ca pe un nebun, alții, ca pe un maniac, iar alții scrâșnind cu dinții că „așa îmi trebuie”, „așa merit”.

Am făcut atunci memorii la conducere, la partiarh, am scris plângeri la mulți, dar nimeni nu mi-a răspuns, nimeni nu s-a legat de mine; umblam ca un câine al nimănui și nici nu mă primea, nici nu mă gonea nimeni.

Într-un timp a venit la biserică om de la partid și mi-a spus cu blândețe: „părinte, vezi-ți de slujbă liniștit, taci, nu mai ocărî, că noi nu vrem să-ți facem rău”.

Asta, bine, am zis eu pe de o parte, ca să nu mă fac judecător îngâmfat împotriva acelora pe care nu-i pot schimba, nu-i pot opri. „Bunăvoința” aceasta a mers mai departe: au chemat pe epitropul bisericii și l-au sfătuit „să mă liniștească”, ceea ce iarăși m-a trezit, dar de tăcut nu puteam tăcea.

 

Visul cu câinele negru

A mai trecut un an cu răutăți, cu greutăți. Într-o noapte visez un câine mare negru: trece de la vecin prin spărtura gardului, vine drept la mine și mă apucă de încheietura mâinii stângi; zadarnic i-am înfipt eu mâna dreaptă în beregată, el mi-a retezat mâna și a căzut pe pământ. Când m-am trezit, mi-am dat seama bine că este un semn rău: câinele înseamnă dușman, am zis.

Și l-am văzut a doua zi pe la ora 9: trei inși au intrat în curte prin aceeași spărtură a gardului; s-au apropiat de mine și unul dintre ei, negru – țigan m-a apucat de aceeași mână stângă, m-a tras în casă arestat. Mi-am dat seama bine, dar nu m-am schimbat, nu m-am speriat deloc. Mi-au pus câteva întrebări și m-au condus la duba neagră de la poartă și de aici, la București la închisoare la Uranus.

Cercetarea

Aici m-au ținut toată vara, toată toamna până la Crăciun. Eram 4 inși în celulă, unii triști, înnegriți, pierduți: eu, deloc, eram ca și acasă. M-au întrebat de toate gândurile mele, de propăvăduirea mea, de politică, de toate. Mi-au pus în față toate scrisorile, memoriile ce le făcusem, lucru care m-a mirat și m-a înfricoșat ceva.

Lepădarea lui Petru, lepădarea mea.

Când vor citi aici preoții care mă cunosc și poporul, vor încreți fruntea, își vor mușca buzele: cum? Tocmai preotul C. care se lăuda cu credința, să facă el așa?

Să o iau mai de departe, să o iau de la început. Când eram mic și citeam la istorie: lepădarea și vânzarea lui Tudor Vladimirescu, vânzarea lui Mihai Viteazul, izgonirea lui Cuza Vodă, trădarea unor ofițeri în timpul războiului, renegarea, oropsirea părinților de către copii, mă umpleam de o nestăpânită revoltă sufletească, unită cu o neiertată răzbunare. Cum adică, omul acesta ales și recunoscut de toată țara ca un mare binefăcător, omul dreptății, cel ce își pune sufletul pentru credință și pentru lege, tocmai el să fie urmărit și împiedicat în gândurile și în înfăptuirile sale?! […]

Cât despre Iuda Iscarioteanul, despre irozi și irodiade care au chinuit și au omorât pe sfinți, m-a durut în suflet și mă întrebam cu mâhnire: „cum a răbdat Dumnezeu nedreptățile, crimele împotriva drepților?” […]

Mă durea în suflet când eram copil, mă durea mai mult ca acuma de toate nedreptățile și crimele împotriva oamenilor mari, împotriva drepților. Dar aici, în celulă, în fața anchetatorilor eu preotul Ilie Cioruță am decăzut, m-am schimbat, eu care căutam închisoarea ca un „nebun conștient”, ca un preot gelos, eu sunt acela care am tăgăduit scrisorile mele. Anchetatorul îmi arată documentele scrise de mine – corpul delict – eu nu recunoșteam: un scris în toate, aceleași idei, același strigăt și amenințări împotriva necredincioșilor: spuneam că nu le știu…

A venit și specialistul psiholog-grafolog, m-a amenințat puțin, nu m-a lovit, nu m-a îmbrâncit, stam înlemnit la măsuța neagră, dar, totuși, am zis: „nu știu!”.

