Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

iftode

 

Din cauza acestor gunoaie s-a prabusit Serviciul Roman de Informatii…

Pentru ei, Serviciul Roman de Informatii a fost doar o vaca de muls, fix in cur ii durea de Romania: „Bani, sa facem bani din orice si sa ne imbogatim! Mafie politica, droguri, clanuri interlope, arme, curve de lux, din orice trebuie sa facem bani, cat mai multe zeci de milioane de euro!”. Se apucau si trimiteau comunicate catre presa: „Serviciul Roman de Informatii apara tara de cele patru sute de miliarde de atacuri cyber! De unde sa avem bani in Serviciul Roman de Informatii?”.

Bai, ascultati bine ce va spun acum: mare minune daca romanii nu va vor linsa cu bataia ca in 1989! Mare minune…

 

General SRI Elena Iftode, alaturi de un maimutoi, Rizea, imbracat in tricou de la Dolce&Gabbana de 350 de euro si pantaloni Armani de 400 de euro! Incetati cu tampeniile: erau pe teren sa invete cum se face intelligence-ul modern, la Marea Neagra! Banii furati Neamului Romanesc sunt in buzunarele acestor gunoaie drogate!

 

1

 

Colonel SRI Dragomir: mai ceva ca sultanii!

 

dragomir-2

 

Ofiter SRI Irina Ghinet: vacante de lux prin Italia!

 

irina-ghinet ghinet

 

Sorin Sava, purtator de cuvant al SRI: casa de sute de mii de euro cocotata pe varf de munte – localitatea Bran, judetul Brasov! Ce saracia dracului este in Serviciul Roman de Informatii…

 

sava

 

Colonel SRI Catalin Peptan, alaturi de sefii Politiei Romane: „Sa bem si sa mancam, asa tata, avem afaceri de sute de mii de euro!”.

 

Peptan SRI Timisoara foto2-800

 

Noua generatie de ofiteri din cadrul Serviciului Roman de Informatii: pulbere de beti si de drogati!

 

sri

 

General SRI Elena Iftode: vacante de lux de zeci de mii de euro!

 

2 3 4 5 6 7

Read Full Post »

sfintii-inchisorilor

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

Cele ce urmează aici sunt mărturisirile de viață, frământările conștiinței mele de preot duhovnic, penrtu lucrurile de totdeauna, dar mai ales pentru cele ce au venit în anii din urmă, cu schimbarea vieții sociale și cele spirituale ale credinței noastre creștine. Sunt lucruri petrecute pe vatra, pe casa, pe soarta fiecărui cetățean român după războiul din anii 1939-1941; ele sunt scrise pe istoria țării de către oamenii luptători cu arma, luptători cu cuvântul, înfăptuitori ai unui program de viață socială. Toți luptătorii din toate timpurile au năzuit să creeze o viață mai bună pentru poporul din care au ieșit, toate schimbările prin revoluții, au urmărit binele și mai binele țării și poporului, deși constatăm cu istoria în față, că nu s-a ajuns întotdeauna scopul dorit, ci s-a îndreptat numai în parte, deși programul, deviza luptei au fost consfințite și unanim împărtășite de luptători. […]

Am îndrăzneala să spun așa, pentru propăvăduirea mea de o viață întreagă, până la 80 de ani și pentru dragostea față de poporul pe cre l-am iubit și îl iubesc ca pe ochii mei din cap.

Firul prin care se țese gândirea mea în timpul acesta, de la 1940, este închisoarea mea timp de 2 ani, 1962-1964; și dacă fiecare deținut sau prizonier are multe de povestit, aici ascultați pe un preot duhovnic care vorbesc cu Sfânta Evanghelie în față, cu istoria și cu faptele. Deci, vă rog să mă ascultați ca din fața Sfântului Altar, la Sfânta Liturghie. […]

 

Cui mă adresez?

Ce m-a făcut să scriu lucrurile acestea, am spus: anume, valul de necredință și răzvrătire ce a venit asupra țării, lepădarea de Hristos, închisori, pedepse, crime, chinuri de moarte. Puteam să tac în mine, să rabd cum rabdă sute și milioane și să-mi văd de slujba mea, precum m-au sfătuit acei bine voitori de la partid de la început. Dar conștiința mea nu m-a lăsat. Deci, m-am umplut de mâhnire, m-au durut chinurile poporului și m-am hotărât să strig în față.

Mă adresez, dar, opiniei publice românești credincioase: creștini buni ai Bisericii. […]

 

Cele două lumânări din noaptea de Sfintele Paști

În noaptea aceea sfântă 1962 eu am ieșit cu două lumânări de ceară curate aprinse și am strigat în fața Sfântului Altar: „Veniți de luați lumină”. Dar la năvălirea poporului, amândouă lumânările mele s-au stins și le-am aprins din nou. Am simțit atunci o arsură în inimă, dar m-am stăpânit. Ce a urmat?

În anul acela s-au pornit tot felul de ispite contra credinței și contra mea: mi-au batjocorit biserica, furând, murdărind, dărâmând toate, nu odată, ci de 7 ori. La fel și bisericile din satele vecine au fost necinstite de către oameni lepădați, blestemați. Desigur că am protestat în dreapta, în stânga, dar mai ales la moliftele sfinților. Sufletul meu s-a schimbat, s-a mâhnit adânc, n-am mai avut veselie pe față. Găsea lumea odoarele altarului aruncate pe drumuri, prin pădure, ca pradă tâlharilor. Am pus blestem, am amenințat cu pedeapsă dumnezeiască pe nelegiuiți. Cu ajutorul poporului s-au pus toate la loc. Răutatea însă nu s-a oprit: tot felul de batjocuri, hulitori, bețivi, hoți, curvari, huleau credința, cei mai mulți țigani zbierau, fluierau în biserică, urlau, cântau din vioară, țambal, se suiau și pe biserică. Lumea bună căuta să-i potolească, dar nu aveai pe cine, erau turbați, agresivi, diabolici.

Au urmat arestări în masă, m-a cuprins groaza și mila, vedeam suferințele, chinurile lor și amărăciunea copiilor aruncați, flămânzi, oropsiți și mi se topea inima: nu puteam mânca, nu puteam dormi, nu puteam sluji ca lumea, liniștit, împăcat. Ne luau grâul de la arie și veneam acasă goi, înnebuniți de amărăciune.

Acum urmează pentru mine o schimbare completă, o întorsătură a vieții, un gând răzbunător, dar fără pumn, fără pietre, fără sabie. Văzând atâtea suflete nevinovate, căsăpite, m-am hotărât să mă jertfesc eu de bună voie și am căutat să intru la închisoare.

Asta spunând, desigur că unii mă compătimesc ca pe un nebun, alții, ca pe un maniac, iar alții scrâșnind cu dinții că „așa îmi trebuie”, „așa merit”.

Am făcut atunci memorii la conducere, la partiarh, am scris plângeri la mulți, dar nimeni nu mi-a răspuns, nimeni nu s-a legat de mine; umblam ca un câine al nimănui și nici nu mă primea, nici nu mă gonea nimeni.

Într-un timp a venit la biserică om de la partid și mi-a spus cu blândețe: „părinte, vezi-ți de slujbă liniștit, taci, nu mai ocărî, că noi nu vrem să-ți facem rău”.

Asta, bine, am zis eu pe de o parte, ca să nu mă fac judecător îngâmfat împotriva acelora pe care nu-i pot schimba, nu-i pot opri. „Bunăvoința” aceasta a mers mai departe: au chemat pe epitropul bisericii și l-au sfătuit „să mă liniștească”, ceea ce iarăși m-a trezit, dar de tăcut nu puteam tăcea.