Atunci m-am dus înapoi la celulă și m-au lăsat trei zile. În timpul acesta, nu știu dacă am mâncat ceva sau dacă am adormit, dar m-am frământat cu multe jungiuri în cap și în inimă și mi-am zis apoi: ia să nu mint! Eu care am condamnat minciuna în popor, eu preot care am descusut omul la spovedanie pentru toate păcatele, deci și pentru minciună, pârâciune, uneltire, eu, cum să mint? Ia să le spun drept și am cerut să mă ducă la anchetator și, cum am intrat, am spus: eu am scris toate scrisorile, le recunosc. În clipa aceea, m-am simțit ușurat și chiar dacă m-ar fi omorât, mă simțeam împăcat în conșiință.

Nu m-au pedepsit cu nimic, am scris declarația și iam trecut la celulă. Peste câteva zile m-au chemat și mi-au vorbit blând: „te-am căutat în toată țara și am constatat că n-ai fost nici legionar, nici alte răutăți n-ai făcut, poporul te vorbește de bine, noi am putea să-ți dăm drumul, cu garanția să nu mai vorbești nimic, să-ți vezi de slujbă. Am tăcut un timp, apoi anchetatorul mi-a zis ironic „vrei să mori martir?”.

Vreau să mor martir!… vai de mine! Adevărat mărturisesc că nu m-aș da în lături de la o moarte ca aceasta, am mii, sute de mii în cărțile bisericești pe care le mestec zi și noapte, dar un lucru mă muncește și mă chinuiește: ce mucenic pot să fiu eu care mă știu și mă judec pe mine însumi, cu multe răutăți, cu prea puține lucruri bune?!

Judecata

Așadar, dacă ma împins inima să fac închisoare, am ajuns în fața instanței: m-au dus printre ziduri pustii, iarna cu frig, zăpadă și la ușă m-a amenințat un om negru-țigan „să spun drept”, că dacă nu (mi-a arătat pumnul). Judecata a mers repede: vinovăția = uneltire și așa era, așa am făcut. Mi-a dat voie să vorbesc în apărarea mea, am început încet, umil, dar m-au oprit. A vorbit avocatul pus de ai mei și m-a apărat, gata să scap, dar, din atitudinea mea, toți au înțeles că eu am mania sau nebunia, ca să fac închisoare, așa încât avocatul, omul culturii și în vârstă, n-a putut tăcea, ci a spus: „n-am văzut până la părintele om care să vrea să facă închisoare”.

Și așa a fost, m-au dus la celulă și peste două zile au venit și mi-au citit verdictul: 2 ani închisoare.

Iarna grea, am mai stat o lună de zile, apoi am cerut să mă ducă la închisoare, la Jilava.

M-au judecat și m-au condamnat: un evreu, un român și un țigan.

Închisoarea

Pentru mine care asta am dorit, nu m-a impresionat și nu m-a întristat deloc; am trecut ca din dormitor în tindă sau ca într-o magazie cu vechituri. Seara mi-au adus de mâncare și le-am mulțumit frumos. Nu m-au ținut multe zile aici și m-au trecut la o celulă mai luminată – se vedea puțin afară, cu 5 deținuți; am făcut cunoștință cu fiecare; aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul de închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu altul. Pentru mine era ocazie potrivită ca să mă rog încet. Soldatul de sus care ne păzea m-a întrebat încet: „ce ești dumneata?”; i-am răspuns: „preot”, iar el s-a îndoit de mijloc cu milă.

Sus la geamul chiliei-celulă era o dungă nevăruită, pe unde puteam privi cerul cu norii care se plimbau, era singura mângâiere, singura nădejde; peticul de cer era icoana sfântă, preacurată, minunată. Față de pământul întinat, cu lumea plină de păcate, plină de necazuri, de suferințe, de chin de moarte, peticul acela era ușa cerului, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Acasă și la câmpul verde cu bogăție de grâu, de flori, de pomi, pădurea cu izvoare, îmi scăldau ochii în lumină, mă îmbătam ca de vin, mă ușuram ca o pasăre.

Ieșirea din celulă, la muncă

În primăvară m-am cerut la muncă și ne-a scos pe mulți la grădina de zarzavat; aici fiecare știa ce are de făcut.

O observație asupra vieții noastre este asta, că eram galbeni, fierți și încet, încet ne dregea sfântul soare fața și reveneam la normal și aveam și o mâncărică mai bunișoară. Ieșirea la lumină însemna pentru noi o înviere din morți, ca gândacii, ca pomii primăvara.

Un lucru deosebit pentru mine, o bunăvoință și o milă neașteptată din partea ostașilor care ne supravegheau; mă ocroteau atât cât se poate în locul acesta al chinului și al pedepsei: se apropiau de mine ca o pasăre în zbor și îmi șopteau: „fă cât poți că eu nu-ți fac nimic”.

De unde putea veni asta decât din purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Peste tot, din partea tuturor am văzut o față omenească-românească în cei 2 ani de închisoare.

Însemnez aici cu condei de sânge că mai multă considerație față de om am cunoscut la închisoare, decât la comportarea față de pornirea fariseică a clericilor care m-au apăsat și m-au vândut. Aici am ajuns pentru că am greșit ce am greșit față de noua ordine de stat, dar acelora, clericilor ziși-superiorii mei – nu le-am greșit nimic, n-am călcat sfintele canoane ale Bisericii, ci le-am respectat cu sfințenie ca un preot conștiincios.

Mila față de mine ajunsese peste tot: ostașul care stătea pe movilă, de unde se putea vedea tot, i-a spus ostașului care mă ducea pe mine: „nu păzi tu pe moșul ăsta că să-i spui tu să plece de aici și el nu pleacă”.

Cei ce m-au pârât că aș fi avut aur, cum că l-aș fi îngropat în Biserică

Când am ieșit din închisoare, am aflat din guri răzlețe, nedumerite, cum m-au apăsat unii cu lucrul acesta, nici gândit, nici închipuit: că am eu aur ascuns! Am auzit că au venit cu deținuți noaptea, au înconjurat Biserica, au pus pază strașnică împrejur, ca să nu vadă poporul, au săpat, au sondat, ca să găsească… Ce? Aur? Dar eu nici bani-hârtie, nici bani-argint n-am adunat, n-am crut plată la slujbe, nicidecum nu m-am tocmit cu cineva: aur n-am pomenit nici la părinții mei, nici la rude: noi am fost oameni plugari, săraci; mama a făcut un cârd de copii și ne-a crescut cu borș, cu lapte, cu ouă, cu un porc pe care îl tăia la Crăciun, de abia aveam o hăinuță în spate, iar încălțămintea – opinci – ni le făcea tata; mai mult am umblat cu picioarele goale decât încălțat.

Mare păcat și-au făcut pârâtorii aceștia îndârjiți; aceștia își vor lua pedeapsa de martori mincinoși. S-a mai spus că m-au adus pe mine noaptea, sub escortă, ca să arăt unde este îngropat acel aur; altă minciună în vânt: nu m-a mișcat nimeni din închisoare nici măcar un ceas. Dumnezeu să-i ierte!

Liberarea – libertatea și despre a doua închisoare

La ziua și ceasul împlinit de 2 ani m-au chemat, m-au dezbrăcat de hainele de deținut și mi-au adus hainele mele – nu preoțești, ci simple; m-au purtat prin locuri triste, ruinate, murdare, mi-au arătat lanțuri de diferite calibre, mai subțiri, mai groase, mai ușoare, mai grele. Aceasta, desigur, ca să facă omului o lecție amenințătoare, pentru ca să nu mai ajungă aici, ceea ce nu este numaidecât spre rău; întocmai cum face un părinte față de copilul lui, îi arată nuiaua: „uitați colea, asta o pun pe spinarea ta, dacă nu mă asculți”. Eu însă, priveam acestea ca pe hamurile cailor de acasă. Drept că pe mine nu m-au legat și nici n-am văzut om pus în lanțuri.