 

Visul cu câinele negru

A mai trecut un an cu răutăți, cu greutăți. Într-o noapte visez un câine mare negru: trece de la vecin prin spărtura gardului, vine drept la mine și mă apucă de încheietura mâinii stângi; zadarnic i-am înfipt eu mâna dreaptă în beregată, el mi-a retezat mâna și a căzut pe pământ. Când m-am trezit, mi-am dat seama bine că este un semn rău: câinele înseamnă dușman, am zis.

Și l-am văzut a doua zi pe la ora 9: trei inși au intrat în curte prin aceeași spărtură a gardului; s-au apropiat de mine și unul dintre ei, negru – țigan m-a apucat de aceeași mână stângă, m-a tras în casă arestat. Mi-am dat seama bine, dar nu m-am schimbat, nu m-am speriat deloc. Mi-au pus câteva întrebări și m-au condus la duba neagră de la poartă și de aici, la București la închisoare la Uranus.

Cercetarea

Aici m-au ținut toată vara, toată toamna până la Crăciun. Eram 4 inși în celulă, unii triști, înnegriți, pierduți: eu, deloc, eram ca și acasă. M-au întrebat de toate gândurile mele, de propăvăduirea mea, de politică, de toate. Mi-au pus în față toate scrisorile, memoriile ce le făcusem, lucru care m-a mirat și m-a înfricoșat ceva.

Lepădarea lui Petru, lepădarea mea.

Când vor citi aici preoții care mă cunosc și poporul, vor încreți fruntea, își vor mușca buzele: cum? Tocmai preotul C. care se lăuda cu credința, să facă el așa?

Să o iau mai de departe, să o iau de la început. Când eram mic și citeam la istorie: lepădarea și vânzarea lui Tudor Vladimirescu, vânzarea lui Mihai Viteazul, izgonirea lui Cuza Vodă, trădarea unor ofițeri în timpul războiului, renegarea, oropsirea părinților de către copii, mă umpleam de o nestăpânită revoltă sufletească, unită cu o neiertată răzbunare. Cum adică, omul acesta ales și recunoscut de toată țara ca un mare binefăcător, omul dreptății, cel ce își pune sufletul pentru credință și pentru lege, tocmai el să fie urmărit și împiedicat în gândurile și în înfăptuirile sale?! […]

Cât despre Iuda Iscarioteanul, despre irozi și irodiade care au chinuit și au omorât pe sfinți, m-a durut în suflet și mă întrebam cu mâhnire: „cum a răbdat Dumnezeu nedreptățile, crimele împotriva drepților?” […]

Mă durea în suflet când eram copil, mă durea mai mult ca acuma de toate nedreptățile și crimele împotriva oamenilor mari, împotriva drepților. Dar aici, în celulă, în fața anchetatorilor eu preotul Ilie Cioruță am decăzut, m-am schimbat, eu care căutam închisoarea ca un „nebun conștient”, ca un preot gelos, eu sunt acela care am tăgăduit scrisorile mele. Anchetatorul îmi arată documentele scrise de mine – corpul delict – eu nu recunoșteam: un scris în toate, aceleași idei, același strigăt și amenințări împotriva necredincioșilor: spuneam că nu le știu…

A venit și specialistul psiholog-grafolog, m-a amenințat puțin, nu m-a lovit, nu m-a îmbrâncit, stam înlemnit la măsuța neagră, dar, totuși, am zis: „nu știu!”.

Atunci m-am dus înapoi la celulă și m-au lăsat trei zile. În timpul acesta, nu știu dacă am mâncat ceva sau dacă am adormit, dar m-am frământat cu multe jungiuri în cap și în inimă și mi-am zis apoi: ia să nu mint! Eu care am condamnat minciuna în popor, eu preot care am descusut omul la spovedanie pentru toate păcatele, deci și pentru minciună, pârâciune, uneltire, eu, cum să mint? Ia să le spun drept și am cerut să mă ducă la anchetator și, cum am intrat, am spus: eu am scris toate scrisorile, le recunosc. În clipa aceea, m-am simțit ușurat și chiar dacă m-ar fi omorât, mă simțeam împăcat în conșiință.

Nu m-au pedepsit cu nimic, am scris declarația și iam trecut la celulă. Peste câteva zile m-au chemat și mi-au vorbit blând: „te-am căutat în toată țara și am constatat că n-ai fost nici legionar, nici alte răutăți n-ai făcut, poporul te vorbește de bine, noi am putea să-ți dăm drumul, cu garanția să nu mai vorbești nimic, să-ți vezi de slujbă. Am tăcut un timp, apoi anchetatorul mi-a zis ironic „vrei să mori martir?”.

Vreau să mor martir!… vai de mine! Adevărat mărturisesc că nu m-aș da în lături de la o moarte ca aceasta, am mii, sute de mii în cărțile bisericești pe care le mestec zi și noapte, dar un lucru mă muncește și mă chinuiește: ce mucenic pot să fiu eu care mă știu și mă judec pe mine însumi, cu multe răutăți, cu prea puține lucruri bune?!

Judecata

Așadar, dacă ma împins inima să fac închisoare, am ajuns în fața instanței: m-au dus printre ziduri pustii, iarna cu frig, zăpadă și la ușă m-a amenințat un om negru-țigan „să spun drept”, că dacă nu (mi-a arătat pumnul). Judecata a mers repede: vinovăția = uneltire și așa era, așa am făcut. Mi-a dat voie să vorbesc în apărarea mea, am început încet, umil, dar m-au oprit. A vorbit avocatul pus de ai mei și m-a apărat, gata să scap, dar, din atitudinea mea, toți au înțeles că eu am mania sau nebunia, ca să fac închisoare, așa încât avocatul, omul culturii și în vârstă, n-a putut tăcea, ci a spus: „n-am văzut până la părintele om care să vrea să facă închisoare”.

Și așa a fost, m-au dus la celulă și peste două zile au venit și mi-au citit verdictul: 2 ani închisoare.

Iarna grea, am mai stat o lună de zile, apoi am cerut să mă ducă la închisoare, la Jilava.

M-au judecat și m-au condamnat: un evreu, un român și un țigan.

Închisoarea

Pentru mine care asta am dorit, nu m-a impresionat și nu m-a întristat deloc; am trecut ca din dormitor în tindă sau ca într-o magazie cu vechituri. Seara mi-au adus de mâncare și le-am mulțumit frumos. Nu m-au ținut multe zile aici și m-au trecut la o celulă mai luminată – se vedea puțin afară, cu 5 deținuți; am făcut cunoștință cu fiecare; aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul de închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu altul. Pentru mine era ocazie potrivită ca să mă rog încet. Soldatul de sus care ne păzea m-a întrebat încet: „ce ești dumneata?”; i-am răspuns: „preot”, iar el s-a îndoit de mijloc cu milă.

Sus la geamul chiliei-celulă era o dungă nevăruită, pe unde puteam privi cerul cu norii care se plimbau, era singura mângâiere, singura nădejde; peticul de cer era icoana sfântă, preacurată, minunată. Față de pământul întinat, cu lumea plină de păcate, plină de necazuri, de suferințe, de chin de moarte, peticul acela era ușa cerului, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Acasă și la câmpul verde cu bogăție de grâu, de flori, de pomi, pădurea cu izvoare, îmi scăldau ochii în lumină, mă îmbătam ca de vin, mă ușuram ca o pasăre.

Ieșirea din celulă, la muncă

În primăvară m-am cerut la muncă și ne-a scos pe mulți la grădina de zarzavat; aici fiecare știa ce are de făcut.

O observație asupra vieții noastre este asta, că eram galbeni, fierți și încet, încet ne dregea sfântul soare fața și reveneam la normal și aveam și o mâncărică mai bunișoară. Ieșirea la lumină însemna pentru noi o înviere din morți, ca gândacii, ca pomii primăvara.

Un lucru deosebit pentru mine, o bunăvoință și o milă neașteptată din partea ostașilor care ne supravegheau; mă ocroteau atât cât se poate în locul acesta al chinului și al pedepsei: se apropiau de mine ca o pasăre în zbor și îmi șopteau: „fă cât poți că eu nu-ți fac nimic”.

De unde putea veni asta decât din purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Peste tot, din partea tuturor am văzut o față omenească-românească în cei 2 ani de închisoare.

Însemnez aici cu condei de sânge că mai multă considerație față de om am cunoscut la închisoare, decât la comportarea față de pornirea fariseică a clericilor care m-au apăsat și m-au vândut. Aici am ajuns pentru că am greșit ce am greșit față de noua ordine de stat, dar acelora, clericilor ziși-superiorii mei – nu le-am greșit nimic, n-am călcat sfintele canoane ale Bisericii, ci le-am respectat cu sfințenie ca un preot conștiincios.

Mila față de mine ajunsese peste tot: ostașul care stătea pe movilă, de unde se putea vedea tot, i-a spus ostașului care mă ducea pe mine: „nu păzi tu pe moșul ăsta că să-i spui tu să plece de aici și el nu pleacă”.

Cei ce m-au pârât că aș fi avut aur, cum că l-aș fi îngropat în Biserică

Când am ieșit din închisoare, am aflat din guri răzlețe, nedumerite, cum m-au apăsat unii cu lucrul acesta, nici gândit, nici închipuit: că am eu aur ascuns! Am auzit că au venit cu deținuți noaptea, au înconjurat Biserica, au pus pază strașnică împrejur, ca să nu vadă poporul, au săpat, au sondat, ca să găsească… Ce? Aur? Dar eu nici bani-hârtie, nici bani-argint n-am adunat, n-am crut plată la slujbe, nicidecum nu m-am tocmit cu cineva: aur n-am pomenit nici la părinții mei, nici la rude: noi am fost oameni plugari, săraci; mama a făcut un cârd de copii și ne-a crescut cu borș, cu lapte, cu ouă, cu un porc pe care îl tăia la Crăciun, de abia aveam o hăinuță în spate, iar încălțămintea – opinci – ni le făcea tata; mai mult am umblat cu picioarele goale decât încălțat.

Mare păcat și-au făcut pârâtorii aceștia îndârjiți; aceștia își vor lua pedeapsa de martori mincinoși. S-a mai spus că m-au adus pe mine noaptea, sub escortă, ca să arăt unde este îngropat acel aur; altă minciună în vânt: nu m-a mișcat nimeni din închisoare nici măcar un ceas. Dumnezeu să-i ierte!

Liberarea – libertatea și despre a doua închisoare

La ziua și ceasul împlinit de 2 ani m-au chemat, m-au dezbrăcat de hainele de deținut și mi-au adus hainele mele – nu preoțești, ci simple; m-au purtat prin locuri triste, ruinate, murdare, mi-au arătat lanțuri de diferite calibre, mai subțiri, mai groase, mai ușoare, mai grele. Aceasta, desigur, ca să facă omului o lecție amenințătoare, pentru ca să nu mai ajungă aici, ceea ce nu este numaidecât spre rău; întocmai cum face un părinte față de copilul lui, îi arată nuiaua: „uitați colea, asta o pun pe spinarea ta, dacă nu mă asculți”. Eu însă, priveam acestea ca pe hamurile cailor de acasă. Drept că pe mine nu m-au legat și nici n-am văzut om pus în lanțuri.

Când am ieșit pe poartă și am văzut lumea, cu munca, cu haine bune, cu voioșie în față, eram ca un străin, ca un sălbatic, rușinat, disprețuit de ochii dimprejur. Așa cum mă găseam, am intrat într-o sfântă Biserică și acolo ce am văzut: un mort, un frate preot în coșciug; m-am închinat; m-am simțit ca acasă. Și ce am mai făcut? Îmi era foame și am cerut de la îngrijitor sau dascăl o bucățică de pâine, dar el s-a scuturat, m-a privit crunt, nu mi-a dat deloc. Am plecat la tramvai ca să ajung la mine acasă, dar n-aveam nici un bănuț; am așteptat până am văzut un cunoscut și am cerșit bani de tramvai; am ajuns acasă ca un străin urât de toți.

De unde, din ce, din fierberea răutăților, de peste tot, toată lumea, rude, prieteni, preoți, vecini, se fereau de mine, ca de un bolnav de lepră, ca de un om periculos, care ar putea să le fie și lor spre nenorocire. De altfel, au fost mulți pedepsiți numai pentru că au vorbit sau au ajutat pe un fost deținut, care era socotit acum ca dușman al poporului.

Am mers la Mitropolie ca să-mi cer slujba, dar m-au dat la altă Biserică, în alt sat, unde lumea m-a primit cu milă, afară de preotul paroh, care ar fi vrut să mă gonească repede de acolo.

Ceea ce m-a jignit adânc, ceea ce m-a durut în suflet, a fost atitudinea indiferentă, sfidătoare a celor de acolo, care, spre amărăciunea mea, am înțeles că mi-ar fi pretins „bacșiș”-mită, pentru ca să-mi dea și mie un post.

Cuvânt bun, puțină milă, n-am aflat de la nimeni decât de la o persoană oficială, omul Securității, care m-a întâmpinat în stradă, m-a oprit și mi-a zis cu blândețe: „părinte, du-te la Mitropolie și cere să-ți dea Biseria dumitale – Ștefănești – că eu am vorbit cu toți ca să te primească”. Așa, bine…. dar preoții de la cancelaria Mitropoliei n-au vrut. Nu aveam ce mânca, nu aveam haină, nu aveam bani; mi-au dat rudele câte ceva ca să trăiesc.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/ilie-cioruta/1940-amintiri-din-%C3%AEnchisoare

Read Full Post »

ilie-serbanescu-

 

În acord cu răspunsul invariabil la sondajele de opinie că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, românii, la alegerile din 11 decembrie, au penalizat puterea fără ezitări şi fără echivoc. Nu este o victorie a PSD, este un eşec al celor care deţin adevărata putere în România. PSD este doar un beneficiar: era singurul pai de care să se agaţe protestul aproape cvasigeneral! Încă o dată, românii şi-au făcut datoria. L-au dat la o parte ulterior pe atât de repudiatul Ion Iliescu încă din 1996. Că mult aşteptata guvernare ce i-a urmat i-a oferit, prin eşecul ei, posibilitatea să revină în forţă nu este vina poporului votant. Acelaşi popor l-a înlăturat prin vot pe abuzivul Traian Băsescu. Pentru menţinerea lui în funcţie de către străinătate, prin infirmarea pur şi simplu a votului popular, nu este, de asemenea, de vină poporul român.

Acum, poporul român, care şi-a exprimat voinţa prin vot, are în faţă un adversar cu o putere mult mai mare şi extrem de insidios. România a trecut în mâinile unor proprietari străini cu forţă incomparabilă în raport cu cea a oricăror români şi, de când cu aceştia, puterea în România este exercitată prin comenzi din străinătate înfăptuite de vasali autohtoni. Realităţile arată că stăpânul extern nu mai vrea să se încurce cu partide şi parlament – dependente de votul popular -, ci să utilizeze administratori numiţi, precum un guvern, zis de tehnocraţi, adus direct, în frunte cu premierul, de la Bruxelles. PSD – singura structură de partid solidă – le era cel mai important impediment. Și, atunci, s-a tăbărât pe el cu anatemele „corupţi“, „comunişti“, „cu ruşii“, dar şi prin acţiuni DNA. Românii, care nu sunt proşti, au văzut atât de bine ce se întâmplă încât, împotriva acestei diversiuni, au votat masiv tocmai PSD.