Când am ieșit pe poartă și am văzut lumea, cu munca, cu haine bune, cu voioșie în față, eram ca un străin, ca un sălbatic, rușinat, disprețuit de ochii dimprejur. Așa cum mă găseam, am intrat într-o sfântă Biserică și acolo ce am văzut: un mort, un frate preot în coșciug; m-am închinat; m-am simțit ca acasă. Și ce am mai făcut? Îmi era foame și am cerut de la îngrijitor sau dascăl o bucățică de pâine, dar el s-a scuturat, m-a privit crunt, nu mi-a dat deloc. Am plecat la tramvai ca să ajung la mine acasă, dar n-aveam nici un bănuț; am așteptat până am văzut un cunoscut și am cerșit bani de tramvai; am ajuns acasă ca un străin urât de toți.

De unde, din ce, din fierberea răutăților, de peste tot, toată lumea, rude, prieteni, preoți, vecini, se fereau de mine, ca de un bolnav de lepră, ca de un om periculos, care ar putea să le fie și lor spre nenorocire. De altfel, au fost mulți pedepsiți numai pentru că au vorbit sau au ajutat pe un fost deținut, care era socotit acum ca dușman al poporului.

Am mers la Mitropolie ca să-mi cer slujba, dar m-au dat la altă Biserică, în alt sat, unde lumea m-a primit cu milă, afară de preotul paroh, care ar fi vrut să mă gonească repede de acolo.

Ceea ce m-a jignit adânc, ceea ce m-a durut în suflet, a fost atitudinea indiferentă, sfidătoare a celor de acolo, care, spre amărăciunea mea, am înțeles că mi-ar fi pretins „bacșiș”-mită, pentru ca să-mi dea și mie un post.

Cuvânt bun, puțină milă, n-am aflat de la nimeni decât de la o persoană oficială, omul Securității, care m-a întâmpinat în stradă, m-a oprit și mi-a zis cu blândețe: „părinte, du-te la Mitropolie și cere să-ți dea Biseria dumitale – Ștefănești – că eu am vorbit cu toți ca să te primească”. Așa, bine…. dar preoții de la cancelaria Mitropoliei n-au vrut. Nu aveam ce mânca, nu aveam haină, nu aveam bani; mi-au dat rudele câte ceva ca să trăiesc.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/ilie-cioruta/1940-amintiri-din-%C3%AEnchisoare

Read Full Post »

ilie-serbanescu-

 

În acord cu răspunsul invariabil la sondajele de opinie că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, românii, la alegerile din 11 decembrie, au penalizat puterea fără ezitări şi fără echivoc. Nu este o victorie a PSD, este un eşec al celor care deţin adevărata putere în România. PSD este doar un beneficiar: era singurul pai de care să se agaţe protestul aproape cvasigeneral! Încă o dată, românii şi-au făcut datoria. L-au dat la o parte ulterior pe atât de repudiatul Ion Iliescu încă din 1996. Că mult aşteptata guvernare ce i-a urmat i-a oferit, prin eşecul ei, posibilitatea să revină în forţă nu este vina poporului votant. Acelaşi popor l-a înlăturat prin vot pe abuzivul Traian Băsescu. Pentru menţinerea lui în funcţie de către străinătate, prin infirmarea pur şi simplu a votului popular, nu este, de asemenea, de vină poporul român.

Acum, poporul român, care şi-a exprimat voinţa prin vot, are în faţă un adversar cu o putere mult mai mare şi extrem de insidios. România a trecut în mâinile unor proprietari străini cu forţă incomparabilă în raport cu cea a oricăror români şi, de când cu aceştia, puterea în România este exercitată prin comenzi din străinătate înfăptuite de vasali autohtoni. Realităţile arată că stăpânul extern nu mai vrea să se încurce cu partide şi parlament – dependente de votul popular -, ci să utilizeze administratori numiţi, precum un guvern, zis de tehnocraţi, adus direct, în frunte cu premierul, de la Bruxelles. PSD – singura structură de partid solidă – le era cel mai important impediment. Și, atunci, s-a tăbărât pe el cu anatemele „corupţi“, „comunişti“, „cu ruşii“, dar şi prin acţiuni DNA. Românii, care nu sunt proşti, au văzut atât de bine ce se întâmplă încât, împotriva acestei diversiuni, au votat masiv tocmai PSD.