Puterea, adică proprietarii străini care stau în spate şi instituţiile autohtone care stau în faţă, întreg aliotmanul cum s-ar spune, nu se vor împiedica însă de un ciot! Pentru toţi aceştia, votul popular – deşi ipocrizia lor infinită îl cântă ca expresia supremă a democraţiei – nu contează, de fapt, deloc, cum s-a demonstrat la referendumul din 2012. Iar PSD este considerat probabil o cantitate neglijabilă, care ar putea fi măturată la intervenţii ţintite ale DNA sau demonstraţii ticluite ale tinerilor frumoşi şi liberi. Puterea, oricare ar fi aceea, care recurge la abuzuri nu are cale de întoarcere şi reconciliere cu societatea. La orice eşec, va supralicita, având impresia că, la manifestarea oricărei slăbiciuni, ar pierde partida. Cazul recentelor alegeri nu va face excepţie. El trebuie privit prin prisma „cazului Rarinca“, un caz de o anvergură derizorie faţă de cel al alegerilor, dar de o semnificaţie emblematică. Împotriva dnei Rarinca, cetăţean de rând, dna Livia Stanciu, la vremea în discuţie preşedintă a ÎCCJ, a făcut o plângere penală, acuzând-o de şantaj din cauza unei cereri de plată a unei restanţe salariale. La prima instanţă de judecată, dna Rarinca a fost condamnată la un an cu suspendare. La apel însă, nişte judecători curajoşi, negăsind şantajul, au achitat-o pe dna Rarinca. În faţa acestui eşec, dna Stanciu a intervenit şi sistemul a considerat că trebuie să o „ajute“! Totul în ideea că sistemul n-are voie să piardă! A fost inventată o dispută între unul dintre judecătorii de apel şi Livia Stanciu şi, pe seama inventatei dispute, a fost pusă decizia de achitare a dnei Rarinca. Și, dincolo de orice uzanţă procedurală normală, a fost acceptat un recurs în anulare şi, ce să vezi, la final, dna Rarinca a primit nu doar o pedeapsă, ci chiar una dublă faţă de cea din instanţa de fond. Iar în timp ce dna Rarinca se află umilită şi cu banii luaţi, dna Livia Stanciu a fost numită de preşedintele Iohannis judecător la Curtea Constituţională.

Tot aşa, sistemul, cu proprietarul străin la spate, va rămâne să conducă ţara, în ciuda alegerilor pierdute, iar PSD va avea soarta dnei Rarinca. Și dacă preşedintele Iohannis – în convorbirea despre care se spune că ar fi avut-o după alegeri cu noul vicepreşedinte american – a primit încuviinţarea din partea acestuia ca în România să se ignore din nou votul popular, atunci înseamnă că marea speranţă că lucrurile se vor schimba odată cu venirea la putere a nonconformistului Trump se va duce pe apa Sâmbetei. Mă rog, vor fi ceva schimbări, dar nu pentru căţei.

http://www.cotidianul.ro/alegerile-privite-in-cheia-cazului-rarinca-293191/

Read Full Post »

Read Full Post »

Capitanul

 

Mã voi strãdui sã nu scriu decât bazat pe fapte. Departe de mine gândul de-a face profetii sau exaltãri ale unor stãri inexistente.  Pornesc cu intentia de-a desprinde mai întâiu contributia miscãrii studentesti si legionare în desvoltarea României postbelice, voi arãta apoi locul pe care îl are Legiunea mai ales în uttimii ani ai vietii noastre culturale, sociale si politice. Dupã aceasta voiu cãuta sã scot în evidentã pozitiunea istoricã a miscãrii legionare fatã de problemele cruciale ale neamului nostru.

Miscarea legionarã are o misiune istoricã pentru cã nimeni în afarã de ea n’a luat o atitudine atât de categoricã, atât de profundã fatã de cursul interior, intim al vietii noastre nationale. Nimeni în afarã de ea n’a intuit rezolvarea problemelor, cari rãsar din lumea sufletului bolnav, într’un mod atât de radical si cu o pregãtire atât de serioasã a mijloacelor umane – morale si materiale – capabile a da un alt curs vietii de Stat Românesc.

Hulita, primitiva, sãlbateca miscare studenteascã începutã la 1922, a avut ca rezultat urmãtoarele înfãptuiri:

  1. Demascarea metodicã, neîntreruptã a pericolelor cari pândesc Statul si Natiunea româneascã: bolsevismul, iudaizarea, francmasoneria, politicianismul, mizeria moralã si materialã. An de an s’a exercitat o criticã, o atitudine de opozitie dârzã, neînfricatã, care daca s’ar fi redus numai la atât, ar fi rãmas ca un semnal de alarmã salvator într’o lume de ruinã si nepãsare.
  2. Miscarea studenteascã a fãcut ca România fatã de celelalte tãri europene, în afarã de Germania de azi, sã aiba cei mai putini profesori universitari sau mari intelectuali jidani.
  3. Lupta studenteascã începutã la 1922 a cãlit cea mai intransigent nalionalistã studentime de pe glob. (Sã nu se afirme cã studentul român nu face carte. La universitãtile românesti se face tot atâta carte ca si la cele mai bune universitãti din marile tãri ale Europei!)
  4. Studentimea românã a pregãtit formarea organizatiilor de dreapta din România si a dat nastere Legiunii. Ea a fost elementul germinator al dreptei românesti, în care astãzi se scaldã atâtia plagiatori si profitori.

Dacã miscarea studenteascã are mai ales o contributie criticã, o atitudine centralã, atacând problemele esentiale, miscarea legionarã, care a împlinit anul acesta zece ani de activitate, se prezintã fatã de prima ca o fazã ulterioarã prin stabilirea mijloacelor de solutionare a acestor probleme. Pânã la Legiune România modernã n’a cunoscut ceea ce se numeste organizatie politicã. Am avut miscãri populare, rãscoale, partide politice puternice dar n’am fost în stare sã creãm pânã la acea datã o adevãratã organizatie politicã, socialã.

Lucrurile aceastea se ignoreazã, nu se spun, se ocolesc sau se boteazã cu rãutate diabolicã. Ele constitue însã o mândrie nationalã, o mare probã a geniului national ! Pânã la Legiune România modernã n’a cunoscut ca mijloace de realizare politicã alte cãi decât cele ale programelor însotite de grupãri de oameni legati întreolaltã, în cazul ideal, prin convingerea cã un anumit sistem de legiuiri, o anumitã administratie (centralizatoare sau descentralizatoare), întocmirea unui buget, pot constitui norme supreme de conducere a uuui stat. Adevãrul istoric e cã partidele noastre politice au fost la o distantã enormã chiar de acest „ideal politic”.

In fata unei astfel de situatii Legiunea afirmã un principiu absolut nou în viata socialã româneascã: esential pentru o actiune de stat este formarea elementului uman, creiarea aparatalui cu care vei activa. Deci nu este pe primul plan programul politic ci omul cãruia îi încredintez un post de munca.

Plecând de aci organizatia a primit an de an contururi tot mai precise, o sistematizare perfectã i-a permis încadrãri tot mai numeroase. Loviturile pe cari le-a primit au întãrit-o si i-au impregnat încrederea neconditionatã în victorie.

Afirm cã Legiunea, începând cam cu anul 1933 are influente directe si puternice asupra cursului politicei interne românesti, asupra educatiei tineretului din întreaga tarã, iar în ce priveste politica externã a României, ideile exprimate în mod oficial de cãtre Cãpitan, primesc, prin desfãsurarea zilnicã a evenimentelor externe, o confirmare din ce în ce mai pronuntatã.

Vom indica acum influentele directe ale miscãrii legionare asupra vietii politice interne:

  1. Sguduirea produsã în tarã dupã disolvarea gãrzii de fier produce:
  2. a)instalarea unui anumit om în fruntea cabinetulai liberal si astfel accentuarea disensiunilor din partid;
  3. b)depãrtarea continuã a d-lui Vaida de unele cercuri tãrãniste (motive misteriose au provocat cãderea ultimului guvern tãrãnist), nasterea frontului românesc;
  4. c)încercarea d-lui Goga de-a se uni cu fosta gardã de fier si unirea cu LANC-ul;
  5. d)politica simulant nationalistã a guvernului liberal actual;
  6. e)national-tãranistii, prin opozitie, alunecã tot mai mult spre stânga.

Pretutindeni se vorbeste de spirit nou, toti încearcã sã formeze cadre ale tineretului, toti defileazã si toti nu vor puterea decât…. cucorita.

Influente educative (I) si culturale (II);

I). 1. pregãtirea premilitarã;

  1. straja tãrii (direct inspiratã – în formã – de cãrticica sefului de cuib);
  2. taberele de muncã obligatorie.

II). fonduri grele întretin reviste, edituri mari publicã opere ale „adevãratilor tineri”, se tipãresc opere de îndrumare nationalã, se vând relativ ieftin serii de publicatii pentru „luminarea satelor”. Incontestabil apar si lucrãri foarte serioase. Dar e vorba de sistem. (Un exemplu: dupã al troilea numãr din Insemnãri Sociologice, revista legionarã condusa de d-nul prof. Traian Brãileanu, a apãrut subit „Sociologia Româneascã”, revistã coudusã de d-nul prof. D. Gusti).

Pretutindeni un rãspuns legionarismului: în politica internã, în felul organizatiilor, în activitatea ideologicã. (Asupra politicii externe vom reveni altã datã pe larg). Nimic nu scapã, totul trebue imitat si dirijat în altã parte. Se repetã exact cazul Germaniei înainte de instaurarea regimului National Socialist, când toate celelalte partide politice au devenit în mod neasteptat ultranationaliste. Intrebat ce este de fãcut în aceasta situatie, viitorul Fuhrer a rãspuns: „Acesta e semnul cã suntem tari”.

Enumerarea de mai sus voeste sã indice în mod concret faptul cã miscarea legionarã neajunsã încã la situatia de-a conduce efectiv destinele României, exrercitã de pe acum o repercursiane bine simtitã asupra desvoltãrii vietii noastre sociale. Cã se produce o imitare nesincerã, faptul este foarte periculos chiar pentru manevratori.

Misiunea legiunii se naste din puterea de viatã a Românilor. Ea nu poate fi contrafãcutã si nici deviatã, cãci ea este o stare de spirit, o simtire, un mare elan. Când mã întorceam de la ultimal congres studentesc tinut la Craiova am avut fericirea sã stau câteva ore în jurul Cãpitanului. Eram în jurul sãu câtiva Cernãuteni. „Ce-ati vãzut la Craiova ?”, ne-a întrebat. Fiecare ne spuneam impresiile: ordine, disciplinã, rapoarte frumos prezentate. „Bine”, a zis Cãpitanul. Si apoi cu o flacãrã în ochi, pe care nu o pot uita: „La Craiova a fost duh legionar! Stiti cum pornesc apele Bistritei din munti când se ridicã zãgazurile. Asa e duhul legionar! Când vom avea Congresul tuturor Românilor?”

In aceastã viziune a unei arderi interioare, conturând un nou relief sufletesc al Românului, trebue surprinsã marea misiune a Legiunii. Suntem într’o situatie si istoricã si geograficã, care nu ne îngãdue atitudini usoare, de joc echilibristic si de facile combinatii. Solutionarea problemelor noastre cruciale: formarea unui aparat de stat puternic, autonomizarea politicului fatã de economic prin nasterea si întãrirea economiei si separarea elitei politice de cea economicã, ridicarea orasului românesc concomitent cu fortificarea satului, în sfârsit si mai ales, potentarea la maximum a tot ce este valoare culturalã si civilizatorie, toate acestea reclamã o unitate de simtire, o dirijare centralã cu ecouri active pânã în cel din urmã cãtun. Acest lucru presupune o invincibilã fortã moralã, o continuã educare a masselor, o necontenitã frãmântare a energiilor nationale: iatã misiunea Legiunii.

Read Full Post »

Mantuitorul Hristos

 

Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna. Fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul.

Apostolul Pavel sfătuieşte: „Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.

Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa”. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci, dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap.

Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică, tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/infografice/de-ce-venit-dumnezeu-lume/21502-nu-am-venit-sa-aduc-pace-ci-sabie

Read Full Post »

militia-si-securitatea

 

Destinul lui Dinu Pillat, condamnat de comunişti la 25 de ani de închisoare în celebrul proces al intelectualilor, este o piedică în calea celor care se refugiază doar în prezent. Alungat de la catedră, după ce manuscrisele romanelor sale au fost confiscate de Securitate, bătut crunt în temniţă, Dinu şi-a dorit ca la eliberare să lucreze într-o grădină de flori. Întâlnindu-l întâmplător pe stradă pe fostul său torţionar, Dinu Pillat i-a spus, simplu: „Te iert”. Câţiva ani mai târziu, călăul avea să îşi pună capăt zilelor. Mama lui Dinu Pillat a fost închisă în 1949 şi apoi a avut cinci ani domiciliu forţat la Miercurea Ciuc.

Într-un bloc de zece etaje din cartierul Drumul Taberei al Capitalei, camera de lucru a lui Dinu Pillat a rămas neschimbată, la peste trei decenii de la moartea sa. Scriitorul, fiul poetului Ion Pillat, s-a mutat în acest imobil în anul 1970, împreună cu familia, după ce prigoana comunistă, care l-a târât prin închisori, se mai domolise. „Tata a fost asemeni unui copac pus să crească într-un ghiveci de flori. Ar fi trebuit să ajungă un mare scriitor dacă vremurile ar fi fost altele, dacă Securitatea nu i-ar fi pierdut manuscrisele. Nu cred că suferinţele familiei mele au fost în zadar. Eu cred în cursă lungă a destinului, nu în cea scurtă, omenească”, spune Monica Pillat, fiica lui Dinu.

În camera de 20 de metri pătraţi se află strânse lucruri vechi, dar pline de bun-gust, fotografii, manuscrise, mobilă din alte vremuri, tot ceea ce a mai rămas palpabil din averea unei familii care îşi trage rădăcinile din cele ale Brătienilor şi al cărei destin zbuciumat a început în seara zilei de 17 aprilie 1945, când se stingea din viaţa poetul Ion Pillat.

 

„Blestemul familiei”

Născut în 1921, Dinu Pillat era unul dintre cei mai promiţători tineri ai generaţiei care avea să ajungă la maturitate imediat după al doilea război mondial. Absolvise Facultatea de Litere şi Filosofie şi scria la renumite reviste ale vremii. În 1947 şi-a susţinut doctoratul sub îndrumarea lui George Călinescu. Pentru puţină vreme avea să fie angajat ca asistent la catedra de „Istoria literaturii”. După ce comuniştii au aflat că străbunicul său era Ion Brătianu, l-au dat afară.

Ani de zile a lucrat în condiţii mizere pentru a-şi întreţine familia. În timp ce era angajat la „Cooperativa de praf de sânge”, a fost nevoit să vândă o parte a bibliotecii şi unele opere de artă. Bolnav de tuberculoza pulmonară, de pe un pat de spital, a tradus din limba germană poeziile lui Rainer Maria Rilke. „Nu te lăsa despărţit de Mine / aproape este țara pe care ei o numesc viaţă / Ai s-o recunoşti după gravitatea ei. / Dă-Mi mâna”, scria poetul ceh de expresie germană în tălmăcirea lui Dinu. Târziu, după Revoluţie, cele 29 de poeme aveau să fie strânse într-un volum de soţia sa, Cornelia, şi publicate sub titlul „Exerciţii de supravieţuire”. „În acest poet, tata şi-a găsit suportul spiritual şi estetic de care avea nevoie pentru a nu sucomba după venirea comuniştilor”, spune Monica Pillat.