Puterea, adică proprietarii străini care stau în spate şi instituţiile autohtone care stau în faţă, întreg aliotmanul cum s-ar spune, nu se vor împiedica însă de un ciot! Pentru toţi aceştia, votul popular – deşi ipocrizia lor infinită îl cântă ca expresia supremă a democraţiei – nu contează, de fapt, deloc, cum s-a demonstrat la referendumul din 2012. Iar PSD este considerat probabil o cantitate neglijabilă, care ar putea fi măturată la intervenţii ţintite ale DNA sau demonstraţii ticluite ale tinerilor frumoşi şi liberi. Puterea, oricare ar fi aceea, care recurge la abuzuri nu are cale de întoarcere şi reconciliere cu societatea. La orice eşec, va supralicita, având impresia că, la manifestarea oricărei slăbiciuni, ar pierde partida. Cazul recentelor alegeri nu va face excepţie. El trebuie privit prin prisma „cazului Rarinca“, un caz de o anvergură derizorie faţă de cel al alegerilor, dar de o semnificaţie emblematică. Împotriva dnei Rarinca, cetăţean de rând, dna Livia Stanciu, la vremea în discuţie preşedintă a ÎCCJ, a făcut o plângere penală, acuzând-o de şantaj din cauza unei cereri de plată a unei restanţe salariale. La prima instanţă de judecată, dna Rarinca a fost condamnată la un an cu suspendare. La apel însă, nişte judecători curajoşi, negăsind şantajul, au achitat-o pe dna Rarinca. În faţa acestui eşec, dna Stanciu a intervenit şi sistemul a considerat că trebuie să o „ajute“! Totul în ideea că sistemul n-are voie să piardă! A fost inventată o dispută între unul dintre judecătorii de apel şi Livia Stanciu şi, pe seama inventatei dispute, a fost pusă decizia de achitare a dnei Rarinca. Și, dincolo de orice uzanţă procedurală normală, a fost acceptat un recurs în anulare şi, ce să vezi, la final, dna Rarinca a primit nu doar o pedeapsă, ci chiar una dublă faţă de cea din instanţa de fond. Iar în timp ce dna Rarinca se află umilită şi cu banii luaţi, dna Livia Stanciu a fost numită de preşedintele Iohannis judecător la Curtea Constituţională.

Tot aşa, sistemul, cu proprietarul străin la spate, va rămâne să conducă ţara, în ciuda alegerilor pierdute, iar PSD va avea soarta dnei Rarinca. Și dacă preşedintele Iohannis – în convorbirea despre care se spune că ar fi avut-o după alegeri cu noul vicepreşedinte american – a primit încuviinţarea din partea acestuia ca în România să se ignore din nou votul popular, atunci înseamnă că marea speranţă că lucrurile se vor schimba odată cu venirea la putere a nonconformistului Trump se va duce pe apa Sâmbetei. Mă rog, vor fi ceva schimbări, dar nu pentru căţei.

http://www.cotidianul.ro/alegerile-privite-in-cheia-cazului-rarinca-293191/

Read Full Post »

Read Full Post »

Capitanul

 

Mã voi strãdui sã nu scriu decât bazat pe fapte. Departe de mine gândul de-a face profetii sau exaltãri ale unor stãri inexistente.  Pornesc cu intentia de-a desprinde mai întâiu contributia miscãrii studentesti si legionare în desvoltarea României postbelice, voi arãta apoi locul pe care îl are Legiunea mai ales în uttimii ani ai vietii noastre culturale, sociale si politice. Dupã aceasta voiu cãuta sã scot în evidentã pozitiunea istoricã a miscãrii legionare fatã de problemele cruciale ale neamului nostru.