 

„După eliberare, tata ar fi dorit să intre la mănăstire”

– România liberă: Ce motive a invocat Securitatea pentru arestarea lui Dinu Pillat?

– Monica Pillat: Tata lucra de mult timp la un roman intitulat „În aşteptarea ceasului de Apoi”. Teza lui era că mişcarea legionară nu a fost alimentată din Germania, ci din Uniunea Sovietică. Tata credea că romanul va marca o schimbare în literatura română. Nu a marcat decât una teribilă în propriul destin. În ‘58 a citit pasaje din carte unor prieteni din cercul său, printre care lui George Călinescu sau părintelui Andrei Scrima. Ulterior, criticul a susţinut că nu ştie de manuscris, dar cred că mai degrabă i-a fost teamă să recunoască.

 

Cineva a dus vorba la Securitate…

Probabil că printre prietenii lui existau şi oameni mai puţin loiali. Din dosarele de la CNSAS am aflat că Dinu a fost urmărit din 1955, iar eu de la 9 ani. Poate unele convorbiri despre carte au fost interceptate. Le trebuia, de fapt, un pretext, ca să îl închidă. La percheziţie, securiştii au luat lucrările pe care le-au găsit în sertarele biroului. Ulterior, sub presiunea bătăilor din închisoare, tata a recunoscut că romanul se afla ascuns în pod. Acesta a fost unul dintre principalele capete de acuzare din procesul care a urmat. Manuscrisul a fost declarat pierdut ca probă la dosar încă din 1964. Mă gândesc că cineva şi-a putut însuşi pasaje din această operă.

 

A mai fost acuzat că a făcut publică o scrisoare…

Este vorba de o scrisoare trimisă de Emil Cioran lui Constantin Noica. Filosoful a arătat-o şi altor prieteni, apoi a circulat în epocă. Cineva a bătut-o la maşină şi, în final, o cunoştinţă a adus-o în cercul de prieteni ai tatălui. Mama mi-a spus că scrisoarea era complet inofensivă şi se vroia un semn din partea cuiva demult plecat. În momentul în care Noica a fost arestat, părinţii mei au ştiut că acea scrisoare se va întoarce împotriva lor.

– Presimţeau?

Da, pentru că toţi prietenii lui fuseseră deja arestaţi. Dinu a fost ridicat de Buna Vestire, pe 25 martie 1959. S-a urmărit lichidarea unei elite care forma gândirea bună şi liberă a României. Procesul Noica – Pillat a fost numit al intelectualilor.

 

„Pot să iert un om care îşi cere iertare”

– Ce s-a întâmplat după eliberare?

În închisoare, Dinu Pillat a rezistat datorită credinţei. După ce a ieşit din închisoare, el şi-ar fi dorit să intre într-o mănăstire precum Nicolae Steinhardt, care s-a botezat la îndemnul tatălui meu. Pentru că nu se putea desprinde de familie, i-a spus mamei că doreşte să devină paznic într-o grădina publică. Vroia să stea departe de viaţa pe care a trăit-o. Nu a mai dorit să termine nici un roman. Îi era teamă ca familia să nu păţească ceva. S-a rezumat la traduceri, antologii şi critică literară. S-a simţit foarte vinovat faţă de prieteni şi faţă de noi, deşi nu avea nici un motiv. El a spus că dacă ar putea scrie prin ce a trecut în detenţie ar trebui să fie un fel de Dostoievski. Primul lucru pe care a vrut să-l citească după eliberare a fost romanul „Amintiri din casa morţilor” scris de Dostoievski. La final, i-a spus mamei: „Asta e apă de roze faţă de ce am trăit noi în puşcărie”. Tata a murit, prea tânăr, de cancer, în 1975.

– Cum se vede rezistența anticomunistă?

Martirii luptei anticomuniste sunt uitaţi cu bună ştiinţă. Memoria este incomodă pentru cei care continua să se bucure de vechile favoruri. După ce tata s-a întors din închisoare s-a întâlnit pe stradă cu fostul său torţionar, care îl bătuse şi îl umilise groaznic. Tata i-a zis atât: „Te iert”. Ulterior, torţionarul s-a sinucis. Probabil că rădăcinile acelei epoci sunt foarte puternice şi astăzi şi de asta se recurge la memorie atât de rar.

– Puteţi ierta?

Pot să iert un om care îşi cere iertare. Dar cum să iert nişte oameni care întorc spatele trecutului? Eu cred însă că aceia care se refugiază numai în prezent se înşală. Trecutul îi va ajunge din urmă. Mama a trecut prin momente dificile după moartea prematură a tatei. Pentru că Dinu Pillat venea dintr-o familie rafinată, de mari boieri, mama îi spunea, glumind, că între ei există o diferenţă de 100 de ani. Dumnezeu a vrut ca mama să mai recupereze ceva din această diferenţă şi i-a supravieţuit tatălui trei decenii.

„L-am aşteptat doi ani, o să-l mai aştept 23”

”Tata a fost condamnat mai întâi la moarte, fiind acuzat de înaltă trădare şi de conspirare împotriva regimului. Apoi, pedeapsa i-a fost comutata la 25 de ani de muncă silnică. În 1960, mama a fost chemată, împreună cu celelalte soţii de deţinuţi la Securitate, unde li s-au comunicat pedepsele soţilor. Ofiţerul i-a spus mamei: „Ce o să vă faceţi acum, că soţul v-a fost condamnat la 25 de ani?” Mama i-a răspuns: ”L-am aşteptat doi ani, o să-l mai aştept 23”. Eu nu ştiam ce se întâmplă cu tata, dar, într-o noapte, aveam 11 ani, am visat că l-au condamnat la 25 de ani. I-am spus mamei şi ea s-a speriat. M-a întrebat cine mi-a spus. La liceu, nu am fost primită să dau examen de admitere, deşi învăţam foarte bine. În toamnă m-au lăsat să intru la o şcoală, aflată foarte departe de casă, la Bariera Vergului. Din fericire, cei mai buni profesori, îndepărtaţi de la liceele bune din oraş, predau acolo”, spune poeta şi anglista Monica Pillat.

http://www.fericiticeiprigoniti.net/dinu-pillat/1132-calvarul-familiei-pillat

Read Full Post »

Caravaggio

 

E imposibil să dai timpul înapoi, mai ales când trecutul este întunecat deliberat ori când întregul sistem de presupoziții devine virusat de metafizica progresului. Ocultarea istoriei, rescrierea sa în cheia dominantă a evoluției inevitabile, suprimarea antropologiei tradiționale, demolează apriori orice tentativă de a reînvia firescul umanității și a amâna desființarea omului.

Însă, oamenii și comunitățile nu pot funcționa decât pe baza unor modele și a unor exemple, iar în absența unor ilustrări veritabile, locul lor este luat de cine se găsește sau se oferă. Din acest motiv, fiecare cultură minoră sau majoră își cultivă oral sau în scris memoria eroilor. Din acest motiv, până mai recent în educația copiilor creștini Viețile Sfinților jucau rolul decisiv. Viețile Sfinților nu înseamnă altceva decât “viața lui Hristos, repetată în fiecare sfânt, într-o măsură mai mare sau mai mică“ (Sf. Iustin Popovici). Așa se explică de ce, la polul opus, privitul televizorului, telefonului și tabletei, contemplația zilnică a omului modern, creează ființe nevertebrate. Fiecare devine ceea ce contemplă. Cine se uită la sfinți are șanse să să își salveze omenia, cine se uită în altă parte, Dumnezeu cu mila…

Nu s-a ajuns peste noapte la momentul în care cultura pop a devenit principalul furnizor de ilustrări paideice. Iar semnele nu au apărut din nimic. Este suficient să citești literatura mai serioasă din prima parte a secolului XX pentru a-ți da seama ce hău insurmontabil s-a căscat între două lumi. Chesterton remarca deja la începutul veacului trecut caracterul dizolvant al scrierilor pretins serioase. “It is the modern literature of the educated, not of the uneducated, which is avowedly and aggressively criminal…The vast mass of humanity, with their vast mass of idle books and idle words, have never doubted and never will doubt that courage is splendid, that fidelity is noble, that distressed ladies should be rescued and vanquished enemies spared. There are a large number of cultivated persons who doubt these maxims of daily life”

Cine parcurge, de pildă, Malraux sau Orwell, doi autori interesați de aberațiile totalitare, ajunge foarte rapid la concluzia că în fața torturii fizice nimeni nu poate rezista. Iar tortura fizică sau psihică reprezintă instrumentul cel mai la îndemână al oricărui stat nelegitim de a-și asigura consensul public. Nu ai de-a face cu o invitație explicită la abandon și renunțare, dar nici nu ai vreun motiv serios să iei în calcul alternative, mai ales când aparența implacabilului domină. Astfel de sugestii te descumpănesc și te înșală, voit sau nu, iar cine insistă să rămână fidel literaturii contemporane ajunge mai devreme sau mai târziu la nihilism.

Pe de altă parte, Viețile Sfinților abundă în exemple de martiri și mărturisitori care au preferat moartea în chinuri sau groaznice încercări fizice, în locul unor declarații comode, al acceptării unor poziții incompatibile cu credința în Hristos. De altfel, nu trebuie să mergi foarte departe pentru a vedea acest lucru. La noi, Sfinții Brâncoveni sau martirii ieșiți nevătămați sufletește din experimentul Pitești sunt două exemple foarte la îndemână pentru a contracara determinismul camerei de tortură și invitațiile la defetism.

Drumul spre degringoladă e reversibil, dar în absența cultivării modelelor nu există de fapt nicio speranță. În absența modelelor vii, însă, există cărțile (vechi), care chiar dacă nu sunt pe același plan conțin mult din ceea ce este necesar pentru abecedarul virtuților. Doar că, așa cum remarcau printre alții C.S. Lewis sau Richard Weaver, prejudecățile noastre contemporane ne împiedică să mai accesăm literatura epocilor trecute.

Diavolul cel bătrân al lui Lewis explică mecanismul prin care lectura cărților din epoci trecute a devenit o îndeletnicire garantată să nu producă vreo virtute. “Numai cei învățați citesc cărți vechi și i-am prelucrat în așa fel pe aceștia încât dintre toți oamenii, ei sunt cei mai puțin susceptibili să devină virtuosi. Am făcut asta prin inculcarea Punctului de Vedere Istoric care înseamnă, pe scurt, că de fiecare data când unui om învățat îi este prezentată o poziție a unui autor din trecut, singura întrebare pe care nu și-o pune niciodată este dacă acea poziție este adevărată ”. El va vorbi despre cine l-a influențat pe autor, îi va aminti pe cei influențați, va trece în revistă cu acrivie literatura secundară, dar aproape în nicio clipă nu va discuta despre adevărul unei propoziții.

Potrivit lui Lewis, aceasta nu este singura strategie de a dezamorsa efectele benefice ale istoriei. O altă metodă constă în a arunca la coș cu totul un autor pentru simplul fapt de a găsi acolo o eroare factuală. De pildă, dacă Aristotel greșește descrierea sistemului de reproducere la albine, atunci nu mai are rost să ne pierdem timpul cu alte teorii mai complexe, din moment ce dă greș pe chestiuni simple.

Motive pentru a ocoli lecturile clasice se găsesc la tot pasul, în special astăzi, când mai toți oamenii au scuza unei educații deficitare. Din acest motiv atenția noastră, ca strategie, ar trebui să se îndrepte primordial spre cultivarea gustului pentru clasici la cei mici. În felul acesta, măcar încercăm a face puțină ordine în minte și în discurs, ceea ce pentru vremuri post creștine, nu e tocmai un deziderat facil.

Read Full Post »

departamentul

 

Mizeriile au primit ordin din afara tarii: „Il lasati pe DeVeghePatriei sa deschida gura? De ce nu ii inscenati ceva sa fie ucis in inchisoare? Nu va temeti de puternicii stapani jidani?”.  Politia Romana, idiotii utili ai sistemului mafiot, aveti ocazia sa va bagati in seama cu americanii si sa ajungeti vedete: „Noi l-am arestat!”.

https://deveghepatriei.wordpress.com/2016/08/23/sunt-omul-care-a-desconspirat-cei-mai-multi-agenti-sub-acoperire-din-cadrul-ministerului-de-interne-si-securitatii-poporului-sri/

 

Bolnava psihic pe nume Raluca Pruna, ministrul de Justitie al Romaniei, iese in fata cu spume la gaura: „De ce nu aveam inchisori politice ca intre 1947 – 1964? Romania este colonie jidaneasca!”. Acesta este guvernul format de sclavii din Serviciul de Informatii Externe!

 

raluca-pruna

 

Serviciile secrete din tara mea urla ca ma otravesc, imi taie beregata, sa am grija cum merg pe strada, ma tortureaza in inchisoare, ma hartuiesc non-stop…! Haitele de tigani interlopi din Ministerul de Interne al Romaniei, de departe cel mai infect si spurcat sistem politienesc din Europa, au dezvoltat o adevarata obsesie vis-a-vis de mine: „Asta trebuie sa moara!”. 

 

2

2 3

Read Full Post »

ion-cristoiu

 

Începînd cu duminică, 20 noiembrie 2016, seara, Silviu Mănăstire a organizat pe B1tv, un șir de ediții speciale ale emisiunii sale Dosar de politician dedicate dialogurilor electorale cu șefii principalelor partide competitoare.

Deși, pentru prima oară în viața mea postdecembristă, nu mai urmăresc campania electorală cu deosebită atenție, mulțumindu-mă doar să arunc un ochi la mersul confruntării, asemenea unei gospodine care se ocupă cu altceva în bucătărie cît timp oala cu ciorbă își vede de treaba ei pe aragaz, am acceptat să fiu secund la interviurile luate de moderator lui Traian Băsescu, Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu.

Silviu Mănăstire a avut pe lită și alți doi președinți: Nicușor Dan, șeful USR și Bogdan Diaconu, șeful PRU.

La Bogdan Diaconu nu pot veni – i-am spus lui Silviu Mănăstire, cînd mi-a prezentat lista, deoarece m-am apucat din nou de Istoria literaturii proletcultiste, poate o dau gata în această viață. La Nicușor Dan însă nu vreau să vin. Nu vreau să vin pur și simplu. Silviu Mănăstire a făcut ochii mari. I-am răspuns imediat, fără să șovăi. Pentru că e un impostor.

Prin februarie anul ăsta, cînd Nicușor Dan era pentru presa română doar o virgulă, nici măcar un punct și virgulă, ca să nu mai vorbim de punct, l-am bătut la cap pe Silviu Mănăstire, în stilul meu patetic, ivit cînd fac pasiuni gratuite pentru o cauză, să-l invităm pe Nicușor Dan la un dialog la emisiunea sa, Dosar de politician. Și l-am invitat. Au urmat, în campania electorală, alte și alte invitații, prefațate de anunțul meu tranșant în direct, contrazicînd necesara prudență de jurnalist, că optez pentru Nicușor Dan la funcția de primar al Bucureștilor, pentru Clotilde Armand la funcția de primar al Sectorului 1 și pentru USR, la Consiliul General al Capitalei, la Consiliul sectorului unu.