Miscarea legionarã are o misiune istoricã pentru cã nimeni în afarã de ea n’a luat o atitudine atât de categoricã, atât de profundã fatã de cursul interior, intim al vietii noastre nationale. Nimeni în afarã de ea n’a intuit rezolvarea problemelor, cari rãsar din lumea sufletului bolnav, într’un mod atât de radical si cu o pregãtire atât de serioasã a mijloacelor umane – morale si materiale – capabile a da un alt curs vietii de Stat Românesc.

Hulita, primitiva, sãlbateca miscare studenteascã începutã la 1922, a avut ca rezultat urmãtoarele înfãptuiri:

  1. Demascarea metodicã, neîntreruptã a pericolelor cari pândesc Statul si Natiunea româneascã: bolsevismul, iudaizarea, francmasoneria, politicianismul, mizeria moralã si materialã. An de an s’a exercitat o criticã, o atitudine de opozitie dârzã, neînfricatã, care daca s’ar fi redus numai la atât, ar fi rãmas ca un semnal de alarmã salvator într’o lume de ruinã si nepãsare.
  2. Miscarea studenteascã a fãcut ca România fatã de celelalte tãri europene, în afarã de Germania de azi, sã aiba cei mai putini profesori universitari sau mari intelectuali jidani.
  3. Lupta studenteascã începutã la 1922 a cãlit cea mai intransigent nalionalistã studentime de pe glob. (Sã nu se afirme cã studentul român nu face carte. La universitãtile românesti se face tot atâta carte ca si la cele mai bune universitãti din marile tãri ale Europei!)
  4. Studentimea românã a pregãtit formarea organizatiilor de dreapta din România si a dat nastere Legiunii. Ea a fost elementul germinator al dreptei românesti, în care astãzi se scaldã atâtia plagiatori si profitori.

Dacã miscarea studenteascã are mai ales o contributie criticã, o atitudine centralã, atacând problemele esentiale, miscarea legionarã, care a împlinit anul acesta zece ani de activitate, se prezintã fatã de prima ca o fazã ulterioarã prin stabilirea mijloacelor de solutionare a acestor probleme. Pânã la Legiune România modernã n’a cunoscut ceea ce se numeste organizatie politicã. Am avut miscãri populare, rãscoale, partide politice puternice dar n’am fost în stare sã creãm pânã la acea datã o adevãratã organizatie politicã, socialã.

Lucrurile aceastea se ignoreazã, nu se spun, se ocolesc sau se boteazã cu rãutate diabolicã. Ele constitue însã o mândrie nationalã, o mare probã a geniului national ! Pânã la Legiune România modernã n’a cunoscut ca mijloace de realizare politicã alte cãi decât cele ale programelor însotite de grupãri de oameni legati întreolaltã, în cazul ideal, prin convingerea cã un anumit sistem de legiuiri, o anumitã administratie (centralizatoare sau descentralizatoare), întocmirea unui buget, pot constitui norme supreme de conducere a uuui stat. Adevãrul istoric e cã partidele noastre politice au fost la o distantã enormã chiar de acest „ideal politic”.

In fata unei astfel de situatii Legiunea afirmã un principiu absolut nou în viata socialã româneascã: esential pentru o actiune de stat este formarea elementului uman, creiarea aparatalui cu care vei activa. Deci nu este pe primul plan programul politic ci omul cãruia îi încredintez un post de munca.

Plecând de aci organizatia a primit an de an contururi tot mai precise, o sistematizare perfectã i-a permis încadrãri tot mai numeroase. Loviturile pe cari le-a primit au întãrit-o si i-au impregnat încrederea neconditionatã în victorie.

Afirm cã Legiunea, începând cam cu anul 1933 are influente directe si puternice asupra cursului politicei interne românesti, asupra educatiei tineretului din întreaga tarã, iar în ce priveste politica externã a României, ideile exprimate în mod oficial de cãtre Cãpitan, primesc, prin desfãsurarea zilnicã a evenimentelor externe, o confirmare din ce în ce mai pronuntatã.