Atît pe cristoiublog.ro, cît și pe Evenimentul zilei, am anunțat că-l voi vota pe Nicușor Dan. Se înțelege că Silviu Mănăstire avea nevoie de o explicație. Cum – sînt sigur – și cititorii mei au nevoie de o explicație.De ce e un impostor Nicușor Dan?

Răspunsul îl dau argumentele mele din campania pentru locale în despre votul anunțat în favoarea lui Nicușor Dan. Joi, 14 aprilie 2016, sub titlul „De ce-l voi vota pe Nicușor Dan”, explicînd de ce nu mă entuziasmează candidatura lui Ludovic Orban (tocmai se anunțase) observam în Evenimentul zilei că liderul PNL nu-mi lăsa impresia unuia care s-a angajat în cursă, pentru că murea de dragul Bucureștiului. Sub același semn, nu m-a entuziasmat nici candidatura Gabrielei Firea, deși actuala primăriță mi-era simpatică de pe vremea cînd lucram împreună la Trustul Antenelor lui Dan Voiculescu. Reticiența mea față de candidați caremi lăsau impresia că s-au înscris în cursă doar pentru a da curs unei sarcini primite de la partid, își găsea explicația într-o credință a mea despre principala condiție pe care trebuie s-o îndeplinească cineva cînd se anunță candidat la o funcție: „Eu însă cred că bucureştenii, trăitori neputincioşi într-un oraş de care nu se mai ocupă nimeni, au nevoie de un candidat care să le garanteze prin întreaga-i personalitate că va lua în mîini hăţurile complicatei administraţii muncipale şi pînă cînd nu-şi va îndeplini Proiectul nu-şi va găsi liniştea. Din acest punct de vedere, mai ales în al doilea mandat, Sorin Oprescu a lăsat impresia unui om care uitase că e primarul Bucureştilor. Se ocupa de toate, numai de București, nu.

Deocamdată – i-am zis lui Robert Turcescu – singurul candidat care se înscrie în această fişă a postului e Nicuşor Dan.” Îmi justificam opțiunea prin faptul că Nicușor Dan se bate de 10 ani pentru București: „De zece ani, Nicuşor Dan se luptă pentru Bucureşti.

ONG-ul condus de el e un exemplu de eficienţă într-o ţară în care din cele 100.000 de ONG-uri, dacă-şi iau în serios misiunea vreo zece. Procesele intentate Primăriei, manifestările civice, au presupus un bun organizator.

Nicuşor Dan nu s-a mulţumit, precum şefii altor ONG-uri, cu datul din gură la tv în numele ONG-ului său într-o controversă sau alta și nici cu manifestări de ochii lumii, încheiate, toate, cu un bufet îmbelșugat cumpărat de o firmă de catering. El chiar a făcut ceva pentru Bucureşti. A făcut ceva pentru Bucureşti în condiţiile în care Bucureştiul a fost ţinta celei mai crîncene Mafii din vremurile tulburi: Mafia imobiliară. Din acest punct de vedere, Nicuşor Dan întruchipează în România instituţiilor de mucava un exemplu de autentic reprezentant al societăţii civile. Nicuşor Dan s-a înscris în cursa pentru Primăria Capitalei.

Are tot ceea ce cred eu că trebuie să aibă un candidat pentru a fi Primarul Capitalei. De aceea, eu voi vota cu Nicuşor Dan.” Pe 29 mai 2016, cu o săptămînă înaintea alegerilor locale, scriam pe cristoiublog. ro textul intitulat: „De dragul speranței că se poate și Altfel de politică voi vota duminică, 5 iunie 2016, pe Nicușor Dan”. Sintetizînd, conchideam:

„Nicuşor Dan e un autentic candidat independent (chestia cu partidul USB e o glumă), un tip care s-a înscris în bătălia pentru Capitală, deoarece doar cîştigînd această bătălie îşi poate concretiza ideile despre Bucureşti, formate în zece ani de Bătălie ONG-istă pentru Bucureşti.” Angajarea mea, neobișnuită la un jurnalist bătrîn, care a văzut multe fantoșe la viața lui, pentru un personaj pe care-l văzusem doar în studiourile tv, i-a supărat pe mulți dintre cei cu care nu sunt încă certat, în frunte cu Traian Băsescu. Au venit alegerile locale.

Firește, am votat Nicușor Dan și USB. Nicușor Dan n-a cîștigat Primăria Capitalei.

A obținut însă un scor ieșit din comun, dacă ne gîndim la concurența făcută de alți competitorii marilor partide. 30,52%, înaintea lui Cătălin Predoiu, și, iar USB, 15 mandate Clotilde Armand a fost și ea cît pe-aci să cîștige primăria Sectorului 1.

Cu un asemenea rezultat, care l-a proiectat printre vedetele scenei noastre publice, Nicușor Dan se putea bate, în fine, cu mijloace solide, pentru concretizarea ideilor sale despre Bucuerști, pentru care se bătuse ca ONG-ist timp de 10 ani. De aia îl votasem. De aia îl susținusem. Pentru că, în fine, cineva ars de patima pentru București, cineva care, vorba lui Camil Petrescu, văzuse idei, să aibă și mijloacele legale de a face ceva pentru București. Nu s-a uscat însă bine tușul de pe ștampila pusă de mine pe candidatul USB, și Nicușor Dan a și anunțat că USB dispare pentru a lăsa loc USR, care USR va intra în competiția pentru parlamentare.

Despre această decizie, care-l transforma pe doctorul în Matematică Nicușor Dan într-un politruc second hand, au circulat și circulă multe zvonuri, inclusiv cel- devenit deja știre- că Nicușor Dan e creația sergenților majori mesianici, cei care, fie ei și ultra mesianici în ambiții, tot sergenți majori rămîn cînd e vorba de regizat spectacole pe scena noastră politică. Pe mine nu mă interesează cauzele pentru care din Cel care a văzut idei, Nicușor Dan a ajuns Cel care a văzut ciolane. În campania pentru locale, Nicușor Dan ceruse votul mie și altor asemenea ca mine pentru a salva Bucureștiul.

După ce i l-am dat, a lăsat Salvarea Bucureștilor și s-a apucat să salveze România. Admițînd că i-aș da votul ca să Salveze România, cine-mi garantează că, după parlamentare, cu un scor bun, Nicușor Dan nu va abandona Salvarea României pentru a Salva Europa? Europa mai întîi și Planeta, ba chiar și Galaxia, mai apoi.

L-am susținut pe Nicușor Dan, deoarece – așa cum am scris – am văzut în el un Altfel de a face politică.

De politicieni care după ce le-am dat votul uită angajamentele electorale sînt sătul. Nicușor Dan îmi lăsa impresia unui altfel de politician, care-și va respecta făgăduielile electorale de a se bate pentru București. De la scrutinul din 5 iunie 2016, Nicușor Dan n-a făcut nimic pentru a-și transpune în practică Programul de Salvare a Bucureștilor, care mă sedusese în multe dintre punctele sale.

Din 5 iunie 2016 și pînă acum, timp de patru luni, Nicușor Dan s-a ocupat cu campania pentru parlamentare.

Cînd cineva îți cere votul și tu i-l dai, luîndu-i în serios făgăduielile, e musai ca respectivul să respecte înțelegerea. Dacă n-o face, e un impostor.

Nicușor Dan se fălește cu sondaje în care USR are peste 10%. Nu mă interesează. Poate să obțină și peste 50%. Pentru mine, tot un impostor rămâne. Mi-a făgăduit un Altfel de politică și face politică românească de care cu toți sîntem sătui pînă peste cap. Și, mult mai grav, m-a lecuit pentru totdeauna de iluzia naivă că în România se poate face și Altfel de politică!

http://www.evz.ro/un-impostor-nicusor-dan-romania-lui-cristoiu.html

Read Full Post »

Older Posts »