Vom indica acum influentele directe ale miscãrii legionare asupra vietii politice interne:

  1. Sguduirea produsã în tarã dupã disolvarea gãrzii de fier produce:
  2. a)instalarea unui anumit om în fruntea cabinetulai liberal si astfel accentuarea disensiunilor din partid;
  3. b)depãrtarea continuã a d-lui Vaida de unele cercuri tãrãniste (motive misteriose au provocat cãderea ultimului guvern tãrãnist), nasterea frontului românesc;
  4. c)încercarea d-lui Goga de-a se uni cu fosta gardã de fier si unirea cu LANC-ul;
  5. d)politica simulant nationalistã a guvernului liberal actual;
  6. e)national-tãranistii, prin opozitie, alunecã tot mai mult spre stânga.

Pretutindeni se vorbeste de spirit nou, toti încearcã sã formeze cadre ale tineretului, toti defileazã si toti nu vor puterea decât…. cucorita.

Influente educative (I) si culturale (II);

I). 1. pregãtirea premilitarã;

  1. straja tãrii (direct inspiratã – în formã – de cãrticica sefului de cuib);
  2. taberele de muncã obligatorie.

II). fonduri grele întretin reviste, edituri mari publicã opere ale „adevãratilor tineri”, se tipãresc opere de îndrumare nationalã, se vând relativ ieftin serii de publicatii pentru „luminarea satelor”. Incontestabil apar si lucrãri foarte serioase. Dar e vorba de sistem. (Un exemplu: dupã al troilea numãr din Insemnãri Sociologice, revista legionarã condusa de d-nul prof. Traian Brãileanu, a apãrut subit „Sociologia Româneascã”, revistã coudusã de d-nul prof. D. Gusti).

Pretutindeni un rãspuns legionarismului: în politica internã, în felul organizatiilor, în activitatea ideologicã. (Asupra politicii externe vom reveni altã datã pe larg). Nimic nu scapã, totul trebue imitat si dirijat în altã parte. Se repetã exact cazul Germaniei înainte de instaurarea regimului National Socialist, când toate celelalte partide politice au devenit în mod neasteptat ultranationaliste. Intrebat ce este de fãcut în aceasta situatie, viitorul Fuhrer a rãspuns: „Acesta e semnul cã suntem tari”.

Enumerarea de mai sus voeste sã indice în mod concret faptul cã miscarea legionarã neajunsã încã la situatia de-a conduce efectiv destinele României, exrercitã de pe acum o repercursiane bine simtitã asupra desvoltãrii vietii noastre sociale. Cã se produce o imitare nesincerã, faptul este foarte periculos chiar pentru manevratori.

Misiunea legiunii se naste din puterea de viatã a Românilor. Ea nu poate fi contrafãcutã si nici deviatã, cãci ea este o stare de spirit, o simtire, un mare elan. Când mã întorceam de la ultimal congres studentesc tinut la Craiova am avut fericirea sã stau câteva ore în jurul Cãpitanului. Eram în jurul sãu câtiva Cernãuteni. „Ce-ati vãzut la Craiova ?”, ne-a întrebat. Fiecare ne spuneam impresiile: ordine, disciplinã, rapoarte frumos prezentate. „Bine”, a zis Cãpitanul. Si apoi cu o flacãrã în ochi, pe care nu o pot uita: „La Craiova a fost duh legionar! Stiti cum pornesc apele Bistritei din munti când se ridicã zãgazurile. Asa e duhul legionar! Când vom avea Congresul tuturor Românilor?”

In aceastã viziune a unei arderi interioare, conturând un nou relief sufletesc al Românului, trebue surprinsã marea misiune a Legiunii. Suntem într’o situatie si istoricã si geograficã, care nu ne îngãdue atitudini usoare, de joc echilibristic si de facile combinatii. Solutionarea problemelor noastre cruciale: formarea unui aparat de stat puternic, autonomizarea politicului fatã de economic prin nasterea si întãrirea economiei si separarea elitei politice de cea economicã, ridicarea orasului românesc concomitent cu fortificarea satului, în sfârsit si mai ales, potentarea la maximum a tot ce este valoare culturalã si civilizatorie, toate acestea reclamã o unitate de simtire, o dirijare centralã cu ecouri active pânã în cel din urmã cãtun. Acest lucru presupune o invincibilã fortã moralã, o continuã educare a masselor, o necontenitã frãmântare a energiilor nationale: iatã misiunea Legiunii.

Read Full Post »

Older Posts »